Mihail Jora s-a născut pe 2 august 1891 (14 august pe stil nou) la Roman, fiind fiul senatorului și moșierului Vasile Mihaiu Jora (care s-a sinucis în septembrie 1925, la vârsta de 68 de ani) și nepot al Alicei Rosetti-Tescanu, născută Jora (mama prințesei Maruca Cantacuzino, soția lui George Enescu). Tânărul a început să studieze la Conservatorul din Iaşi, dar pregătirea artistică și-a desăvârșit-o la Conservatorul din Leipzig, sub îndrumarea lui Max Reger, Robert Teichmüller şi Stephan Krehl, şi la Paris, ca discipol al lui Florent Schmitt.
Revenit în țară, în 1920 Jora s-a numărat printre fondatorii Societății Compozitorilor Români, iar în anii 1940-1948 a fost vicepreședintele acesteia. Între 1928-1933, compozitorul a condus secția de muzică a Radiodifuziunii române și, în paralel, a fost profesor de compoziție și contrapunct la Conservatorul din București.
Muzician complex, autor al unor mari creaţii simfonice şi de muzică de cameră, deschizător de drumuri în domeniul baletului şi al liedului românesc, Jora este creatorul unor opere neperitoare, printre care „Privelişti moldoveneşti”, Simfonia, cvartetele, sonatele, baletele „La piaţă“, „Demoazela Măriuţa“, „Curtea veche“, „Când strugurii se coc“, „Întoarcerea din adâncuri“, „Hanul Dulcineea“, precum și a peste o sută de lieduri pe versuri de poeţi români.
În 1937, i s-a decernat Premiul Național, ocazie cu care presa a dezvăluit amănunte inedite din tinerețea lui:
“O iniţiativă ministerială binevenită a reînfiinţat Premiul Naţional de muzică, pe care spiritul de economie al conducătorilor noştri îl suprimase acum câţiva ani. Premiul Naţional de muzică nu înseamnă atât o recompensă materială, cât o consacrare, o recunoaştere oficială a meritelor şi a operei unui artist. Laureatul de anul acesta al Premiului Naţional de muzică e domnul Mihail Joia. Melomanii îl cunosc. Muzicanţii îi apreciază. Elevii săi îi poartă un sentiment de recunoştinţă şi de admiraţie. Şi toată lumea e de acord că juriul pentru decernarea premiului naţional de muzică nu putea face o alegere mai bună. Mihail Jora a ştiut sa cucereasca atâtea simpatii pentru că este un boier adevărat. Cu o politeţe ireproşabilă, acordă fiecăruia atenţia cuvenită, păstrând totuşi distanțele.
Mihail Jora ştie cum trebuie mânuiţi oamenii. E îndatoritor, fără a fi exigent. E amabil, fără a fi intim. E discret, păstrând totuşi acea aparenţă de curiozitate care dă impresia interlocutorului că se interesează de cele ce i se spun. E simplu, accesibil şi generos, fără ostentaţie. E, în definitiv, un om agreabil, cu care poţi sta de vorbă cu plăcere. Cred că politeţea e mijlocul cel mai sigur pentru ca raporturile sociale să fie lipsite de asperităţi, pentru ca oamenii să poată comunica între ei pe un alt plan decât cel al intereselor practice.
(…) Mihail Jora nu dă interviewuri. Faţa sa, cu trăsături ascuţite, rafinate, se crispează la gândul unei confesiuni. Orice interview înseamnă, în fond, o mărturisire. O introducere a publicului în viaţa intimă a artistului. O dezvăluire a unor gânduri, a umor sentimente, a unor deprinderi care aparţin numai artistului, care îi constitue atmosfera existenţii sale intime. Orice interview e o indiscreţie. Artistul se exprimă în opera sa. Restul nu interesează. Şi totuşi, restul poate să intereseze, pentru că viaţa artistului explică de multe ori opera sa. (…) Poate că biograful de mai târziu al d-lui Mihail Jora sau comentatorul operei sale va stabili rolul pe care l-au jucat anumite evenimente în procesul creaţiei sale. Pentru completarea portretului, vom reda aici câteva momente care ilustrează pe om şi pe artist.
