Margareta Delavrancea, cunoscută în familie Bebe sau Bebs, s-a născut în anul 1888 și a fost fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și a Mariei. La fel ca celelalte surori, (pianista Cella Delavrancea, arhitecta Henrieta Riri Delavrancea și pictorița Niculina Delavrancea-Dona), Bebs a fost educată inițial în familie și a urmat ulterior “Pensionul nou de domnișoare” deținut de Elena Miller-Verghy, mama Mărgăritei Miller-Verghy. A studiat, apoi, la Facultatea de Litere și Filosofie din București și la Sorbona, devenind profesoară de franceză la Școala Centrală și la Școala Normală Elena Doamna din Capitală.
Margareta Delavrancea a încetat din viață pe 6 aprilie 1937, la vârsta de 49 de ani.
“Ieri, la orele 4 jumătate, a avut loc la cimitirul Belu înmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale mult regretatei Margareta (Bebs) Delavrancea. Corpul era depus încă din ajun în capela cimitirului. ASISTENŢA
La trista solemnitate a luat parte, pe lângă membrii familiei, o numeroasă asistenţă alcătuită din prieteni, profesoare, eleve şi admiratori ai defunctei. Am remarcat: E. Lovinescu, Gala Galaction, Ticu Arhip, Claudia Millian, Aida Vrioni, Gh. Brăescu, Ion Minulescu, Mioara Minulescu, Lala Romalo, general Văitoianu, Otilia Silviu-Ghibu, Camil Baltazar, Mia Frollo, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, d-na şi d. Ludovic Dauş, Osvald Teodoreanu, Agatha Grigorescu-Bacovia, Horia Roman, Eugen Jebeleanu, Dan Petraşincu, I. Peltz, Ury Benador, Sanda Movilă, Geta Cantuniari, Gh. Ghibaldan, Hortensia Papadat Bengescu, Monica Lovinescu, Agepsina Macri Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl, Ieronim Şerbu, etc., etc…
COROANELE
Frumoase jerbe şi coroane de flori naturale au depus profesoarele şi elevele Școlii normale de fete „Elena Doamna”, profesoarele şi elevele „Şcolii Centrale”, Cercul „Sburătorul”.
SERVICIUL RELIGIOS
Un serviciu religios a fost oficiat de un sobor compus din protoiereii Stoica Ionescu, N. Popian, C. Rădulescu şi preot Georgescu, iar răspunsurile au fost date de corul Școlii normale de fete „Elena Doamna”.
DISCURSURILE
După slujba religioasă, Sfinţia sa protoiereul Stoica Rădulescu a rostit o emoţionantă cuvântare, prin care a reliefat calităţile sufleteşti şi discreţia cu care a trecut prin viaţă defuncta. “Cu o inteligenţă vie şi cultură bogată, cu un discernământ clar, cu o fineţe în suflet plină de distincţie şi bunătate, şi totuşi modestă şi naturală, te apropia, te atrăgea, te susţinea prin vorbirea sa caldă, o iubeai, era oarecum punctul nostru de atracţie în cancelarie, iar pentru eleve era profesoara care se jertfea în misiunea sa şi o prietenă sensibilă şi înţelegătoare la păsul fiecăruia”, a conturat soţia lui, în panegiricul rostit, portretul sufletesc al defunctei.
O mişcătoare cuvântare a rostit apoi d-na directoare Munroc, în numele corpului profesoral al Școlii de fete „Elena Doamna”, unde Margareta Delavrancea a fost profesoară numeroşi ani.
