Una dintre figurile cele mai cunoscute ale ştiinţei româneşti a fost profesoara Ana Aslan, care s-a născut cu trei ani înainte de sfârşitul secolului XX, pe 1 ianuarie 1897, la Brăila. După ce a încheiat şcoala primară şi liceul în oraşul natal de pe malul Dunării, între anii 1915 şi 1922 a urmat cursurile Facultăţii de medicină din Bucureşti. În 1924, sub îndrumarea prof. D. Danielopolu, a obţinut titlul de doctor în medicină, acordându-i-se calificativul «magna cum laudae», pentru teza «Cercetări asupra inervaţiei vasomotoare la om».
De-a lungul carierei ştiinţifice, profesorul Ana Aslan a îndeplinit diverse funcţii în ierarhia medicală, universitară şi academică. A fost mai întâi extern şi, apoi, intern în mau multe spitale din Bucureşti, între anii 1931 şi 1946 a fost medic cardiolog la Căile Ferate Române, iar după aceea, medic primar şi şef de secţie la Spitalul Filantropia.
Ca dascăl, profesoara Aslan a fost mai întâi preparatoare (1922—1924), apoi asistent (1924—1940) şi şefă de lucrări (1940—1946), ca în cele din urmă să fie numită profesor universitar la clinica medicală din Timişoara.
La începutul carierei, a elaborat, în colaborare cu prof. D. Danielopolu, o probă vasculară la atropină şi a descris noi semne clinice în patologia cardiovasculară, dar încununarea activităţii ştiinţifice o reprezintă inventarea preparatului Gerovital H3, cu spectru larg de acţiune în profilaxia şi tratamentul fenomenului de îmbătrânire. Medicamentul românesc s-a bazat pe descoperirea proprietăţilor eutrofice regeneratoare ale procainei aplicate în tratament cronic. Acţiunea sa a fost potenţată prin adăugarea ionului K+ şi scăderea pH-ului. Cercetarea de bază privind tratamentul bătrâneţii a cuprins cel mai lung studiu din lume, 17 ani. În cercetarea profilactică, studiile s-au făcut pe 20.000 de persoane de 45-60 de ani, reprezentând prima cercetare largă în profilaxia bătrâneţii.
Cercetările ei în domeniul procainoterapiei au stimulat apariţia a peste 300 de lucrări în literatura ştiinţifică din ţară şi străinătate, dintre care peste 90% au fost confirmări privind efectele medicamentului românesc. Toate tratamentele de gerontologie apărute în ani ’60 în străinătate au menţionat metoda de tratament cu procaină după procedeul Ana Aslan, iar numeroase lucrări s-au ocupă exclusiv de tratamentul cu Gerovital H.
În 1987, eminentul medic a acordat un interviu revistei Flacăra:
„Voi, gazetarii, vă scrieţi cărţile. Mă exploataţi. Veniţi mereu, mă întrebaţi, mă tot întrebaţi, ce fac, ce gândesc, ce nu fac, ce nu vreau, ce regret, eu nu regret nimic, ce-mi place, ce cred despre, dar despre, dar despre… Nimeni însă nu m-a întrebat ce este ştiinţa asta, gerontologia, pentru că încă prea puţină lume conştientizează că este într-adevăr o ştiinţă, ştiinţa vieţii în legătură cu trecerea timpului”.
Ana Aslan a străbătut 90 de ani. Puteau, la fel de bine, să fie 120 sau 300. Şi totuşi, Ana Aslan are 90 de ani. De mai bine de şaizeci, luptă împotriva bătrîneţii.
„De fapt, nu împotriva ei, ci pentru a-i modifica statutul, a o face să fie trăită in deplină vigoare fizică şi mai ales intelectuală”.
Da, avea 25 de ani cind şi-a ales drumul. Avea 25 de ani când acest drum a început cu omorârea unui mit, mitul bătrâneţii implacabile, al bătrâneţii ca vârstă a neputinţei. De ce bătrâneţea, s-au întrebat toţi. Care om tânăr se gândeşte la bătrâneţe?
