Între Napoleon I, împăratul francezilor, și Napoleon al III-lea, celălalt împărat de la mijlocul secolului al XIX-lea, există, cel puțin în ceea ce privește succesiunea numerelor, un con de umbră. A existat un Napoleon al II-lea? Desigur! Figură mai puțin cunoscută astăzi, el a fost fiul lui Napoleon Bonaparte și al Mariei Louise de Habsburg.
S-a născut în Palatul Tuileries, în anul 1811, și a fost, încă de la naștere, proclamat rege al Romei. La cea de-a doua abdicare a tatălui său, în 1815, a fost chiar recunoscut împărat de către Cameră. Avea doar patru ani… Inteligent, sensibil, Napoleon al II-lea, pe numele său François Charles Joseph Bonaparte, și-a trăit scurta viață împovărat de uriașa umbră a tatălui său pe care abia reușise să-l cunoască.
Rareori a părăsit Viena, unde a locuit la castelul Schönbrunn, foarte aproape de bunicul său, împăratul Francisc al II-lea, fostul adversar al lui Napoleon I, și de ochii foștilor dușmani ai tatălui său. Purta aici numele Franz, duce de Reichstadt, și i se oferise comanda unor trupe de gardă. Din cauza incompetenței unor medici, a murit în 1832, eveniment tragic pe care mulți s-au grăbit să-l privească cu suspiciune.
E cunoscută teza conform căreia Napoleon I a murit otrăvit cu arsenic. Dispariția unicului fiu la 11 ani după împărat a fost pusă în legătură cu mașinațiunile lui Metternich. Totuși, regele Romei a murit din pricina medicilor. Se pare că singurul om care ar fi putut opri caruselul falselor diagnostice ar fi fost mama sa, fosta împărăteasă Maria-Louise, evident, dacă ar fi putut răspunde repetatelor chemări ale fiului care avea premoniția morții.
Dar ea trăia la Parma fiind, probabil, ocupată cu refacerea propriei vieți. Se știe că după moartea împăratului a devenit soția a contelui de Neipperg, apoi a contelui de Rombelles. Așadar, fostul rege al Romei, fostul împărat de patru ani, a murit la doar 21 de ani. Istoricul francez André Castelot (1911 – 2004) a demonstrat că dispariția lui se datorează incapacității unor medici. La începutul secolului XX, dramaturgul Edmond Rostand, urmând aceeași teorie, a scris o piesă, „L’Aiglon“ (Puiul de vultur), al cărei erou era nefericitul fiu al lui Napoleon.
În vara anului 1831, Franz, ducele de Reichstadt, care fusese la naștere rege al Romei, era ostatec al politicii austriece și a devenit comandant de batalion la Alster Kasern din Viena. Soldații îl adoră. Într-o zi, trecând prin fața lor călare pe calul său alb și văzându-l atât de frumos, grav și solemn, îl aclamă îndelung și zgomotos, în ciuda disciplinei militare. Totuși, de ce generalul Hartmann, supraveghetorul său, de fapt îl constrânge pe Puiul de vultur să îndeplinească această sarcină mediocră?
Exercițiile militare pe terenuri accidentate, orele interminabile de călărie îl obosesc pe tânărul locotenent-colonel. După ce strigă comenzi militare destinate batalionului său, vocea i se sugrumă. Fiul lui Napoleon este atins de răul care-l va ucide un an mai târziu. Generalul Hartmann și adjuncții săi au fost de la început neliniștiți de frecventele atacuri de tuse și de vocea sa răgușită din primele zile ale preluării conducerii batalionului. Dar el nu se plânge niciodată și face imposibilul ca să ascundă cea mai mică indispoziție de teama să nu reînceapă viața de fals arhiduce.
Se ascunde atât de bine, încât ofițerii cred că răgușala tânărului locotenent-colonel e naturală. Oare nu apar asemenea fenomene chiar la persoane mai robuste? I s-a spus de atâtea ori că, asemenea mamei lui, are o sensibilitate mai accentuată în regiunea pieptului și a căilor respiratorii, de aceea primele manifestări ale bolii le pune pe seama acestei sensibilități congenitale.
Doctorul Malfatti, care-l îngrijea, afirmă că răul vine de la alte organe atinse de boală, ficatul și abdomenul, diagnostic acreditat de tenul său schimbător și de culoarea gălbuie a frunții.
