“Zilele acestea se împlinește un an de la moartea lui Vasile Pârvan, căruia soarta, ca și lui Achile, i-a vândut gloria cu prețul vieții. Pentru cei care l-au cunoscut, glasul său grav și trist mai dăinuie încă în amintire ca o melodie în luptă cu uitarea. Pârvan s-a bucurat într-un timp relativ scurt de un prestigiu și de un cult din partea intelectualității tinere ce unora pare aproape de neînțeles.
Când mă gândesc bine la cauzele unei asemeni religiozități, una mi se pare hotărâtoare și este aceasta: Pârvan a apărut tinerilor ca expresia cea mai desăvârșită a unei idealități obștești. Oamenii mari, în genere, nu sunt exemplari. Nu-i poți lua ca o pildă pentru năzuinți proprii. Geniul, întâmplarea stau la temelia gloriei lor. Iar acestea nu se pot imita. De unde indiferența pentru om ca atare și ideea fatalității marilor personalități.
Domnul Iorga a îndepărtat în genere de la preocupările sale pe mai toți elevii săi. Căci cine ar fi putut lua vreo pildă din extraordinara operă ce pare efectul exclusiv al unei forțe intelectuale unice a acestuia?
Pârvan avea o minte normală într-un suflet eroic. Opera sa ni se înfățișează ca rodul colaborării între o minte exercitată în toate putințele ei, o voință neînfrântă și o viață tragică, toate elemente umane în care ne vedem sporite propriile noastre condiții. Pârvan nu avea aerul să sperie cu o însușire personală. Viața lui pare în totul o încercare de a înfrânge materia, de a atinge ultimele putințe ale spiritului, de a rezolva problema vieții.
În Pârvan, tinerimea și-a găsit idealitatea sa exprimată și dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări. Într-un cuvânt, viața lui Pârvan stârnește optimism și încredere în facultățile normale ale spiritului în vreme ce, față de d. Iorga, emulația devine fără nădejde. Ceea ce impresionează la Pârvan este voința eroică de muncă. Pentru d. Iorga, o minte fenomenală, munca este odihnă a spiritului, grație, formă minimă de efort.
Pentru Pârvan, munca este asceză, înfrângerea unui trup șubred, luptă îndârjită pentru atingerea unui țel, filosofie a vieții. De aci și înrâurirea sa. El este un îndemn pentru unii, un simbol pentru alții, aproape de sufletul fiecăruia cu imaginea desăvârșită a unei putinți proprii.
Vasile Pârvan este un ambițios, dar nu un vanitos. El nu leagă vreo satisfacție de elementele operei sale. Sufletul său este încordat către obiectul final, întocmai ca medicul care nu se felicită pentru izbutirea operațiunilor în parte, ci urmărește numai mulțumirea de a salva în sfârșit o viață, așa și el, nu are vanitatea specialității, ci înfrigurarea omului care urmărește ceva.
Intelectualitatea noastră este anti-științifică. Pârvan i-a redat cultul pentru știință, arătându-i-o ca un instrument pentru meditație. “Gândurile despre lume și viață la Greco-Romanii din Pontul stâng” sunt un exemplu. În ultima analiză, cugetarea lui Pârvan se reduce la o formă lucidă a temperamentului său etnic. Spirit sănătos de țăran, el are cu o conștiință mai înaltă ideea tragicului omului în univers și un respect pentru conștiința umană ce-l duce la un cult al amintirii.
Atât există pe lume cât se poate aminti. Monumentul, inscripția sunt viață omenească. Să le însuflețești înseamnă să-ți creezi sentimentul consolator al permanenței gândului în ciuda morții. Toată activitatea lui Pârvan pare îndreptată către acest scop:
însuflețirea pietrelor, comemorarea morților, aruncarea de punți în nimic.
El nu studiază documentele cu preocupări îngust profesioniste. Se întreabă cu criterii psihologice, le utilizează la o reconstrucție umană, îndrăzneala lui este puțin comună. Cu criterii preistorice, încearcă să evoce un popor. Convins de legăturile sufletului cu pământul, cheamă psihologia și etnografia într-o cercetare în care este preocupat mai întâi de viață.