CUVÂNTAREA D-LUI E. LOVINESCU
Tocmai în clipa când scriam pe prima pagină a ultimului meu volum de Memorii
“Minţii luminate a lui Bebs,
Cu sufletul întunecat, îi ofer această carte”,
o comunicare telefonică îmi anunţă moartea Margaretei Delavrancea, brusc răpusă de o congestie cerebrală. Prietenii ştiu ce-nseamnă pentru mine şi pentru noi toţi această pierdere. De douăzeci de ani, în fiecare duminică, din fundul divanului meu, a prezidat şedinţele Sburătorului mica statuetă de Buda a acestei minunate fete, cu ochii atât de lucizi, de luminoşi, de loiali, cu privirile ca şi al întregului neam Delavrancea, din jos în sus, cu sinceritatea, hotărârea şi virilitatea, în sensul fidelităţii, ce se desprindea din întreaga ei fiinţă liliputană.
De douăzeci de ani n-am început o şedinţă înainte de a fi pus întrebarea:
— A venit Bebs?
Şi numai când o vedeam strecurându-se pe uşă, puţin intimidată de apostrofa amicală ce ştia că avea să-i întâmpine întârzierea, şedinţa începeau N-a fost lectură în această lungă scurgere de timp în care, după primele acordări de vioară ale criticii din sală, să nu mă fi întors instinctiv, dar și omagial spre fata din fundul divanului pentru a-i spune:
— Ce zici, Bebs?
Scuturându-şi cârlionţii rebeli, ridicându-şi ochii de jos în sus, fata cu ochi luminaţi îşi exprima totdeauna părerea cu o precizie de gust şi de expresie pe care n-o înăsprea decât doar hotărârea cu care nu ceda nimic. Moştenise de la tatăl său nu numai inteligenţa şi sensibilitatea artistică, ci şi o uşurinţă de exprimare justă ce ne umilea puțin în prerogativele noastre bărbăteşti, căci Bebs reprezenta pentru noi nu numai conştiinţa critică feminină, ci şi conştiinţa critică pur şi simplu, aş putea spune cea mai lucidă.
Toţi cei ce au trecut pe la mine mai ştiu că n-am rostit o părere critică fără să nu fi adăugat şi vorbele sacramentale:
— Să vedem ce zice şi Bebs!, după cum n-am citit nici eu însumi nimic fără să nu-i fi căutat interesat în ochi aprobarea sau dezaprobarea.
Când duminica trecută cineva citise un articol dintr-un ziar specializat de mult în prigoana şi ura faţă de tot ce e talent, ce se termina cu invective “Să se isprăvească odată cu toţi Lovineştii şi Arghezii ăştia”, m-am întors către fata din fundul divanului:
— Ei, ce zici, Bebs, de isprava asta? Ce a spus despre mine nu voi reproduce, dar, scuturându-şi cârlionţii uşor argintii, şi-a ridicat expresivii ochi luminoşi:
— Toţi Arghezii? Ciudat. Nu există decât un singur Tudor Arghezi.
Era punctul definitiv pus unei campanii de ură.
În faţa rămăşiţelor pământeşti ale acestei scumpe prietene, ale acestei ageri critice a acţiunii mele de dezimbecilizare a literaturii române, mă închin, aşadar, eu şi tovarăşii mei de muncă cu sufletul şi mai întunecat decât cel pe care ni l-au cernit aceste triste zile pentru literatura noastră trimisă la puşcărie.
Cer îngăduinţa familiei de a mă lăsa să arunc printre bulgării de pământ ce vor cădea peste mintea luminată a marii noastre prietene şi volumul acesta de Memorii, cu sfâșierea intimă de a n-o putea întreba, pentru prima dată în acești douăzeci de ani din urmă:
— Ce zici, Bebs?”
*** Dimineaţa, aprilie 1937
“Am aflat vestea brusc, cu sentimentul unui ce intolerabil. Cu mintea, cu sufletul, refuz moartea lui Bebs Delavrancea ca pe un lucru absurd.
Nu mă pot deprinde cu dispariţia ei decât sub forma unei despărţiri forţate, unei absenţe fără termen. O doresc şi o aştept cu şi fără răbdare, ca pentru plecările lungi, prieteneşti. Până la acea întoarcere, am vie în minte, în inimă, făptura ei măruntă, graţia prezenţei simple, vioiciunea replicii, gravitatea cuminţiei.