„Totdeauna m-au interesat oamenii bătrâni. Tinereţea există prin ei înşişi, fără nici un efort. Bătrâneţea, însă, presupune realizarea conştientă a unei sinteze, a unui echilibru”.
Echilibru. Cuvântul avea să apară mereu în discuţie.
„Am optat pentru calea asta. Niciodată nu poţi face chiar tot ce ai fi dorit, înţelepciunea constă în a şti la ce să renunţi. Asta depinde numai de cum valorizezi priorităţile. Eu m-am hotărât să nu regret. A fost şi este unul din preceptele vieţii mele. Şi să ştii, de fapt ţi-am mai spus-o, n-am regretat niciodată. Asta m-a ajutat să-mi păstrez echilibrul”.
O întreb de cât echilibru are nevoie un om pentru a-şi trăi mitul, propriul mit?
“Nu-l privesc ca şi dumneata. Parcă n-aş fi eu. Existenţa lui mi se pare ceva normal. Toţi avem nevoie de mituri. Le ucidem sau le clădim. Dar asta este altceva. Mitul ăsta putea purta un alt nume. A fost al meu. Eu cred că nu poţi trăi cu jumătate de măsură. Îmbătrâneşti repede şi devii neputincios. Opţiunea pentru gerontologie nu este, cum încă se mai crede, o simplă problemă umanitară. Bătrâneţea oferă un spaţiu de cercetare fantastic. La momentul la care am inceput să lucrez în acest domeniu, spaţiul ăsta era aproape în întregime alb”.
Un spaţiu alb pe care să-l scrie. Niciodată nu a ascuns că este o ambiţioasă. A fost prima femeie medic de medicină internă din ţară (şi a doua în lume), prima femeie profesor universitar din ţară. „Eşti prea ambiţioasă domnişoară Aslan”, uşoara mustrare a lui Danielopolu (să fi fost oare, într-adevăr, mustrare, cuvintele profesorului?) sună astăzi ca prevestirea unui destin de excepţie. După şase decenii de cercetare, rezultatele sunt (şi ele de câteva decenii) certitudini ce au schimbat faţa lumii. Nu, nu e nici o exagerare. Reconsiderarea bătrâneţii este, fără îndoială, una din revoluţiile acestui sfârşit de mileniu atât de bogat în revoluţii fundamentale pentru condiţia umană. Sociologia şi filozofia au înregistrat-o, literatura a revelat-o. O revoluţie care a impus reconsiderarea nu numai a unei concepţii, ci chiar a modului de acţiune social.
„Nu însă în suficientă măsură. Cel puţin deocamdată. E nedrept să nu ne ocupăm de bătrâni, pentru că ei au creat prezenti”. Aceste cuvinte rostite de mine la Adunarea U.N.E.S.C.O. dedicată bătrâneţii au fost tipărite in 27 de limbi”,
Îi propun un bilanţ. Ce e astăzi gerontologia? Ce va dărui ea mâine oamenilor?
„Dacă am făcut cu adevărat ceva deosebit, asta a fost declanşarea unui interes universal pentru bătrâneţe. Oamenii de ştiinţă de pretutindeni au înţeles că marele spaţiu încă alb trebuie acoperit prin ştiinţă. Astăzi se lucrează, se cercetează în întreaga lume. În urmă cu câteva decenii numai, eram singurul institut de gerontologie. Astăzi, după modelul nostrum, s-au creat zeci de asemenea institute. Toţi o iau de la capăt. Toţi speră să găsească ceva nou. Studiul problemei s-a diversificat foarte mult, aş spune chiar că s-a dezmembrat. Întrebarea fundamentală, însă, în acest moment, e de domeniul biologiei îmbătrânirii. În clipa în care se va descoperi cauza, saltul va fi imens. Acum însă străbatem o perioadă de cercetări, de acumulări, iar saltul nu va veni chiar foarte curând“.
La Congresul de futurologie desfăşurat în 1976 la Bucureşti, comunicarea Anei Aslan se intitula „Bătrânii şi viitorul“. Neobişnuită, sintagma exprimă sintetic o realitate ce nu mai poate fi ignorată azi de nimeni în lume, realitate la conturarea căreia Ana Aslan şi, prin ea, românii, a avut rolul hotărâtor.