1914. Mihail Jora, întors de la Leipzig unde studiase pianul cu Teichmuller şi compoziţia cu Reger şi Kochl, avea în manuscris prima sa lucrare mai amplă, «Suita în re minor» pentru orchestră. Era tânăr, împlinise abia 23 de ani şi visurile lui pluteau în primăvara vârstei. Publicase «Sachs Lieder» pe versurile lui Hugo von Hofmanstahl. Şi acum voia să se afirme cu «Suita în re minor».
Ca orice artist, avea nevoie de o confirmare înainte de a-şi desăvârşi noua lucrare. Cui să se adreseze? Enescu era şi pe atunci, ca şi acum, maestrul necontestat al muzicii româneşti, înfiinţase, din banii săi, cel dintâi premiu pentru muzica românească: Premiul Enescu. La Casa de Depuneri strânsese câteva zeci de mii de lei aur, în moneda actuală aproape un milion, pentru ca din acest fond să se remită câte trei mii de lei celor premiaţi, în fiecare an. Trei mii de lei aur fac ceva mai mult decât cei 100.000 de lei ai premiului naţional. Enescu era mai darnic decât Statul! Dar, mai mult decât premiul, conta sprijinul real şi eficace al lui George Enescu.
Mihail Jora i-a adus maestrului Enescu manuscrisul «Suitei în re minor» incomplet, deoarece nu terminase decât primele trei părţi. Enescu l-a citit, a cântat la pian câteva fragmente şi apoi l-a îndemnat pe tânărul artist să-şi termine lucrarea. Câteva luni mai târziu, în martie 1915, Mihail Jora obţinea premiul George Enescu.
1917. În spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, Mihail Jora zăcea grav rănit. În luptele de pe Valea Uzului, un obuz îi sfârtecase trupul. Suportase 9 operaţii, şi, istovit, îşi aştepta moartea ca o isbăvire. În răsboi, moartea nu mai e o apariţie de coşmar. O porţi cu tine, aşa cum îţi porţi raniţa. O porţi în tine, împăcat cu ea, cu liniştea cea mare pe care o simţi în faldurile ei. Moartea e aproape în război, pentru că viaţa e atât de departe. Maestrul Enescu a venit într-o dimineaţă de primăvară la spita- lul Sf. Spiridon să cânte pentru răniţi. Nu ştia că Mihail Jora era printre ei. Când l-a văzut, şi-a adus aminte de «Suita în re minor». Şi, deşi nu o citise decât o singură dată, cu doi ani înainte, a cântat-o aşa cum numai Enescu ştie să cânte. În ziua aceea, moartea s-a depărtat de sufletul lui Mihail Jora. A ieşit prin fereastra deschisă, gonită de acordurile luminoase ale «Suitei în re minor». Şi viaţa, cu palpitarea ei, cu bucuriile, cu dorinţele şi nădejdile ei s-a cuibărit în trupul sfârtecat de obuze şi i-a poruncit să trăiască. Cine ştia până acum că Mihail Jora e un mare mutilat de război?
Mihail Jora e director muzical al societăţii de Radiodifuziune. Numeroase lucrări muzicale i-au consalerat numele, de la poemul simfonic «Poveste indică» până la baletul «La Piaţă», ce avea să fie reprezentat pe scena Operii Române, de la «Priveliştii moldoveneşti» până la «Quartetul de coarde» editat de Salabert, de la «Joujoux pour Madame» până la binecunoscuta «Marche Juive», sau «Corurile pentru foci mixte», apărute în editura Societății Compozitorilor Români.
Mihail Jora e în plină activitate, dovedind reale însuşiri de organizator şi de conducător. La societatea de radiodifuziune era un teren nou de manifestare, de activitate artistică, un prilej de stimulare a energiilor tinere, de îmbunătăţire a condiţiei muzicienilor români. Mihail Jora lupta pe acest teren nou, aşa cum a luptat şi în război, fără cruţare de sine, cu entuziasm, cu spirit de jertfă.
