Fiu al unui lăutar bucureștean care a cântat din nai în orchestrele renumiților muzicanți de odinioară (Dobrică, Pădureanu sau Pompieru), Fănică Luca, pseudonimul lui Iordache Ștefan, a venit pe lume în anul 1894 și a început să-și câștige existența în copilărie cu ajutorul instrumentului ce-l învățase de la tatăl său.
A primit, după îndelungi stăruințe, un nai cu douăsprezece țevi, cu care și-a făcut ucenicia. Cânta cu el pe la vestitele grădini de vară de la Șosea și banii pe care-i agonisea îi dădea mamei, ușurând astfel greutățile financiare ale familiei.
Vestea despre minunatul copil cântăreț din nai s-a răspândit și, după ce a împlinit 13 ani, a fost angajat în taraful lui Lache din Găești, vestit țambalagiu al timpului. Peste trei ani, Fănică Luca a plecat pentru prima dată peste hotare, la Smirna și Constantinopol, cu orchestra lui Carabulea.
În perioada interbelică, a cântat la Radio și a imprimat numeroase discuri, glasul său cald și expresiv și sunetele limpezi și strălucitoare ale naiului făcându-l din ce în ce mai cunoscut dincolo de granițele țării.
După ce în 1929 a cântat la Varșovia cu Manole Ciolac, în 1937 a fost invitat, împreună cu Grigoraș Dinicu, la Paris, unde „Ciocârlia” lui a impresionat pretențiosul public francez. A urmat apoi un contract la Théâtre du Châtelet, un turneu la Londra, la celebrul teatru Palladium, prezența la Expoziția Universală de la New York din 1939. peste tot artistul român adunând aplauze entuziaste.
În 1949, când s-a înființat Institutul de folclor din București, a luat ființă sub coordonarea acestuia o orchestră experimentală de muzică populară (viitoarea Orchestră ,,Barbu Lăutaru”) și s-a considerat necesar să se organizeze, pe lângă orchestră, și câteva „clase” de instrumente muzicale populare – nai, cobză și țambal.
Profesor de nai a fost numit Fănică Luca, dar muzicantul a început să-și instruiască discipolii în chip empiric, în cel mai autentic stil tradițional. Nu prea cunoaștea notele, dar nici nu i s-a impus predarea după partituri, pentru a nu se altera cu nimic cântarea populară.
Dascălul amator și-a continuat activitatea pedagogică la Liceul de Muzică nr. 1 din București folosindu-și doar propria experiență și spunându-le elevilor: „Suflă așa!”, „Nuanțează așa !”, „Scoate sunetul așa!”, într-un cuvânt: „Fă ca mine!” Printre învățăceii lui s-au aflat Damian Luca, Constantin Dobre, Radu Simion, Damian Cârlănaru, Nicolае Pârvu și Gheorghe Zamfir.
În aprilie 1958, revista Flacăra scria despre marele artist:
“Scripcarii, ţambalagiii şi cobzarii de la Duşumea, vestita mahala lăutărească, se întorceau din cele patru colţuri ale Bucureştiului, de la nunţi şi botezuri, ziua pe lumină mare şi ajungeau acasă frânţi de oboseală… La acea oră a odihnei, băiatul lui Iordache Luca muscalagiul se strecura binişor în casă, lua naiul de pe masă şi dădea fuga cu el pe uliţă.
În „Verde Câmpul Cucoanei” creştea un salcâm cu frunză proaspătă. Băiatul se cocoţa în pom şi începea să sufle cu sete o melodie ale cărei cuvinte sunau cam aşa:
Sic mămicule, sic tăticule,
E tot mai rar când întâlneşti
La noi, la Bucureşti,
Un tânăr cochet şi galant
Gătit şi împarfumat…
Câte un biet lăutar care abia lunecase în somnul cel dulce se ridica în cot şi se ruga cu jale de nevastă: „Ieşi, femeie, cu făcăleţul, că iar s-a urcat Fănică a lui Iordache cu muscalul în pom!”
Aşa i se spunea naiului la noi în secolul trecut: „muscal”. Şi dacă cercetătorii dau azi cuvântului o veche origine persană (miscai în persană, arabă şi turcă înseamnă nai), muzicanţii de la Duşumea ar fi jurat că ei porecliseră naiul astfel la ’77, pe seama cartuşierei cu ţevi pe care o purtau soldaţii ruşi la cingătoare…
Aşa sau altfel, fapt e că bietul lordache Luca muscalagiul o ducea în acele vremuri atât de greu, încât afurisise naiul ca aducător de sărăcie şi nu îngăduia băieţilor lui să-i deprindă meşteşugul. Fruct oprit, cu atât mai dulce…
Într-o duminică dimineaţă, Fănică ia naiul pe tăcute, după obiceiul lui, şi fuge de acasă. Pe drum, se alătură unui alai de mici meseriaşi şi muncitori care, încărcaţi claie peste grămadă într-un camion cu cai, se duceau să petreacă la iarbă verde, în Parcul Bazilescu.
