“G. I. Ionescu-Gion, fost profesor la liceul Matei Basarab din Bucureşti, a dezvoltat o întinsă activitate istorică şi literară şi a murit la 29 iulie 1904, în vârstă de 47 de ani. Viaţa lui a fost un şir nesfârşit de bucurii pe care i le-a procurat munca sa.
În fiecare dimineaţă era la liceu. După masă scria sau cerceta documente prin biblioteci. Seara, când nu ţinea o conferinţă, se ducea la teatru, ca să facă critica premierelor. Trăia singur de mulţi ani în frumoasa lui casă din Lucaci, având la ferestre geamuri de catedrală şi în interior numai cărţi şi o rară colecţie de obiecte de valoare.
Când secolul nostru avea numai un an, adică în 1901, am terminat Liceul Brătianu din Piteşti, locul de naştere al profesorului Ionescu-Gion (14 octombrie 1857).
Gion, așa-i plăcea să-i zică lumea, sau Ionescu-Gion, niciodată Ionescu simplu, chiar scris cu doi n, cum avea câteodată cochetăria să se iscălească. Un necunoscut l-a întâmpinat pe sălile liceului și i-a adresat vorba: domnule Ionescu! Răspunsul lui Gion a fost dat cu supărare, şi a fost poate singura dată în viaţa lui când a răspuns aspru:
— Ionescu e în piaţă, vinde cârnaţi. Aci vorbiţi cu profesorul Gion.
Gion, argeşean de origine, avea rude în Piteşti şi odată a inspectat Liceul Brătianu ca inspector general. Gion a fost şi secretar general, dar de demult, acum patruzeci de ani, când aveam în ţară doar vreo şase-şapte secretari generali. Şi inspectând liceul, Gion intră şi în clasa noastră şi am norocul să mă întrebe ceva la română. Pe lângă cărţile de şcoală pentru limba franceză, Gion avea şi cărţi de română. Şi am răspuns eu la ce m-a întrebat inspectorul şi el a avut milă de încordarea spiritului meu, că m-a ajutat să dau răspunsul pe care îl aştepta, că Gion avea părerea ca pe băiat la şcoală să-l asculţi ca să vezi ce ştie, nu să-l încurci, ca să-i dovedeşti că nu ştie:
— Vezi că nu ştii nimic!
Mare mi-a fost mirarea când doamna Siţa Nicolau, unde eram găzduit, mă anunţă că în ziua aceea vine la masă şi Gion. Şi a venit Gion falnic, cu surâsul pe buze, cu părul tuns pe margini şi ridicat artistic şi retezat în faţă, cu haina pe talie având marginile tivite cu un fin şiret negru…
— Ce faci, Siţo? Bine te-am găsit…
Şi au vorbit de rudele mai depărtate şi mai apropiate. Şi după un an am terminat Liceul Brătianu, iar toamna am venit la Bucureşti să mă înscriu la Universitate, să-mi fac un loc în mulţimea care mă înghesuia în toate părţile. Arme de luptă aveam: tinereţea, diploma de absolvire a liceului şi medalia de premiant întâi.
Unde voi bate, se vor deschide toate porţile. Glasul meu va fi ascultat de la prima cerere, doar eram absolvent de liceu. Am sosit seara în Gara de Nord şi peronul mi s-a părut întunecat: lămpi puţine, şi se vede că şi petrolul era scump, că prima impresie cu care m-am dat jos din vagon a fost că mă cufund într-o mare de întuneric. Parcă am mai pierdut din încredere şi mi-am pipăit banii cusuţi în buzunarul secret unde era pus deoparte tocmai costul biletului de întors acasă, dacă ar fi fost cazul. Cum s-a întâmplat, că nu am găsit cameră liberă la hotel şi am luat tramvaiul cu cai şi am fost transportat până la capul liniei. De aci, cu puţinul bagaj pe care îl aveam, m-am tot scufundat în întunericul care mă înconjura acum şi de sus, că cerul se înnorase.
