Sărindarul se afla pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), pe locul unde se ridică astăzi Cercul Militar Național. Construită ca mănăstire-cetate, cu o biserică semeață și chilii numeroase, a jucat un rol religios și social important timp de multe secole, fiind loc de rugăciune, adăpost pentru călători, spațiu de alinare în vremuri de epidemii și războaie.
Frecventele cutremure și incendii (îndeosebi cele din 1802 și 1838), urmate de diminuarea resurselor financiare după secularizarea averilor mănăstirești (1863), au adus ansamblul într-o stare de decădere, astfel că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, construcția a fost demolată pentru a se lărgi Calea Victoriei. Din memoria Sărindarului au rămas toponimia veche (strada Sărindar) și fântâna din fața Cercului Militar, care evocă discret mănăstirea dispărută de pe fața pământului.
Istoria spune că cea dintâi biserică a fost ridicată aici în anul 1362 de Vlad Vodă, Ban de Severin și Duce de Făgăraș, și a fost o construcție din lemn care se numea la acel moment Biserica Cuconilor.
Lăcașul de cult a fost reclădit din temelii de Matei Basarab cam pe la anul 1652, după cum arată inscripția domnitorului: „Făcând Domnia mea 40 biserici precum mă făgăduisem la Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pe care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea a Cuconilor, zidită de Vlad, Banul Severinului și Duce al Făgărașului la anul 6870 și am numit-o Sărindarul, la leatul 7160, tot hramul Adormirea, ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin. Ea a fost închinată focurilor sânte la Mănăstirea numită A Tuturor Sfinților Părinți”.
Numele Sărindar provenea de la saranda, adică patruzeci în limba greacă, pentru că era cea de-a 40-a biserică făcută sau refăcută de Basarab.
După cutremurul cel mare din 26 octombrie 1802, a cărui magnitudine a fost estimată între 7.9 și 8.2, biserica a fost aproape complet distrusă. În același an a început însă reconstrucția ei, datorită boierilor Cocorăști și ai celor din familiile Filipescu, Ghica, Câmpineanu și Greceanu.
Printre odoarele vechi din lăcașul de cult se aflau un epitaf provenit de la reedificarea bisericii din timpul lui Matei Basarab, trei poale (bucăți de pânză frumos lucrate cu care se împodobesc icoanele sau cu care se acoperă masa din altar) cusute cu fir de aur, o altă poală purtând Vulturul și Zimbrul cu Steaua, Luna și Semiluna și literele S. C. G. V. V., cusute cu fir de aur, o Evanghelie îmbrăcată în argint de la fondatorii din familia Greceanu, două icoane vechi îmbrăcate în argint, care probabil fuseseră oferite chiar de Matei Basarab și un disc de argint foarte frumos cizelat, dar al poetului Văcărescu.
Toată faima Săridarului, spun documentele de arhivă, stătea într-o icoană făcătoare de minuni, Maica Domnului de la Sărindar, la care se închinau zeci de mii de bolnavi de pe întreg cuprinsul țării și chiar de peste hotare. În lucrarea „O călătorie în Valahia și Moldova”, apărută la Paris în 1822, diplomatul austriac Raicevici, fost secretar al lui Alexandru Ipsilanti, descrie fastul cu care se scotea icoana bătută cu pietre prețioase din biserică pentru a fi dusă la patul domnitorului când acesta era bolnav sau la acela al unui mare boier:
„Călugări cu mari făclii înconjurau trăsura în care Egumenul purta sfânta icoană și pe ulițele pe care treceau, lumea se închina făcând mătănii chiar în praful podului”. De regulă veneau – sau erau aduși înaintea icoanei făcătoare de minuni – oamenii săraci la minte și tot datorită faimei ei, în secolul al XVII-lea, se întemeiase în apropierea bisericii și o așezare spitalicească pentru alienați mintal.
Începând din jurul anului 1880, nu s-a mai ținut nicio slujbă în Mănăstirea Sărindar, pentru că zidurile erau atât de grav afectate încât riscau să se prăbușească peste credincioși. Lăcașul de cult a fost demolat în septembrie 1893, decizia fiind a ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Comisia care s-a ocupat de lucrări a fost condusă de arhitectul Lecomte de Nouy și de C. Bilciurescu, șeful Biroului Cultelor, și a propus autorităților următoarele măsuri, consemnate în presa epocii:
– Să se dărâme imediat biserica Sărindar, care amenință să cadă
– Să se fotografieze atât interiorul, cât și exteriorul bisericii
– Tâmpla și jețurile domnești din Sărindar să se conserve în muzeul statului
– Să se însărcineze o persoană competentă care să supravegheze dărâmarea, putându-se găsi vreun document istoric.
Din păcate, fie în timpul dărâmării sfântului lăcaș, fie ceva mai devreme, în momentul secularizării averilor mănăstirești, a dispărut prețioasa icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care Ionescu Gion scria în „Istoria Bucureștilor” că ar fi fost dusă la Patriarhia din Constantinopol sau la vreun schit de la Muntele Athos.