Băiatul cântă pe ruptelea ziulica toată, trecând de la pâlc la pâlc, iar seara se întoarce acasă, pe lună plină, ostenit, năduşit şi… beat de fericire! Maică-sa, coana Marica, îl aştepta moţăind pe o saltea, în curte. Fănică vine pe poartă într-un suflet, aleargă la ea cu pumnul deschis: „Uite ce ţi-am adus, mămică!” Câştigase cinci bănuţi. Mama uită orice supărare, îi trecu bănuţii prin păr şi-l firitisi: „Aur şi mărgăritare să-ţi fie partea, copilule!”
Iar Fănică Luca prinde, din seara aceea, grozavă tragere de inimă pentru meserie… Începe să alerge nopţile cu naiul prin cârciumi. Şi, spre deosebire de taică-său, băiatul aduce acasă bani. Se vede treaba că acei ce-l hărţuiau şi-l izgoneau pe bietul lordache îl mîngâiau şi-l răsplăteau pe muzicantul de şapte ani…
Pe atunci Fănică umbla dimineţile la şcoala primară din Mavrogheni, unde avea drept învăţătoare pe „Maica Smara” care, povestea el mai târziu, dădea premiul ce i se cuvenea feciorului de lăutar unei odrasle boiereşti, iar pe Fănică îl trimitea uneori acasă cu câte două duble subsuori. Aşa se face că Fănică, deşi cel mai bun din promoţia lui, a absolvit cursul primar „cu menţiune”, după care a învăţat ce i-a mai rămas de învăţat pe lume fără mijlocirea slovei tipărite…
Iar când a prins să-i mijească mustăcioara, Fănică Luca, acum cavaler cu „ochi de drac, strungăreaţă şi cărare”, a început să-i „zică” din gură, acompaniindu-se la chitară… Şi atunci, obişnuiţii grădinilor de vară de la „Bordei”, „Herăstrăul vechi”, „Vila Franceză” sau „Vila Regală” au avut prilejul să asculte poate pe cel mai fermecător interpret de romanţe din câţi au răsărit pe malul Dâmboviţei noastre. Cine ascultă astăzi „Lampa”, „Din ochii care-au plâns vreodată”, „Ai plecat, am zâmbit”, „Ce-ai în guşă, Marioară” şi atâtea altele îşi dă seama că Fănică Luca a făcut din romanţa lăutărească, cu dorul ei sfâşietor, cu acele dulci crescendo şi galeșe diminuendo, cu grele tânguiri, cu lungi treceri on falseto ca o depăşire a dorinţei în suferinţă împăcată, o mare, o unică artă.
Şi e lucru plăcut să amintim, pentru evocarea epocii, faptul că „Lampa”, bucata de rezistenţă a lui Fănică Luca, nu-i altceva decît o romanţă pe versurile Veronicăi Micle:
De câte ori am tresărit
La fiece mişcare,
Crezând că poate va veni
O dulce arătare…
Mihaela
În curtea mare şi plină de chiriaşi din „Verde Câmpul Cucoanei” zburda o copiliţă pe nume Mihaela. Drăgălaşă şi cuminte, fetiţa era orfană, ceea ce însemna că nu prea avea cine să se împotrivească la intrarea ei într-o familie de lăutari necăjiţi. Cugetând îndelung la aceasta, coana Marica a pus ochii pe copilă de mititică, iar când Mihaela a mai crescut, i-a dat-o lui Fănică de nevastă. Şi iarăşi s-a dovedit că bătrâna avea mână bună…
În viaţa lui Fănică Luca, Mihaela a fost unica, marea dragoste. Ea a rămas în ochii maestrului cea mai frumoasă, cea mai cuminte, cea mai înţeleaptă, incomparabila „una între toate”.
Flautul lui Pan
Fănică Luca a cântat între cele două războaie la expoziţiile universale de la Varşovia, Paris şi New York şi a devenit unul dintre promotorii folclorului nostru peste hotare. S-a făcut atunci grozavă vâlvă în jurul acestei „exotice” figuri de pe malurile Dunării: a fost angajat ca artist de operetă la Teatrul Châtelet din Paris (în 1937) şi la Teatrul Palladium din Londra (în 1938). Rând pe rând, „dulce păstoraş”, fachir alungând şerpi veninoşi, faun înconjurat de 40 de nimfe-girls într-o „idilă antică” la Londra, îşi vrăjea seară de seară auditoriul zicând din nai „La fântâna cu găleată” sau „La moară la hârţa-pârţa”…
O parte din acest strălucit succes poate fi pus pe seama noutăţii instrumentului. Spectatorii occidentali cunoşteau naiul din aluzii mitologice ca flaut al lui Pan, zeul de origine tracă. Dar nici folclorul românesc, nici instrumentul nu s-ar fi valorificat fără harul lui Fănică Luca. La New York, printre atâta străinime, virtuosul nostru a cunoscut un român, pe George Enescu. Compozitorul adusese la expoziţia internaţională opera „Oedip”. Fănică Luca adusese „Ciocârlia”…
Într-o noapte, după spectacol, a cântat pentru marele muzician într-o odăiţă aflată deasupra pavilionului românesc. Către dimineaţă, George Enescu i-a spus: „Eşti cel mai bun suflător pe care l-am auzit până azi”.
