Pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică cerea României printr-un ultimatum să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în termen de 48 de ore. Imediat, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, pledând pentru refuzarea ultimatumului și organizarea unui plan de rezistență armată la graniță, dar punctul său de vedere nu a fost susținut decât de 11 din cei 27 de membri ai Consiliului. Majoritatea era convinsă că armata nu va putea să reziste atacului, mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată din toate cele trei părți și, în aceste condiții, Carol s-a supus opiniei majoritare.
Kremlinul a oferit un termen de doar patru zile pentru evacuarea celor peste trei milioane de locuitori din Basarabia, iar Nordul Bucovinei însemna încă jumătate de milion de persoane. Regele va nota în jurnal: “Mi-e rușine de mine însumi.”
A urmat Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită sa cedeze nord-vestul Transilvaniei, un teritoriu de 42.000 de km pătrați, cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Bulgaria a cerut Cadrilaterul, aflat la sudul Dobrogei, cedat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, astfel că România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriul național.
Popularitatea regelui Carol s-a prăbușit în doar două luni, oamenii identificându-l ca principal vinovat pentru toate pierderile suferite. În aceste condiții dramatice, la cârma guvernului a venit Ion Antonescu, dar acesta a pus condiția să primească puteri depline.
Pe 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut suveranului să abdice în termen de 24 de ore, Carol a semnat documentul, dar a folosit o formula ambiguă, care i-ar fi dat posibilitatea să revină asupra deciziei:
“Români,
Vremuri de adâncă tulburare și îngrijorare trec peste scumpa mea Țară. De acum 10 ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul Patriei mele, fără preget, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste, M-am străduit de a face tot ce conștiința Mea îmi poruncea pentru binele României.
Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului Meu, pe care ştiu cât de mult Îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei.
Făcând această jerfă pentru salvarea Patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-I fie cât mai folositoare.
Lăsând poporului Meu pe scumpul Meu fiu, rog pe toți românii să-L înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazămul de care are atâta nevoie greaua-I răspundere ce de azi înainte apasă asupra umerilor Săi fragezi.
Țara mea să fie păzită de Dumnezeul părinților noștri, care să-I hărăzească un cât mai falnic viitor.
Trăiască România!
București, 6 Sept. 1940 CAROL R.”
Actul a fost semnat pe 6 septembrie 1940, la ora 6 dimineața, și în aceeași zi, la ora 9.30, la Palatul Regal, Majestatea Sa Regele Mihai a depus jurământul de credință în fața lui Ion Antonescu, a patriarhului Nicodim și a lui Dimitrie G. Lupu, primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție:
“Jur credință Națiunii Române.
Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului.
Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României.
Așa să-mi ajute Dumnezeu.
MIHAI”
După jurământul noului rege, Ion Antonescu a rostit doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației, Majestății Voastre și mie.”
Carol al II-lea, Elena Lupescu și mareșalul curții, Ernest Urdăreanu, au părăsit Bucureștiul pentru totdeauna pe 7 septembrie 1940, cu un tren special compus din 12 vagoane.
“În ziua de 9 septembrie, la ora 11 dimineața, în toate bisericile din țară s-au oficiat Te Deum-uri pentru sfințirea urcării pe tron a Regelui Mihai și s-au făcut rugăciuni pentru iertarea greșelilor trecutului și pentru pomenirea martirilor neamului. La ora 11 și jumătate, întreaga circulație în Capitală s-a oprit și, îngenunchind toți, de la copil la bătrân, au păstrat tăcuți un minut de reculegere. Momentul a fost impresionant, zguduitor. De-a lungul bulevardului, de pe planșeul Dâmboviței, două șiruri de soldați și gardieni, alături de ofițerii comandanți, au îngenuncheat și și-au făcut tăcuți semnul crucii. Mulți și-au șters pe furiș câte o lacrimă, fiindcă amintirea vremurilor de frământări și durere nu s-a șters definitiv”, consemnează revista “Grănicerul” din septembrie 1940.
În seara de 13 septembrie tânărul suveran a plecat din gara Mogoșoaia cu trenul regal la Jimbolia, pentru a o întâmpina pe Elena, regina-mamă, care fusese chemată să revină în țara pe care fusese nevoită să o părăsească după separarea de Carol al II-lea.