În mijlocul monumentelor sale, savantul se regăsește într-o continuitate etnică. Intuiția cea mai îndrăzneață colaborează cu cea mai riguroasă metodă. După cum în știință este preocupat de a salva cât mai multă viață din moarte, tot astfel, în activitatea mai literară, Pârvan repune aceeași problemă a gândului. Această operă este comemorare, fie că se evocă sufletul anticilor băștinași ai câmpiei dunărene, fie că se pomenesc eroii morți în război sau colegii universitari decedați.
Această idee a permanenței prin amintire, exasperată de o mare durere, face din Vasile Pârvan un om cu criterii postume. El nu prețuiește viața ca atare, de teama morții. Vrea să trăiască, dar viața este comemorare, iar cei care au tăcut nu sunt pomeniți. Viața nu-l bucură în sine, ori ca mijloc de ridicare a unui monument. Nu vrea s-o risipească. Se ucide ca s-o poată folosi și pe pragul morții, are mulțumirea de a ști că nu va pieri cu totul. O asemenea ambițiune amară nu este semnul unei deșertăciuni, ci dovada unei extraordinare adâncimi a sufletului, tulburat la toți de aceeași problemă, dar în moduri mai îmblânzite după calitatea spirituală a fiecăruia.
„Pentru cel care trăiește viața ca o corvoadă sau pentru creștinul care o privește ca o ispită și ca o pedeapsă, moartea poate fi chiar bine venită; pentru cel ce se amețește în nimicurile plăcute ori supărătoare ale fiecărei zile, moartea poate fi o întrerupere, admitem chiar dureroasă, a ocupațiilor sale meschine, devenite simpatice printr-o lungă obișnuință.
Dar pentru cel care a luat viața în cel mai adânc înțeles al ei, care a vrut s-o transforme prin gândurile lui într-o rază de veșniciei, moartea e sau o durere fără margini, sau o cumplită absurditate; sau tragedia lui Alexandru, care murea la 33 de ani la Babylon pentru că îndrăznise a trăi viața așa de intens cum numai zeii au voie s-o trăiască, sau imposibilitatea logică din care Platon scoate nemurirea sufletului.
Sufletul omenesc care s-a atins de cele eterne își cere nemurirea, sau, dacă nu o poate crede, se frânge într-un uriaș imn funerar pentru apunerea zeilor. Toată durerea din lume nu poate ajunge pentru a plânge un suflet care în veci nu se va înfiora de armonia luminei din lume“.
Convingerea că Vasile Pârvan era un actor și-au tras-o necunoscătorii vieții și operei lui din înfrățirea stilizată de mască a feței sale expresive. Doi ochi de o profunditate tulburătoare și ironică, obraji cu proeminențe mongolice, severi, stăpâniți, un rictus protestant în colțul gurii, disprețuitor, eroic și copilăros totdeodată. Această săpare a feței e forma indiferentă a unei mari stăpâniri.
Pârvan era un mare emotiv, capabil de furtuni sufletești oculte. Patima studiului, durerea în fața morții, iau la el solemnitatea impersonală a imnului. Nici o înjosire, nicio confidență. Obișnuit cu avânturile mari și reci, disprețuiește sentimentalismul sau jovialitatea.
Nu iubește pe cei blazați și pretinde tuturor ceea ce poate face el. Prieteni îi sunt numai colaboratorii. Cu Vasile Pârvan țara noastră a pierdut una dintre cele mai de seamă personalități pe care le-a dat vreodată. Pierde mai cu seamă o înaltă expresie a energiei și adâncimii sufletești autohtone (ea, care s-a bucurat în genere de genii sclipitoare, dar de temperament indolent oriental) tocmai în clipa în care, dezamăgită de prea multe minți sclipitoare, simțea nevoia unui suflet mare…”
George Călinescu, Universul Literar, 1928