„Mi-e ciudă pe acest trup mizerabil”
Bineînțeles, medicul său curant, dr. Malfatti, oricât de ignorant era, a început să-i trateze afecțiunile bronhiilor. El prescrie pacientului de trei ori pe zi, înainte de masă, lapte de femeie de la o doică sănătoasă și de aceeași vârstă cu bolnavul. Laptele trebuie să aibă temperatura corpului uman și trebuie preparat într-o cameră vecină. Pentru răgușelile aproape permanente îi recomandă comprese cu grăsime de vițel încinsă, fără sare. E de la sine înțeles că nici laptele de femeie, nici grăsimea de vițel (chiar fără sare) n-au ameliorat sănătatea prințului, dimpotrivă.
În această situație, Franz este obligat să renunțe la îndatoririle lui militare de la Alster Kaser. Dar simptomele bolii devin tot mai dese. Prințul petrece lunile noiembrie și decembrie într-o semi-letargie. O mare parte din zi somnolează în camera sa, lângă soba încinsă care tronează într-un colț al camerei. Tusea îl chinuie fără încetare; când e frig și umed, are frisoane, mâinile-i devin galbene, sângele nu mai circulă. Luptă din răsputeri să-și înfrângă răul și să poată trăi.
– Mi-e ciudă pe acest trup mizerabil, se destăinuie într-o zi doctorului Malfatti, mi-e ciudă că nu ascultă de voința mea!
Cu toate acestea, la sfârșitul lunii decembrie participă la patru partide de vânătoare și la începutul anului 1832 declară că se simte minunat. Doctorul Malfatti îi permite să-și reia serviciul militar. Pe 16 ianuarie participă, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Se străduiește să-i semene tatălui său în ținută și vestimentație (reușește chiar să poarte pălăria la maniera lui Napoleon). Dar în acea zi, se spune, era un ger de -18° și prințul își simte corpul slăbit înghețat până la os.
Ajuns în Josefplatz, ridică sabia pentru a comanda o salvă, dar vocea i se frânge și nu e auzit. Cu lacrimi în ochi, cedează comanda unuia dintre ofițeri și se întoarce la Hofburg dârdâind și cu febră. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia că n-a putut să-și stăpânească răul mai multă vreme.
– Tulburări digestive, se afirmă din nou. Doctorul explică: „e din cauza digestiei“
În fiecare zi slăbește, tușește, are frisoane și transpiră. Îi scrie mamei sale, ex-împărăteasa Maria-Luiza, care locuiește la Parma și vine să-l vadă o dată la 2 – 3 ani:
„Frisoanele, care mă epuizează cel mai mult, revin în fiecare seară“. Această scrisoare, datată 4 februarie, se încheie astfel: „Somnul meu e lung, dar extrem de agitat. Alaltăieri te-am visat că veniseși la Schönbrunn îmbrăcată în alb, îmi strângeai mâinile și eu plângeam. Mă îmbrățișai și eu plângeam din nou. M-am trezit în hohote de plâns și mă obsedează gândul că ți s-a întâmplat o nenorocire…“
Dar, în același timp, nu i se poate reproșa Mariei-Louise că n-a venit la Viena la căpătâiul fiului ei. Primea scrisori liniștitoare. Ducele de Reichstadt slăbește, tușește, are frisoane, transpiră, dar preceptorul său, Dietrichstein, pune accesele de febră care-l chinuie pe bolnav pe seama tulburărilor de digestie, iar Hartmann, care nici el n-a priceput nimic, pretinde că prințul este „cuprins de o ușoară febră catarală, probabil în urma unei răceli“ și o imploră pe Maria-Louise „să nu-și facă nici cea mai mică grijă“.
Malfatti, în raportul său către împărăteasă, scrie, și el, despre „o febră catarală care i-a cuprins capul, ficatul și stomacul“. Maria-Louise, mai puțin oarbă decât s-a crezut – scrisorile sale către Hartmann o dovedesc – înțelege gravitatea situației. „Bucurându-mă împreună cu dv. de ameliorarea sănătății fiului meu, sunt totuși neliniștită de faptul că însănătoșirea lui nu e mai rapidă“.