„Durata medie de vârstă se apropie cu paşi repezi de durata potenţială. Dacă în urmă cu câteva decenii durata medie era de 40 de ani, ea este astăzi de peste 70 de ani. Odată saltul de care vorbeam realizat, ea va putea atinge peste 100 de ani“.
Bătrâneţea trăită în deplină vigoare fizică şi intelectuală. Un vis pe care Gerovitalul, apoi Aslavitalul le-au transformat în realitate. Inteligenţa românească a născut şi a împlinit speranţe socotite până nu demult nebuneşti. În scurt timp, va fi brevetat un nou produs semnat Ana Aslan, un medicament cu acţiune, în principal, antidepresivă. În prezent lucrează la un altul, „pentru ochi“, îmi spune, fără a da nici un alt amănunt. Începe, deci, din nou, lupta?
„Nu, nu va fi nici o luptă. Victoria Gerovitalului mi-a netezit drumul“.
Îmi spune că cea mai frumoasă amintire este tocmai lupta şi victoria Gerovitalului. Dar cea mai urâtă?
„N-am. Unicul lucru urât din viaţă este nefiinţa. Pentru morţi nu mai poţi face nimic, şi asta e îngrozitor. Ca medic, e singurul moment în care trebuie să te declari neputincios, iar eu nu mă împac cu neputinţa“.
Totdeauna a vorbit simplu. Fraze scurte, puternice, bărbăteşti. N-o poţi contrazice. N-o poţi întrerupe. Ea nu te întrerupe niciodată. Nu crede în fericirea de lungă durată. Nici în iubirea de-o viaţă. Să fie oare adevărat? Din ce altceva, dacă nu din iubirea constantă, nedezminţită de oameni, se poate nutri o asemenea viaţă?
Ana Aslan are 90 de ani. În salonul de primire de la Institutul naţional de gerontologie din Otopeni aşteaptă, pentru consult, o importantă personalitate străină. Revine în România după ce a mai consultat alte câteva mari clinici de gerontologie. Savanta îi iese în întâmpinare. Ne luăm rămas bun. O privesc şi mă gândesc cât de mult s-a scris despre fragilitatea acestei femei puternice, despre curajul şi forţa sa, despre încăpăţânarea cu care şi-a susţinut şi şi-a impus adevărul. Şi totuşi rămân convinsă că niciunul dintre noi, gazetarii care am intervievat-o, nu o cunoaştem cu adevărat. Intuiesc, dincolo de politeţea amabilă, puţin aspră, sensibilitate, căldură, îi spun.
„Da, îmi răspunde, îmi plac oamenii, chiar dacă mulţi m-au dezamăgit. Şi continui să le acord încredere, deşi ştiu că mulţi alţii mă vor dezamăgi“.
O privesc şi ascult pe cea care şi-a început drumul ucigând un mit şi l-a continuat devenind ea însăşi un mit. Iar deodată realizez că azi, în această discuţie cu Ana Aslan, mi s-a întâmplat extraordinarul, mi s-a relevat acel „ceva“ de
dincolo de politeţea amabilă, puţin aspră. „M-am autoînvăţat să-mi trăiesc vârstă. Până acum un an nu am simţit bătrâneţea“.
Cât echilibru îţi trebuie pentru o asemenea declaraţie? Cât curaj, ca să-ţi distrugi propriul mit? — mă întreb. Şi atunci îmi amintesc cuvintele rostite de Ana Aslan cu doi ani în urmă „oare poate atârna în balanţa vieţii mai mult un mit decât un om?”
*** Roxana Paicu, Flacăra, 1987
Ana Aslan a încetat din viață la vârsta de 91 de ani, pe 20 mai 1988. Ultima sa dorință a fost de a fi înmormântată cu slujbă religioasă, alături de mama ei, Sofia Aslan, dar regimul comunist a decis ca savanta să aibă o ceremonie funerară fără preoți.