La începutul anului 1895, în Parlament a ajuns un proiect de lege care prevedea ca Ministerul Domeniilor să cedeze Primăriei Capitalei locul unde se aflase odinioară biserica, pentru a-l transforma în grădină publică. Cu acea ocazie, Mitropolitul Moldovei și Suceavei le-a spus aleșilor:
„Eu am fost și egumen la Monastirea Sărindar acum 30 de ani, când guvernul țării a scos pe greci din egumenii, și știu ce era această Biserică Sărindaru, știu și de ce avere se bucura. Dar o să-mi ziceți că averea aceea trecea în străinătate. Aceasta este o altă chestiune, dar să vedem întrucât era aceasta rău.
Monastirea Sărindaru avea pe atunci, după cât îmi aduc aminte, vreo 15 – 20 mii de galbeni venit. Acest venit i s-a luat de stat. Sărindaru era biserica cea mai mare, cea mai însemnată și mai frumoasă din București. Sărindaru era biserica aceea unde se făceau solemnitățile cele mai mari. Ei bine, această monumentală biserică, zicea domnul raportor, trebuia dărâmată, căci amenința să cadă. Nu cred că sunt tocmai exacte aceste vorbe.
Știu că s-a făcut o încercare de a se repara, acum câțiva ani în urmă, dar această reparațiune știți în ce a constat? S-a îmbrăcat întreaga biserică cu un zid de cărămidă, de jur împregiur, lucru care nu l-am mai văzut vreodată undeva. Ei bine, acel zid de cărămidă cădea, iar nu biserica. Biserica Sărindaru era reclădită de la începutul secolului acestuia, și era în bună stare, numai mici reparațiuni reclama, dar ceea ce s-a făcut cu dărâmarea ei e un lucru neînțeles. Nu știu ce interese, ce cerințe au mijlocit ca biserica Sărindaru să se dea jos.”
În februarie, proiectul a fost aprobat de Parlament, iar în scuarul de la Sărindar s-a amenajat un parc și s-a clădit o fântână în formă de semicerc, în mijlocul căreia se aflau trei bazine suprapuse și un soclu pe care este așezată o statuie monumentală care simboliza Pacea Popoarelor. La dreapta și la stânga statuii principale, care ținea într-o mână făclia progresului și în cealaltă o ramură de măslin, se aflau două figuri reprezentând Cugetarea și Acțiunea. În jurul lor, patru statuete așezate pe piedestaluri înfățișau binefacerile păcii și starea înfloritoare a agriculturii, industriei, științei și justiției.
Lucrările pentru amenajarea spațiului au fost accelerate, pentru că se pregătea în acea perioadă vizita împăratului Franz Joseph la București, eveniment care a avut loc în septembrie 1896, iar zona centrală urma să îi fie prezentată cu mândrie suveranului de la Viena.
În 1899, profesorul Gion sugera „c-ar fi bine și frumos ca pe acest loc istoric al Bucureștilor, unde acum 550 de ani frații lui Mircea cel Bătrân au ridicat casă de rugăciune, să se înalțe Coloana Miliară de unde să se socotească distanțele ce separă Țările Române”, iar îndemnul lui a fost ascultat.
În martie 1912, în centrul Bucureștiului au început lucrările pentru construcția elegantei clădiri a Cercului Militar, realizată după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Construcția a fost însă de lungă durată, se pare că prin 1913 era ridicată la roșu și acoperită, dar în perioada neutralității prioritățile au fost altele. În cei doi ani de ocupație a Bucureștiului, nemții lui August von Mackensen au folosit-o ca spații de cazarmă, în orice caz, la revenirea autorităților din refugiul de la Iași, în 1918, au constatat că Cercul Militar, care nici măcar nu apucase să fie inaugurat oficial, suferise multe distrugeri.
Cinci ani mai târziu, în ziua de 4 februarie 1923, regele Ferdinand și Regina Maria au participat la festivitatea de deschidere a superbului edificiu, ocazie cu care Miron Cristea, mitropolitul primat, a reamintit vechea poveste a locului:
„Cei care sunteți locuitori mai vechi ai Capitalei noastre, aceia știți că acest frumos Palat al Cercului Militar este zidit pe locul vechii biserici așa numită Sărindar. Biserica cu zidurile ei nu mai este, s-a demolat, dar – cred eu – n-a dispărut nicidecum duhul evangheliștilor, învățăminte pe timp îndelungat s-au propovăduit în ea de către slujitorii ei.
Astfel, de la acest locaș, de la locul unde a stat Sfânta masă, Sfântul pristol, de la locul unde în toate duminicile și sărbătorile și uneori în toate zilele s-a celebrat slujba jertfei supreme pentru omenire adusă de Mântuitorul Isus Christos va izvorî mereu, ca un fel de gaz metan, acel miros de creștinească tămâie, acea energie duhovnicească ce va învălui cuprinsul acestui palat într-o binefăcătoare atmosferă de superioare învățăminte.
Din această atmosferă, iubitul nostru corp ofițeresc, educatorii întregii noastre armate, vor putea sorbi și-și vor putea hrăni sufletul cu ozonul sănătos al însuflețitoarelor îndemnări la jertfa supremă pentru idealuri. Iar idealurile noastre sunt neamul, țara și tronul sau dinastia ei, cari întrupează, concretizează în mod vizibil idealurile și aspirațiunile noastre naționale…”
