Într-un interviu acordat în anul 2008 Eugeniei Vodă pentru Televiziunea Română, Ana, principesă de Bourbon-Parma, mărturisea: „Sunt o femeie obișnuită, care a avut bucuria și fericirea să se căsătorescă cu un om fantastic, regele Mihai al României”.
Ana a venit pe lume pe 18 septembrie 1923 la Paris și a fost singura fiică a prințului René de Bourbon-Parma și a Margaretei a Danermarcei.
Tatăl ei era al nouăsprezecelea din cei douăzeci și patru de copii ai lui Robert, ultimul Duce de Parma și Piacenza (12 dintre ei proveniți din mariajul cu Maria Pia a celor Două Sicilii și alți 12 născuți de cea de-a doua soție, Maria Antonia a Portugaliei). Prințul de Bourbon-Parma i-a avut printre numeroșii săi frați și surori pe Maria Louise, prima soție a țarului Ferdinand I al Bulgariei, pe prințul Elias, pretendent la tronul Ducatului de Parma, pe Xavier, Duce de Parma, pe Zita, ultima împărăteasă a Austriei, și pe Felix de Bourbon-Parma, care a devenit soțul Charlottei, Marea Ducesă de Luxemburg.
Mama Anei, Margaret, a fost fiica lui Valdemar al Danemarcei și a prințesei Marie d’Orleans, fiind așadar nepoată a regelui Christian al IX-lea.
Ana și cei trei frați ai săi, Jacques, Michel și André, și-au petrecut copilăria în Franța, iar în 1939, fugind din calea naziștilor, au trăit o vreme în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York, principesa a urmat cursurile școlii de artă Parson’s School of Design și a lucrat în același timp ca vânzătoare într-un magazin. În 1943, a revenit în Europa și, până la sfârșitul războiului, a fost voluntar în Forțele Franceze Libere, în campaniile din Algeria, Maroc, Italia și Luxemburg.
Tenacitatea a fost, după cum ea însăși mărturisea, principala trăsătură a caracterului. Îi plăcea să citească, îi plăcea grădinăritul, aprecia onestitatea, sinceritatea, chiar dacă era uneori dureroasă, și recunoștea că principalul său defect era acela de a critica. În copilărie, fratele cel mare al principesei, Jacques (care a murit în Danemarca, într-un accident de mașină), îi spunea Nanne.
Culoarea preferată a Anei a fost albastrul, „albastrul mării pentru că e plin de nuanțe și niciodată la fel”, iar florile ei favorite erau cele de câmp, macii, albăstrelele, florile sălbatice, pentru că plantele prea sofisticate i se păreau artificiale.
Despre experiența primei slujbe, cea de vânzătoare de panglici și flori artificiale, despre care spunea că nu i s-a potrivit și că prefera să aranjeze vitrinele magazinului, povestea că a remarcat unii clienți foarte politicoși, iar alții pentru care vânzătorul nici nu exista, iar de atunci a fost întotdeauna atentă să le spună “mulțumesc” și “bună ziua” celor pe care îi întâlnea la cumpărături.
În perioada în care a fost voluntar în armată, principesa a primit misiunea de a conduce o ambulanță, o muncă foarte dificilă, mai ales pentru că în jurul său era multă suferință, iar pe răniți nu putea să îi ajute decât mângâindu-i sau ținându-i de mână pentru a nu se simți singuri.
“Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe primul loc sunt oamenii îngâmfați, cu nasul pe sus, care-i privesc pe ceilalți de sus. O doamnă adevărată o recunoști imediat, pentru că e modestă”, spunea Ana a României, discreta principesă care i-a fost alături Regelui Mihai timp de 68 de ani, în același interviu acordat Eugeniei Vodă.
Despre momentul primei întâlniri, la nunta reginei Elisabeta a Angliei cu prințul Philip, suveranul a povestit: „La ceremonie au participat aproape toate familiile regale din Europa – mătuși de-ale noastre și mulți alții. Într-una dintre seri, nu-mi amintesc bine dacă înainte sau după nuntă, am fost invitați la o recepție oferită de actualul Mare Duce de Luxemburg. Acolo am reîntâlnit-o pe regina Ana, pe atunci principesă de Bourbon-Parma. În seara acelei recepții i-am cerut mâna. Răspunsul ei a fost: „Nu”. Era, cred, puțin speriată.