Am mers aşa pe întunat până la un cunoscut pe Calea Dudeşti, unde îmi era teamă că n-o să găsesc adăpost. De a doua zi am început să colind străzile Bucureştiului şi numai seara mă duceam la gazdă. Pe vremea aceea nu era cămin studenţesc pe fiecare judeţ, să te primească preşedintele în gară, să-ţi arate patul unde ai să te odihneşti, să-ţi însemne locul la masă… şi asta fără nicio obligaţie. Nici chiar să urmezi cursurile regulat sau să dai examene. Poate că trebuia să te duci regulat la şedinţe, să cânţi în cor, să iei parte la manifestaţii… Chestia asta cu căminul a fost încoace, târziu, când s-a deşteptat lumea. Dar eu vorbesc de lucruri de la începutul secolului.
Şi plimbându-mă aşa, nimeresc în Calea Victoriei la Institutul Novian. Se întâmplă că portarul şcolii era fostul portar de la Liceul Brătianu. Novian, proprietarul pensionului, un profesor foarte de ispravă şi cunoscut pentru iubirea lui faţă de ţăranul român, mă opreşte mai de departe.
— Dumneata ce vrei?
Eu venisem la Bucureşti cu pantaloni albi, cu cămaşa pe afară, un muntean de stofă. Ţăran, dar ţăran aşa, mai spălat. După ce salutasem, tocmai puneam pălăria în cap, ca să am mâinile libere să scot armele de atac, diploma de bacalaureat şi medalia… Şi Novian, după ce îmi mai aruncă o privire, îşi întoarce faţa de la mine, spunându-mi:
— Du-te, băiete! Servitori am destui.
Şi am lăsat armele la locul lor şi am pornit indignat spre poartă. Se vede că mă urmărea norocul meu de la Piteşti că portarul, martor la această scenă, s-a dus repede la domnul director şi i-a explicat că eu sunt premiantul de la Piteşti, că aşa am umblat îmbrăcat tot liceul, ţărăneşte. Şi mă cheamă Novian îndărăt şi mă roagă să-l iert, că se gândea la altceva. Şi îmi vede actele şi mă felicită şi se bucură că mă vede în costum naţional şi-mi arată sălile de clasă, dormitoarele, sala de mese şi mă asigură pentru un post de pedagog… la începutul şcolii.
Vremea trecea, banii se cheltuiau şi seara, când mă întorceam obosit la gazdă, îmi făceam planul să plec acasă chiar a doua zi.
Dar profesorul Ionescu-Gion? Trebuie să fie în Bucureşti. Şi încep să întreb lumea pe Calea Victoriei şi era aşa de cunoscut Gion, că am aflat că e profesor la Liceul Matei Basarab. Când am venit la casa din Lucaci, mi-a ieşit înainte Costache, servitorul devotat al „domnişorului”, aşa-i zicea el lui Gion.
Gion îşi aduse aminte de elevul de la Liceul Brătianu şi mă ascultă cu interes. Ca să mă fac învăţător la ţară, mi-a spus că nu se poate, că trebuie o diplomă specială. Dar vorbeşte el undeva şi crede că va găsi un loc. În altă seară când l-am văzut, mi-a spus că pot să descos buzunarul secret şi să pun în circulaţie şi suma păstrată pentru întorsul acasă. Şi curând după aceasta primesc un bilet:
— Tinere Ioane! Vino pe iute şi degrabă pentru un post de pedagog. Când se uită Gion mai atent la costumul meu, nu știu la ce s-o fi gândit, că începe să râdă.
— Nu se poate, tinere Ioane! În costumul ăsta pedagog la „Lycée Francais“, nu se poate. O să creadă că ești primit?
Și eu îl întrerup:
— La noi în Muscel primit înseamnă nebun.
— Şi la noi în Argeş tot aşa. Tu ştii unde se vorbeşte cea mai curată limbă românească? Hasdeu spune că în Argeş, în Muscel şi în Prahova. Şi se mai uită Gion o dată la costumul meu şi iar râde.
— Schimbă costumul. În ladă cu el şi cu foi de levănţică pe deasupra.