Cere să se ia „măsurile necesare în ce privește plămânii săi sensibili“. Această scrisoare premonitorie, datată 24 martie, se încrucișează pe drum cu aceea trimisă de duce: „Melancolia care nu mă părăsește de trei luni și care mă împiedică să lucrez și mă face nepăsător față de plăcerile vieții era cauzată de congestionarea ficatului. Malfatti m-a vindecat cu niște mixturi atât de acide și cu un gust atât de amar, încât rubarba este dulce ca zahărul.“
Vindecat? Deloc. De vreme ce continuă: „Sănătatea mea a avut de suferit, sunt lipsit de puteri și poți să crezi că e așa dacă-ți mărturisesc eu însumi“. Se pare că și-a dat seama de gravitatea stării sale. Însă preceptorul, contele Dietrichstein, încă mai crede (la începutul lunii februarie, când a discutat cu prințul despre sănătatea acestuia din urmă) că e vorba de un răsfăț din partea lui Franz și nu-l ia în serios.
E clar că joacă teatru. Fapt pentru care i se propune să iasă la Operă, să participe la balurile de la curte, ba chiar să facă plimbări călare sau cu trăsura. „Acum, avea să scrie Dietrichstein, folosește toate mijloacele ca să se amuze pe seama noastră prefăcându-se mai bolnav decât este“. Astfel că fiul lui Napoleon nu numai că era tratat de o boală pe care nu o avea – autopsia va dovedi – nu numai că, tuberculos în ultimul grad, murea sub ochii lor, fără ca medicii să pună diagnosticul corect, nu numai că ei găseau starea plămânilor liniștitoare, dar îl considerau drept mucalit când le spunea că se îndreaptă spre moarte!
La 18 sau 19 martie 1832, Franz face o plimbare călare. Era frig și umed. După obiceiul lui, a galopat fără să se preocupe dacă bietul Hartmann putea să se țină după el. Parcă vrând să-și pedepsească trupul bicisnic, seara decide să iasă din nou. În ciuda frigului și a ceții, a străbătut Praterul în trăsură deschisă. Stricându-se o roată, e obligat să se întoarcă pe jos.
Seara are un nou acces de febră și se plânge că nu mai aude cu urechea stângă. În acest timp, Malfatti se îmbolnăvește, doborât de un violent atac de gută.
e 16 aprilie, se reunesc pentru o consultație doctorii Wiehrer, Reiman și, cu greu, Malfatti care, mândru, comunică rezultatul consultației:
– Diagnosticul meu în legătură cu ficatul și plămânii a fost găsit just.
Se pare că a fost călduros felicitat de confrații săi pentru faptul că a ameliorat starea ficatului pacientului său, ficat care, de fapt, nu era bolnav. Medicul curant e obligat să raporteze că plămânii nu au fost găsiți în aceeași stare excelentă de către colegii săi, dar, precizează el, accesele de tuse au fost puse pe seama unor ușoare inflamații și a excesului de activitate a pacientului. Malfatti, dacă ar fi să-l credem, merită felicitări!
În realitate, Wiehrer și Reiman au fost infinit mai puțin optimiști decât pretindea Malfatti. Prințesa Melania de Metternich, soția cancelarului, scria aceste rânduri în Jurnalul ei intim la 20 aprilie: „Împăratul i-a spus lui Clement (Metternich) că a chemat niște medici să se pronunțe în legătură cu sănătatea ducelui de Reichstadt și că toți au declarat că situația bolnavului e fără speranță. Deja scuipă bucăți de plămân și nu mai are de trăit decât câteva luni. Facă-se voia Domnului!“
Ceea ce nu-l împiedică pe Metternich să-i scrie Mariei Louise două săptămâni mai târziu: „Știu că Majestatea Voastră este informată cu exactitate despre sănătatea ducelui de Reichstadt. Starea sa provoacă neliniști, medicii tot mai caută sediul răului în ficat.“ Ministrul nu dorea ca ex-împărăteasa să ceară plecarea fiului ei la Neapole, sub soarele cald și binefăcător, așa cum recomandaseră cei doi medici consultanți în raportul lor.
Metternich n-a trebuit să-l otrăvească pe fiul dușmanului său, așa cum s-a afirmat, i-a fost de ajuns să-l lase să moară. Pentru că, în acest început de primăvară a anului 1832, Franz mai putea fi salvat…
„Între leagănul meu și mormint – un mare zero”
La 30 mai, împăratul Austriei îl numește pe nepotul său colonel plin în fruntea regimentului prințului Wasa. Un epolet pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, Franz este transportat la Schönbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe propriul frate mai mic, îi comandă un fotoliu pe care acesta, sosind, îl găsește în camera sa. Arhiducesa i-a cedat apartamentul său, cu camere înalte și plafoane albe împodobite cu aur, situat în aripa stângă a palatului. Același apartament l-a ocupat Napoleon după Austerlitz și înainte de Wagram. Ca și tatăl său, Franz disprețuiește patul rococo uriaș și pune să i se instaleze un pat simplu, de campanie.
