De-a lungul timpului, am adus în atenția cititorilor numele multor femei care s-au remarcat în domeniul științei, printre ele aflându-se Florica Bagdasar, Ana Aslan, Ștefania Mărăcineanu, Maria Cuțarida, Eliza și Adela Leonida sau Maria Ropală.
Doamnele care au contribuit la dezvoltarea matematicii și astronomiei au fost adesea lăsate în umbră, dar, cu toate acestea, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, câteva personalități feminine au obținut performanțe remarcabile într-un domeniu dominat de bărbați.
Constanța Pompilian-Zossima: prima femeie licențiată în matematică
În 1936, „Gazeta Matematică” lansa, sub forma unei „probleme”, întrebarea: cine a fost prima româncă licențiată în matematici? Răspunsul, de fapt un omagiu, era Constanța Pompilian-Zossima, care obținuse această distincție încă din 1893. Născută pe 8 august (20 august pe stil nou) 1870 la București, fiică a pictorului Gheorghe Ioachim Pompilian, domnișoara Pompilian a făcut studiile secundare la Liceul Lazăr, a urmat Universitatea din Bucureşti, unde şi-a dobândit licenţa în matematici, apoi şi-a perfectat studiile la Paris, obținând o a doua licenţă la Sorbona (în 1895).
A fost o prezență activă în publicațiile științifice ale vremii, demonstrând, de exemplu, o teoremă a lui Laisant despre parabole cubice. În 1897, figura deja în dicționarul lui A. Rebière, „Les femmes dans la science”, devenind prima româncă menționată într-o astfel de lucrare internațională.
Tot ea a fost unul dintre cei zece membri fondatori ai „Gazetei Matematice”. În numărul 2/1895 al revistei apărea prima problemă propusă de tânăra matematiciană, iar în numărul 4, primul său articol. Ca pedagog, a predat întreaga viață matematica, inclusiv în propria școală de fete, „Pensionul Pompilian”, aflată din anul înființării, 1896, pe Calea Rahovei. Constanța Pompilian a fost căsătorită cu Dumitru Zossima, profesor la Institutul Politehnic din București, unul dintre marii ingineri constructori din Vechiul Regat. Era fermă, discretă și preocupată de dezvoltarea psihologică a elevelor sale, credea cu tărie că matematica nu doar antrenează gândirea, dar oferă și un echilibru comportamental, cultivând simțul corectitudinii, spuneau cei care au cunoscut-o.
Constanța Pompilian s-a stins din viață pe 11 martie 1936 și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București, fiind condusă pe ultimul drum de o mulțime impresionantă de eleve și foste eleve, de profesorii Institutului Pompilian și de oameni de cultură de mare valoare.
„Patruzeci de ani, zi de zi, ceas de ceas, fără răgaz şi fără odihnă, din plină tinereţe şi până la ultima bătaie a inimei, Constanţa Zossima s-a dăruit toată învăţământului, institutului ei drag, şi nouă, care am avut cinstea şi norocul să-i fim eleve, să creştem şi să ne formăm în preajma ei. Totdeauna întâia la datorie, ne lumina calea îndrumându-ne cu pilda, cu vorba, cu privirea, acea privire când mângâioasă, când mustrătoare, ce-ţi pătrundea adâncul gândului şi în care se răsfrângea atâta forţă şi înălţime morală.
Din şcoala doamnei Zossima, pe care munca, priceperea, autoritatea, jertfa şi nobila ei râvnă o făcuse focar de cultură, în şirul lung de ani, au ieşit serii-serii de absolvente, azi profesoare, inspectoare, doctori, avocaţi, funcţionare, soţii de magistraţi, de militari, de înalţi funcţionari ai statului. Atâtea şi atâtea fiice sufleteşti care păstrează cu pietate şi în colţul cel mai ales al inimii imaginea scumpei lor directoare. Toate la un loc, şi înfrăţite de aceeaşi dorinţă, să nu lăsăm vremea să-şi aştearnă ţărâna peste cea mai frumoasă pildă de muncă, de jertfă, de împlinire a datoriei. Vrednice de dânsa, să facem ca amintirea ei să dăinuiască dincolo de şubreda noastră viaţă. Să facem fapta bună. Să ridicăm bronzul care să o slăvească, bronz modest, dar strălucitor de mândrie că întrupează atâtea virtuţi”, scria Zoe Pisani, una dintre fostele ei eleve, la un an după dispariția distinsei profesoare.
Silvia Creangă, prima femeie doctor în matematică din România
Dacă doamna Pompilian-Zossima a fost prima licențiată în matematică, Silvia Creangă a fost prima româncă doctor în acest domeniu. Matematiciana Florica T. Câmpan o evoca astfel: „Avea ceva în fiinţa ei, în ochii verzi care te priveau cu seriozitate și drept în față, ce obliga la respect (…) Multe absolvente au urmat matematica numai fiindcă ea le-a dezvăluit frumusețea ei”.