De unde îi venea atâta putere morală, atâta prestigiu care transfigura păpuşa delicată, dându-i precădere, făcând din ea pivotul atenţiei, centrul simpatiei? Avea o voce cu timbrul calm şi clar care ţi se insinua încet şi sigur în auz şi în conştiinţă. Inteligenţa ei era excepţională, cu resorturi admirabile; fascia pe care o proiecta era numai lumină pură şi se perfecta încă din generozitate; îţi întindea talgerul bunătăţii ca o scuză pentru atâtea daruri grele ce-i fusese încredinţate.
Părea că în ea natura îşi propusese a experimenta câtă pondere spirituală poate suporta o minusculă creatură feminină, totodată într-un perfect echilibru. Pentru acel echilibru, natura aşezase pe celălalt talger al balanţei modestia la o măsură desăvârşită.
Când pe vârfuri de pantofi, dorindu-se neobservată, se strecura sfios spre colţişorul său, strângând în jurul trupului delicat hăinuţa de lână cafenie, de sub straiul Cenușăresei străvezea vestmântul princiar al podoabelor spirituale, lux de care nu se putea feri. Purta printre oameni, fără de nici o teamă, două pasiuni primejdioase: adevărul şi dreptatea; nu avea asupra lor îndoială, căci în ea adevărul şi dreptatea se rezolvau cu o logica simplă şi sigură. Aparţinea lumii intelectuale de drept, prin strălucita ascendență, prin cultură, prin pasiunea pentru ce privea intelectul.
Scrisul înainte de toate. Totuşi nu ştia ce să răspundă întrebării tuturor ce se mirau că nu creează, nu scrie ea însăşi. Ce pudoare, ce respect, ce scrupule o împiedicau de la o îndeletnicire ce părea firească, așa de adecvată încât, de cum o cunoşteai, o credeai scriitoare, artistă înnăscută. Întrebarea tulbura ea oare vreo aspiraţie nerealizată sau, dimpotrivă, îi da o mirare: oare cei ce-i puneau o astfel de întrebare nu ştiau că s-a realizat anterior în scrisul marelui Barbu Delavrancea, că s-a realizat apoi în muzică, în arhitectură, în pictură, în artele măiastre ale surorilor ei?
(…) Când spiritul ei diseca cu preciziune, soluţiona cu măiestrie, noi înşine aveam impresia unei creaţii.
În faţa catafalcului copleşit somptuos de flori ce-i făceau leagăn şi ram iconiţei frumoase a chipului, îmi sorbeam tristeţea, când o femeie de după un stâlp mi-a şoptit: „Nimeni nu ştie ce era Bebs Delavrancea pentru mine, străina! Fără cuvinte, fără gesturi, îmi era prietenă… Cum aş putea exprima ceea ce e imaterial şi totuşi are pondere… Cum aş putea explica, prin care puteri ale tăcerii mă făcea să-i simt interesul, îmi da semnal că mă pricepe, că mă aprobă, că mă ajută şi mă apără!… Şi cum oare aprobarea ei mută era tare ca o bară şi spornică în fapt?… Iar mie mi-era de ajuns să-i simt adeziunea ca să mi se netezească paguba sau necazul!”
Deşi deprinsă numai cu magia cuvântului lui Bebs Delavrancea, nu şi cu cea a tăcerilor, am înţeles, am crezut. Sunt religii asiatice care între oameni şi puterile supreme aşază făpturi intermediare, mici divinităţi rare care amortizează raporturile aspre ale omului cu destinul său. Mica statuetă japoneză cu ochii aurii care la „Sburătorul” descânta locul şi oamenii sub semnul înţelegerii, aiurea se devota fără sfârşit, se sacrifica fără margini. Aşa de limpede, dreaptă, gingaşă, purta totuşi povara unui mister, acel al soartei ei nedesăvârşite, curmată în miez de drum”.
*** Hortensia Papadat-Bengescu, aprilie 1937