Încurajează pe cei tineri nu numai cu sfatul, ci şi cu fapta. Îi cheamă la radio, le dă putinţa să se afirme, îi ajută efectiv. Intransigenţa sa morală nu-i îngăduie însă să păstreze prea multă vreme acest post de comandă în jurul căruia se ţes intrigile celor care îl râvnesc.
Plin de demnitate, cu prestigiul mărit, Mihail Jora se retrage pentru a-şi pregăti în tihnă cea mai bună revanşă, opera sa care îmbogăţeşte muzica românească.
Şi astfel vor apărea în 1930, 1933, 1934 şi 1935 cântecele pe versuri de Octavian Goga, Adrian Maniu, Bacovia, Tudor Arghezi şi va fi compusă «Simfonia în do major», a cărei primă audiţie va avea loc în curând.
1935. Mihail Jora se simte dator de a contribui la propăşirea muzicii româneşti. De aceea înfiinţează asociaţia «Muzica Nouă» care organizează o serie de concerte cu elemente tinere, valoroase, prezentând numai lucrări în primă audiţie, româneşti sau străine, pentru a da pe de-o parte o posibilitate de afirmare talentelor tinere, iar pe de altă parte pentru a iniţia publicul meloman în producţia muzicală modernă. În casa lui Mihail Jora se întrunesc membrii acestei asociaţii – tineri entuziaşti şi săraci, care strâng ban cu ban pentru a contribui la organizarea concertelor unde fiecare cântă neplătit. E o atmosferă de idealism, de generozitate, de entuziasm care nu poate exista decât acolo unde există credinţă şi spirit de devoţiune, de sacrificiu.
Mihail Jora e sufletul acestei mişcări de la «Muzica Nouă». Autoritatea sa incontestabilă, prestigiul său, dar mai ales modul cum ştie să-şi trateze confraţii mai tineri înlătură toate asperităţile învinge toate greutăţile şi formează un spirit de admirabilă solidaritate în reunirea eforturilor generoase pentru realizarea unui ideal.
Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Silvestri sunt compozitorii tineri care s-au afirmat la «Muzica Noua». Bonis, Ghiga, Cogan sunt instrumentiştii care s-au evidenţiat în această mişcare. Mihail Jora e însă animatorul care, prin spiritul său, prin entuziasmul şi munca sa nepregetată, a condus la izbândă această tânără înjghebare.”
*** Rampa, 1937
În primii ani ai instaurării comunismului în România, mai exact pe 1 februarie 1948, profesorul Jora, care era în acel moment titularul catedrei de compoziţie de la Conservator, a fost înlăturat din învățământ. Pe hârtia pe care a primit-o, motivul invocat de ministrul artelor (scriitorul Ion Pas) a fost “atitudinea permanent antidemocratică”, prin aceeaşi decizie fiind disponibilizați și profesorii Alice Voinescu (titulara catedrei de istoria literaturii dramatice), Victor Gheorghiu, Florica Musicescu şi C. Stoescu, iar V. Maximilian a fost nevoit să demisioneze din funcția de director al Conservatorului.
Pavel Țugui, un apropiat al lui Leonte Răutu (șeful secției Propagandă a partidului la acel moment), mărturisea în 1999: “Cu prilejul depunerii jurământului pentru Republică, a cerut colegilor de la Conservator să păstreze un moment de reculegere pentru regele Mihai, care a ajutat Conservatorul în timpul războiului şi după aceea. N-a refuzat să jure credinţă pentru Republică, ci a solicitat un gest de mulţumire faţă de regele Mihai, care a patronat Academia de Muzică – Conservatorul,”
Mihail Jora era căsătorit cu Elena (Elene-Lili), sora diplomatului Grigore Gafencu, pe care o cunoscuse pe vremea când se afla rănit în spital, în timpul Primului Război Mondial, iar ea era soră de caritate.
Soția a fost arestată la începutul anului 1952 şi apoi internată într-un lagăr din Ghencea. Pavel Țugui, care a asistat la o ântâlnire a muzicianului cu Leonte Răutu descria acel moment: “(…) Miliţienii şi procurorul care au luat-o de acasă au spus că vor să facă cercetări privitoare la legăturile pe care le are doamna Jora cu fratele ei, Grigore Gafencu, refugiat la Paris.