Silvia Creangă s-a născut pe 26 octombrie 1894 la Adâncata (județul Suceava). După ce a urmat liceul la București și Iași, a absolvit Facultatea de Științe din Iași, secția Matematici, în 1917, fiind îndrumată de Al. Myller și Victor Vâlcovici. În 1925, și-a susținut teza de doctorat pe o temă de geometrie, despre curbele cu curbură normală constantă, apoi a urmat și un stagiu de specializare la Universitatea din Pisa. A predat între 1920 și 1944 la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, contribuind decisiv la formarea unor generații de eleve care au devenit matematiciene și ingineri. A fost și asistentă la Seminarul Matematic din Iași, dar cariera sa universitară a fost frânată de discriminările de gen ale epocii.
Totuși, a publicat numeroase articole științifice, culegeri de probleme și a contribuit activ la dezvoltarea geometriei românești. Silvia Creangă a murit în 1952, la București.
Maria Teohari și începuturile astronomiei feminine românești
În domeniul astronomiei, prima femeie din România care s-a dedicat studiului a fost Maria Teohari (1885–1975). Licențiată în 1907 cu o teză de mecanică cerească, a activat ca asistentă la Observatorul Astronomic din București între 1908 și 1930, făcând o specializare în Franța, între 1912 -1914.
Deși inițial a oscilat între știință și artă, a ales astrele, fără a renunța complet la pasiunea pentru pictură și muzică. A studiat petele solare și erupțiile cromosferice, dar problemele de vedere au forțat-o să părăsească cercetarea directă și să se dedice predării. Maria Teohari a scris manuale excelente și a contribuit la istoria astronomiei românești, fiind descrisă ca „muncitoare îndârjită și incorigibilă visătoare”.
Ella Marcus, matematiciana care a numărat stelele
O altă figură emblematică a astronomiei românești a fost Ella Marcus (1909 -1982). Licențiată în matematică la 20 de ani, a obținut ulterior diplome în fizică și filosofie, iar în 1933 s-a specializat la Observatorul din Paris. Între 1933 și 1949, a fost profesoară în mai multe licee din București, iar din 1951 a lucrat exclusiv la Observatorul Astronomic, conducând Sectorul Meridian. De-a lungul timpului, a contribuit la realizarea unor proiecte monumentale precum Catalogul de stele slabe (25.000 de observații) și Catalogul de stele sudice de referință, lucrări premiate de Academia Română. A predat și la Facultatea de Matematică și Fizică din București și a fost activă în organisme internaționale de profil, fiind descrisă de cei care au cunoscut-o drept sobră, conștiincioasă și pasionată nu doar de munca ei, ci și de muzică.
Astronomul Ileana Toma își amintea despre ea într-un interviu puvlicat în Dilema, în 1994: „La peste 10 ani de la moartea domnișoarei Ella Marcus, în colectivul căreia am lucrat, încă îmi sună în urechi strigătul său: “Am pierdut o stea!” Chiar dacă nu ca intensitate, dar ca profunzime, era tonul tragediei care constată ireparabilul. Dacă întârzia cineva, din motive explicabile, foarte pământești, totdeauna pierdea, de fapt, un cer de stele, nu numai cea pe care o avea de observat, dar și reperele ale căror coordonate se cunoșteau. Totul cădea baltă, fiindcă acele 20 de secunde, când trebuia cercetată steaua, nu puteau fi orice fel de alte 20 de secunde din acea noapte sau din viitoarele, ci numai cele obligatorii, când ea trecea exact la meridian. Cataloagele stelare care s-au alcătuit sub conducerea domnișoarei Marcus cuprind peste 10.000 de stele, fiecare trebuia observată de 5 ori, plus stelele de reper, iar coordonata se dădea cu precizie de sutime de secundă, indicându-se și miimea.
Domnișoara avea mâini frumoase, arse însă de gătitul la lampa cu gaz; ducea singură grija unei familii numeroase și suferinde.
Era în felul ei un fenomen: fusese cea mai tânără absolventă a Facultății de matematică la începutul secolului și plecase apoi cu o bursă la Paris. Cânta bine la pian, era prietenă cu Clara Haskil, colega ei de cameră în studenția pariziană. Nu-și întemeiase o familie, astronomilor le e greu s-o facă, au program de lucru numai noaptea, o viață dificil de împărtășit cu altcineva care n-ar fi în aceeași meserie…”
Aceste femei nu doar că au deschis noi drumuri în știință, dar au modelat prin munca lor o întreagă cultură educațională, devenind modele de perseverență, excelență și echilibru.