Cuvântul istoriei
La încrucişare de veacuri, când s-a pornit concurenţa jazz-bandului asupra bătrânului taraf lăutăresc, doar talentul lui Fănică Luca a putut scăpa de la pieire naiul, străvechiul instrument popular. Cine însă a înţeles, pe acele vremurii, meritul lui pentru istoria muzicii româneşti? Cine măcar a putut să-l asculte în cuviincioase condiţii de concert? Cât din muzica lui vocală a străbătut altfel decât în crâmpeie purtate de boarea grădinilor de vară? Câtă a ajuns la urechi altfel decât pe după perdeaua sonoră a unei harnice masticaţiuni de mititei…?
Fănică Luca a câştigat uneori bani… Tânăr, oacheş şi frumos, a făcut la fiecare dintre expoziţiile internaţionale figură de achiziţie senzaţională, de număr de atracţie, dar una cu caracter de curiozitate exotică.
Mai târziu, a devenit artist emerit, laureat al Premiului de Stat, decorat cu Ordinul şi Medalia Muncii, a fost chemat să sprijine crearea orchestrei „Barbu Lăutaru” și a dus faima horelor, a doinelor şi a sârbelor noastre până în Extremul Orient, călătorind de nenumărate ori în turnee ca purtător de cuvânt al neamului românesc…
Când s-au mai adăugat anii, Fănică Luca a început să se uite în dreapta şi în stânga, în căutare de urmaşi… Atunci, înţeleaptă coana Mihaela a poftit în casa lor din Intrarea Verde (fostă „Verde Câmpul Cucoanei”) pe Ştefan şi pe Damian, cei doi strănepoţi de soră ai maestrului, cu gândul să fie puşi la încercare. Fănică Luca a pus naiul mai întâi în mâinile strănepotului Ştefan, ca unul ce avea să-i păstreze numele întreg. Însă băiatul, de cum a dus naiul la gură, s-a şi speriat: „Vai, unchiule, nu pot, am ameţit!” Naiul a trecut atunci în mâinile strănepotului Damian. „Ai ameţit, măi? îl întreabă unchiul, cu tonul soldăţesc cu care îi plăcea să le vorbească celor mici şi dragi.
„N-am ameţit, unchiule, deloc!”, se repede băiatul şi devine, din acea zi, primul elev al lui Fănică Luca. Mărturiseşte însă, peste un timp, la un pahar de ceai, coanei Mihaela: „Crezi, mătuşă, că eu nu ameţisem deloc? Mi se învârtea pământul sub picioare. Da’ nu m-am lăsat, am vrut să cânt”.
*** Fănică și naiul, Flacăra, aprilie 1958
Fănică Luca s-a stins din viață în urma unei lungi şi grele suferinţe în noaptea de 25 spre 26 octombrie 1968 și a fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.
La moartea lui, Ion Mărgineanu scria:
„În naiul lui Fănică Luca, acest neîntrecut rapsod al cântecului popular românesc, s-a strâns de-a lungul unei jumătăţi de veac, ca într-un fagure de miere, toată dulceaţa creaţiei folclorice zămislită pe pământul nostru.
În instrumentul său fermecat, care a fermecat la rându-i pe toţi cei ce au avut bucuria să-l asculte, s-au strâns deopotrivă durerea şi bucuria, geniul şi setea de viaţă a poporului român, marele creator de frumuseţi.
Ca şi Maria Tănase, neuitata interpretă a muzicii noastre populare, Fănică Luca a ştiut să culeagă nestematele artei de la cei ce au dat viaţă „Mioriţei” şi doinelor. Cu arta şi migala unui giuvaergiu, el a şlefuit aceste nestemate fără a le ştirbi puritatea şi strălucirea. (…)
Urmaş demn al „starostelui şi cobzarului” Barbu Lăutaru, al neîntrecutului Grigoraş Dinicu, de care l-a legat de altfel o trainică prietenie, Fănică Luca a purtat cu el, pe meridianele şi paralelele lumii, cântecul popular românesc, minunându-i pe ascultători. În naiul lui îşi aflaseră parcă un cuib de aur toate păsările pădurilor carpatine, toate cântăreţele înaripate ale Bărăganului.
Şi, mai presus de toate, măiastra Ciocirlie. Acum, când inima lui Fănică Luca s-a dus să-şi afle odihna în Olimpul rapsozilor populari, o Ciocârlie şi-a stins glasul. Fie ca acest glas să-şi reverse pe mai departe trilurile din naiurile tuturor acelora pe care Fănică Luca i-a învăţat să iubească şi să cinstească mai presus de orice cântecele înzestratului nostru popor…”