Arată condiţiile grele în care este ţinută soţia sa, în vârstă de aproape 60 de ani. Este nevinovată şi roagă ca Secţia de Propagandă să intervină la conducerea statului ca să fie eliberată. Arată că viaţa lui a devenit un coşmar, nu are nici un ajutor acasă, cu greu se poate aproviziona, nu poate lucra, de câteva luni este disperat, revoltat, lovit pe nedrept, din toate părţile, nu-şi poate da seama cu ce a greşit faţă de ţara în care trăieşte şi pe care o iubeşte. Declară emoţionat că ar fi putut părăsi România oricând, de-a lungul vieţii, dar că mormintele strămoşilor şi ale ostaşilor români din cele două războaie nu le va părăsi niciodată. Răutu îl asigură că va interveni urgent, pentru limpezirea situaţiei tragice. Îi spune să ţină legătura cu Ţ.
Însoţindu-l până în stradă, la automobil, M. Jora mi-a spus: „Domnule Ţugui, te rog să ai grijă de mine, stăruie pe lângă domnul Răutu să facă intervenţiile promise!
Revenind în biroul lui Răutu, acesta mi-a spus să transcriu „discuţiile cu Jora” şi, după ce materialul va fi dactilografiat în 2 exemplare, să-l depun la secretara lui. A doua zi, seara, am predat materialul. Peste vreo două zile, şeful m-a chemat şi mi-a cerut să „scot” din „procesul verbal” chestiunile despre „jurământ”, încât textul să conţină datele privitoare la viaţa şi activitatea lui Jora şi legăturile familiei cu Grigore Gafencu. Am modificat materialul, Răutu l-a recitit şi retuşat, i-a dat alt titlu, iar o copie din prima variantă mi-a spus s-o depun la cabinetul său.
După aceea voiam să-l întreb pe Răutu, dar îmi era frică de răspunsul negativ. Așa cum îl cunoscusem pe Jora, răspunsul negativ i-ar fi zdruncinat încrederea în oameni şi în țară şi s-ar fi izolat în suferinţă. La sfârşitul lui octombrie 1952, Jora este „reprimit” în Uniunea Compozitorilor, prilej ca Matei Socor să-şi exprime regretul pentru cele întâmplate.
În decembrie 1952, L. Răutu m-a chemat şi mi-a spus că „referatul nostru despre Jora” a fost apreciat de Gheorghiu-Dej, şeful guvernului, care a ordonat o anchetă la Ministerul de Interne pentru a stabili cine a aprobat arestarea doamnei Jora. De aceea, „trebuie să mai aşteptăm puţin”. Ce s-a întâmplat nu ştiu, dar în ziua de 31 decembrie 1952 primeam la C.C. al P.M.R. telegrama: „Dlui Pavel Ţugui, Secţia de Propagandă, C.C. al P.M.R. La mulţi ani și calde mulţumiri din partea noastră. Aceleaşi urări şi domnului Răutu,
Elena şi Mihail Jora”
*** Revista Ateneu, 1999
În 1953, muzicianul a primit Premiul de Stat pentru baletul „Când strugurii se coc” și Sonata pentru vioară și pian, un an mai târziu s-a întors la catedră, iar în iulie 1955 a fost ales membru al Academiei Române.
Activitatea pedagogică desfăşurată de Mihail Jora a avut o contribuţie uriașă pentru destinele muzicii româneşti. Dirijor, pianist, critic muzical, membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români, membru al Comitetului de Conducere al Uniunii Compozitorilor, prim director muzical al Radiodifuziunii Române, rector al Conservatorului din Bucureşti și consilier al Filarmonicii şi Operei Române, Mihail Jora și-a dedicat întreaga viață muzicii.
Legat cu o sinceră prietenie de George Enescu, mărturisea în1969: „Pentru mine, Tescanii au fost refugiul intelectual, refugiul de compozitor, de gânditor, dacă vreţi…”
Mihail Jora s-a stins din viață în ziua de 10 mai 1971, după o îndelungată şi grea suferinţă.
Pingback: Mihail Jora, profesorul, omul și opera - Dosare Secrete / August 2, 2023
/