În drumul de întoarcere spre București, ne-am oprit la Lausanne. Împreună cu noi călătorea și principesa. Conversam, ne plimbam uneori cu mașina prin împrejurimi. Spre sfârșitul șederii în Elveția, mi-a spus că acceptă căsătoria cu mine. I-am cerut lui Negel, mareșalul Curții, care mă însoțea, să meargă la București și să comunice guvernului această decizie. Negel s-a întors la Lausanne și mi-a spus că Groza se opune, că în „situația actuală” căsătoria mea este imposibilă. Piedicile pe care le invoca erau la fel de vagi ca argumentele prin care încerca să mă determine să plec la Londra. Probleme existau, dar nu altele decât cele pe care le trăia toată țara și le cunoștea întreaga lume. El voia însă să-mi lase impresia că, pe lângă acestea, mai exista una, primejdioasă și greu de formulat. În plus, mi-a transmis că guvernul nu-și putea permite cheltuielile unei nunți.
Odată primit răspunsul de la București, am comunicat că nunta nu era absolut obligatoriu să aibă loc în țară și că se putea organiza și în străinătate. Groza nu a vrut să accepte nici această variantă. Răspunsul lui a fost un „nu” sec, fără prea multe explicații. Trebuie înțeles un lucru: viața personală a unui monarh, conform Constituției alcătuite în timpul domniei bunicului meu, Ferdinand, se confunda cu destinul țării. În ultimă instanță, căsătoria unui monarh era o chestiune de stat. Așa că nu am forțat mersul lucrurilor și m-am întors în țară.
Groza spera să nu mă mai întorc. I-ar fi fost mai ușor să spună că am părăsit țara dintr-un motiv sentimental, că am dat dovadă de lipsă de înțelegere față de greutățile prin care trecea națiunea și așa mai departe. Întoarcerea noastră a fost pentru ei o lovitură, pentru că le-a îngreunat misiunea pe care o primiseră de la Kremlin…”
În iarna anului 1948, la scurtă vreme după abdicarea suveranului, au început preparativele pentru nuntă. Căsătoria a avut loc la Atena, pe 10 iunie 1948. Fiind de religie catolică, principesa avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu fostul rege al României, care era creștin-ortodox.
La acel moment, o astfel de dispensă era acceptată numai dacă soțul/soția ne-catolic ar fi fost de acord ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune, iar regina-mamă Elena, însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, mergând în audiență la papa Pius al XII-lea.
În ciuda argumentelor Elenei, papa nu a fost de acord cu dispensa, invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care se căsătorise cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, ortodox, nerespectându-și promisiunea de a-și boteza copiii în religia catolică, ci creștinându-i în cea ortodoxă.
Ana și Mihai au continuat pregătirile pentru nuntă, dar, la cererea papei Pius, Xavier, șeful Casei ducale de Bourbon-Parma și pretendent la tronul Parmei, a emis o declarație prin care protesta împotriva oricărei căsătorii fără acordul suveranului pontif, interzicându-le părinților miresei să participe la ceremonie. În aceste circumstanțe, familia Anei a fost reprezentată de unchiul matern, Erik al Danemarcei, cel care a condus mireasa la altar.
La eveniment au fost prezenți regina-mamă Elena a României, Irina, ducesa de Aosta, care era mătușa regelui Mihai, Katherine, principesă a Greciei, regina Alexandra a Iugoslaviei, regina Frederika a Greciei alături de Paul al Greciei, unchiul lui Mihai, care au fost gazdele evenimentului, Amedeo, ducele de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul Anei, și alte rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Carol al II-lea, tatăl mirelui, nu a fost invitat la ceremonie.
La început, cei doi au trăit în Italia și în Marea Britanie, apoi s-au mutat în Elveția, unde s-au născut cele cinci fiice, Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. Familia s-a întreținut din banii câștigați de Regele Mihai de pe urma muncii de mecanic auto și, mai târziu, de pilot de încercare. Revenirea în țară, după 1989, a fost un prilej de alte încercări grele pentru cuplul regal.
Principesa Ana de Bourbon-Parma s-a stins din viață pe 1 august 2016, la Spitalul Morges din Elveția, și a fost înmormântată în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș.
