„Miorița” lui Vasile Alecsandri: „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…” (galerie foto)

Cea mai completă variantă a baladei Miorița a fost publicată de Vasile Alecsandri în februarie 1850 în revista “Bucovina” tipărită la Cernăuți de frații Hurmuzachi și, în august același an, în revista „Zimbrul” din Iași, iar de atunci și până în prezent au fost adunate peste 1400 de versiuni cercetate cu minuțiozitate de istorici și critici literari.

„Dacă Alecsandri nu ar fi găsit decât Mioriţa şi pe Toma Alimoş, tot ar fi făcut destul. Cred că ar trebui să te apuci odată să faci din Mioriţa o pastorală propriu-zisă, cu coruri, soli, orchestră, solo de flaut şi celelalte părţi caracteristice (…) Apucă-te de Mioriţa. Alecsandri îmi spunea că, pentru întâia oară în viaţa lui, i-a fost frică să nu moară înainte de a fi ajuns acasă, atunci când trecea munţii purtând cu el nepreţuita baladă ce tocmai găsise; într-atât avea simţământul că descoperise un bulgăre de aur…”, îl îndemna însăși Regina Elisabeta pe tânărul compozitor George Enescu într-o scrisoare pe care i-o trimitea la Paris, în noiembrie 1900.

De altfel, regina-poetă a inclus în volumul său publicat în 1885, „Durch die Jahrhunderte”, pe care i l-a dedicat lui Vasile Alecsandri, și „Miorița”, alături de legendele „Pietrele Doamnei”, „Mama lui Ştefan cel Mare”, „În Vrancea”, „Bucur”, „Neaga”, „Insula Şerpilor”, „Fiica lui Decebal”, „Robu”, „Dragomira”, „Constantin Brâncoveanu”, „Domniţa Bălaşa”.

În legătură cu paternitatea descoperirii „Mioriței”, a fost îndelung cercetată teza conform căreia Alecu Russo a fost cel care a cules-o, de fapt, de la Soveja, din Munții Vrancei, prin anul 1846, și i-ar fi încredințat-o lui Alecsandri pentru a o stiliza și publica. De altfel, Alecsandri însuși declara în 1852: „Ajutat de câteva persoane și mai cu seamă de d-l Alecu Russo, am adunat o mare parte din poeziile populare…“ (V. Alecsandri. Balade adunate și întocmite, Iași, 1852)

În 1909, un învățător pe nume G. Catană a publicat o variantă a Mioriței culeasă de el de la un lăutar din comuna Brebul, în aceeași perioadă poetul George Coşbuc a încercat să probeze că Mioriţa este o baladă ardelenească, asociind oiţa bârsană din varianta lui Alecsandri cu un baci care ar trebui să fie bârsan, adică om din Ţara Bârsei, şi nu moldovan, iar în 1922, revista “Moldova de la Nistru” a publicat sub semnătura profesorului M. Costăchescu o altă variantă a Mioriţei, auzită într-un sat din judeţul Iaşi, unde era numită „Cântec al Mioarei”.

Poeta Claudia Millian, soția lui Ion Minulescu, a făcut, la rândul ei, o analiză de similitudine între poemul popular cules și tipărit de Alecsandri și „Petite Brebis”, o poezie descoperită într-un almanah „Chantant” din 1894, sub semnătura lui Hyppolite Ryon.

Folcloristul Theodor Speranția a susținut în 1912, la Galați, o conferință despre „Cultul cabirilor egipteni în folclorul nostru”, ocazie cu care a făcut o legătură între acest cult precreștin, jocul călușarilor, coloianul, și poezia populară Miorița, explicând: „În cultul cabirilor se cinstește fratricidul, căci unul din frații cabiri a fost ucis de ceilalți doi la poalele muntelui Olimp, și cel omorât este cabirul pe care macedonenii îl adoră cu o patimă nebună…”

Concluzia lui Theodor Speranția era că atât „Miorița”, cât și „Călușarii” sunt rituri de origine egipteană.

De altfel, despre Miorița s-a discutat și în ședințele Academiei Române, Duiliu Zamfirescu și Barbu Delavrancea fiind autorii unor observații interesante:

„Toate poeziile populare de oarecare consistență – deci și Miorița – nu sunt opera mulțimii anonime, ci a unor indivizi, poeți de curte domnească sau cântăreți pribegi – menestrel, trubadur, lăutar…” (Duiliu Zamfirescu)

Întrebat cine ar putea fi autorul Mioriței, Barbu Ștefănescu Delavrancea a răspuns: „Sunt ani de când am căutat de n-aș afla vreo lumină în trecutul nostru asupra acestei probleme. Și n-am găsit nimic…”

Un alt membru al Academiei, Alexandru Odobescu, scria într-un studiu publicat în 1861: „Mioara este izvorâtă și dânsa din aceeași pornire de spirit cu toate cântecele antice (…) Partea cea mai frumoasă în Mioriţa este moartea ciobanului moldovean. Moartea aceasta a unui tânăr, moarte nejustificată, este întotdeauna un motiv de jale, de compătimire…”

În 1940, Imprimeria Națională din București a tipărit „Miorița, text și ilustrații gravate în lemn” de Marcel Olinescu (1896 – 1992), o plachetă într-un tiraj de doar 100 de exemplare.

Editura Junimea a reeditat, în 1984, volumul, oferindu-le astfel cititorilor ocazia de a face cunoștință cu balada lui Alecsandri “într-o înfățișare grafică de o frapantă frumusețe”. Cartea a fost digitalizată de Biblioteca Centrală Universitară Iași.