Camera alăturată – fostul cabinet de lucru al împăratului Napoleon – este, de asemenea, la dispoziția prințului.
Starea i se înrăutățește pe zi ce trece. Sâmbătă, 9 iunie, după o noapte grea și o dimineață somnolentă, ajutat de Moll, Franz urcă cu greu în trăsură. Ajuns la Haimlach, își exprimă dorința să meargă pe jos, dar e prea obositor și, după câțiva pași, se urcă din nou în caleașcă. Haimlach îi amintește de copilărie, când călărea cu mama lui și era înconjurat de oameni severi și gravi cărora le punea întrebări în legătură cu tatăl său.
Dar toate astea sunt atât de departe „și acum, după cum spune chiar el, eu nu sunt decât un mare bucluc. Nașterea și moartea: iată întreaga mea poveste, între leagănul meu și mormântul meu nu este decât un mare zero!”
Malfatti și ofițerii văd, în sfârșit, realitatea: ducele de Reichstadt moare sub ochii lor de tuberculoză. Medicii vienezi care au venit să-l asiste pe Malfatti afirmă:
– Starea sănătății prințului este fără speranță.
Maria Louise va trebui să părăsească Parma. La 23 februarie, îi scrisese lui Hartmann că renunță la voiajul la Viena proiectat pentru vara aceasta, precizând: „Orizontul politic este, din păcate, așa de tulbure în Italia, că ar fi o mare imprudență să plec în călătorie; va fi un sacrificiu în plus în această viață plină de durere și amărăciuni“.
Din cauza unui avort, Maria-Louise poate să-și revadă fiul.
La 17 mai, Franz îi spune lui Dietrichstein: „Scrieți-i mamei mele că mă simt foarte rău și ea va veni”. Dietrichstein îi trimite scrisori presante, dar în van. De fapt, Maria-Louise nu dorea altceva decât s-o pornească la drum, dar o împiedica o viitoare naștere, despre care se vorbea deschis la Viena și despre care ambasadorul Franței în capitala habsburgicâ, mareșalul Maison, scrie fără rețineri: „Oameni răi spun că mama ducelui, anunțată să vină repede, e prea ocupată cu travaliul de înlocuire a fiului care moare cu un altul care urmează să se nască.“
Aflându-se la Triest, un avort îi permite să călătorească la Viena. Duminică 24 iunie, Reichstadt tocmai se trezește din somnolență, că ușa se deschide și mama lui intră urmată de doctorul Malfatti și generalul Hartmann. Maria-Louise e consternată: și-a lăsat fiul plin de viață și-l regăsește cu ochii măriți de febră, tenul gălbejit, „aproape mort, de-abia putând să vorbească“.
La jumătatea lunii iulie, bolnavul pare foarte aproape de sfârșit. Maria-Louise îi scrie lui Wilhelm: „Căldura îi grăbește sfârșitul și când stă cu ochii închiși arată ca un mort“. De abia poate să vorbească și cu greu aude ce i se spune: „Când îl văd în această stare, sunt tentată să mă rog Domnului să pună capăt chinurilor lui“.
Sâmbătă, 21 iulie, este auzit spunând: „Vreau să mor“. Dar când mama lui intră în cameră, pretinde că se simte bine. În această ultimă noapte respirația îi devine din ce în ce mai dificilă, dispneea este aproape totală. La ora 3 spune:
– Voi muri, chemați-o pe mama mea.
Camera se umple de lume și în această dimineață ploioasă de 22 iulie Maria-Louise, în genunchi la căpătâiul fiului ei, privește fața muribundului, ca de ceară, descarnată, transpirată, cu nasul și pomeții proeminenți, un chip care – în pragul morții – seamănă izbitor cu cel al Primului Consul.
O oră se scurge astfel: Un sturz domesticit se cuibărește în mâna umedă a muribundului. Câteva minute după ora 5. Puiul de vultur se agită, strânge brusc pumnul și sugrumă sturzul, apoi respirația i se oprește. Fiul lui Napoleon e mort. Este ora 5 și 8 minute.
*** André Castelot, Fiul lui Napoleon – victimă a medicinei? Traducere și adaptare: Margareta Popescu