Şi mergem la magazinul de haine gata din Şelari al lui Vasile Constantinescu şi alege Ionescu-Gion rândul de haine ca stofă şi culoare, o culoare închisă mai purtăreaţă, aşa cum se cuvine unui om serios, unui pedagog. Şi negustorul mai schimbă locul unui nasture, mai dă drumul la o cataramă de la vestă, mai sumete pantalonii, că erau prea lungi, şi, acasă la Gion, Costache mă îmbracă cu o cămaşă scrobită, ca pe un domnişor, cu guler tare, cu cravat, plastron, cu manşete scrobite şi mă urc în birou la Gion să mă inspecteze. Eu îi spun că pantalonii sunt prea largi, haina prea lungă, că gulerul mă strânge de gât…
Şi râde Gion şi mă întoarce pe o parte şi pe alta şi râde iar… şi îmi dă scrisoarea de prezentare la Liceul francez. Parcă răsărise o stea şi gonea întunericul de pe cerul vieţii mele”.
*** I. Boteni, Întâmplări vechi de la începutul secolului. Cum am cunoscut pe Gion, Universul, august 1942
Gheorghe I. Ionescu-Gion a fost un profesor, istoric, ziarist, cronicar, secretar general la Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, inspector general în învățământul secundar, vicepreședinte al Ateneului Român și membru corespondent al Academiei Române. Căsătorit cu actrița și scriitoarea Ana Mateescu Ciupagea, care a fost societară a Teatrului Național din București, Ionescu-Gion a fost unul dintre cei mai pasionați istorici ai Bucureștiului și o figură foarte respectată în România finalului de secol XIX.
Printre cele mai cunoscute cărți ale sale, multe reeditate după anii ’90, se afla: “Portrete istorice” (1894), “Din istoria fanarioților” (1891), “Istoria Bucurescilor” (1899), “Geografia în cronicarii români. Conferință” (1889), “M. Kogălniceanu și răpirea Basarabiei” (1894), “Istoria națională în istoria universală” (1900).
Blândul cărturar a încetat din viață pe 29 iunie 1904, la vârsta de 47 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Ziarul Universul scria la dispariția lui:
“Publicul a fost dureros surprins ieri de vestea morții cunoscutului profesor și publicist George I. Ionescu-Gion, încetat din viață la orele 9 jumătate dimineața, în urma unei apoplexii cerebrale. Născut la 26 octombrie 1857 în orașul Pitești, a făcut Liceul Sf. Sava din București și și-a sfârșit studiile la Facultatea de litere din Paris și în Belgia. Întorcându-se în țară ca doctor în litere, colaboră mai mulți ani la “Românul”, pe atunci în floare; articolele sale erau foarte mult apreciate.
După aceea și-a început activitatea pe tărâmul literar, scriind lucrări istorice de valoare, care îl făcură cunoscut în țară.
Nemiloasa moarte nu i-a îngăduit de a sfârși “Istoria Piteștilor”, orașul său natal, la care lucra în timpul din urmă. Defunctul a tradus mai multe opere ale Carmen-Sylvei (M. S. Regina României), precum: romanul “Astra”, “Bate la ușă” (nuvela) și Handzeichnungen (nuvele), iar acum în urmă tradusese o altă lucrare a Reginei: “Geflüsterte Wörter” (“Cuvinte șoptite”), care va apărea în curând.
Dânsul s-a distins și ca scriitor de cărți didactice. Regretatul scriitor a fost membru corespondent al Academiei române, comandor al ordinului Coroana României, ofițer al ordinului Steaua României, ofițer al Academiei franceze, decorat cu Bene Merenti cl. I și cu Răsplata Muncii cl I.
Vestea despre moartea lui Ionescu-Gion s-a răspândit ieri foarte repede în București, și imediat s-au arborat drapele negre la Cercul profesorilor secundari, la Clubul Tinerimei, la liceul Mateiu Basarab”.
*** Universul, 1 iulie 1904
Prima ediție a “Istoriei Bucurescilor” a fost tipărită de Stabilimentul Grafic I. V. Socec în 1899, i-a fost dedicată Regelui Carol I și este o sursă inedită, frumos ilustrată și bine documentată de informații fascinante despre istoria Capitalei, cu detalii despre aspectul mahalalelor, construcții edilitare, biserici și viața religioasă, negustori și hanuri astăzi dispărute, organizarea breslelor, istorie militară, comerț, viață artistică, boli, spitale și doctori de altădată.
