Alexandru Vlahuță îl considera pe Caragiale „unul din puținii oameni” cu care și-ar fi dorit să se întâlnească și pe lumea cealaltă, convins că, alături de un asemenea tovarăș, ar fi putut înfrunta până și „urâtul eternității”. Între cei doi se legase o prietenie profundă, dar la fel de apropiat i-a fost Barbu Ștefănescu Delavrancea, alături de care Vlahuță și Caragiale au format unul dintre cele mai cunoscute cercuri de prieteni din lumea literară românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Un loc aparte în viața scriitorului l-a ocupat și Nicolae Grigorescu, pe care l-a admirat nu numai ca pictor, ci și ca om, dedicându-i o amplă monografie și păstrându-i cu grijă lucrările.
Alexandru Vlahuță a venit pe lume pe 5 septembrie 1858 la Pleșești, în județul Tutova, și-a petrecut copilăria în satul natal, apoi, pentru a urma școala primară și cursul inferior al liceului, a fost trimis la o mătușă, Fița Smaranda, care locuia în mahalaua Cotu-Negru din Bârlad.
I-a mărturisit mai târziu prietenului său, Paul Bujor, că acea mătușă îl cam neglija, lipsea zile întregi de acasă ducându-se în vizite la prietenele ei, iar “el, copilul, rămânea singur-singurel, nevoit să-și aducă apă de la fântână și să-și prepare singur mâncarea, adică mămăligă cu brânză sau cu măsline”. În cursul superior de liceu, a fost mai bine îngrijit la pensionatul profesorului Pagano, a cărui fiică, Ida, a devenit prima soție a scriitorului. A studiat apoi Dreptul la București și încă din studenție a îmbrățișat cariera ziaristică.
Povestea familiei lui Vlahuță a dezvăluit-o Radu D. Rosetti într-un articol publicat în revista Ilustrația săptămânală din ianuarie 1924: “A fost odată o călugăriță frumoasă care trăia în sfânta pace a Mănăstirii Agapia. Și într-o seară de vară – sunt șaizeci și ceva de ani de-atunci – a poposit în preajma chiliei ei un drumeț tăcut (…) Mult-așteptatul era drumețul tăcut care nu s-a mai întors în lume singur, ci cu sora frumoasă, care a devenit doamna Vlahuță, din iubirea căreia cu călătorul romanțios s-a născut poetul Alexandru Vlahuță.
Ani mulți au luptat noii căsătoriți cu valurile vieții până când, amărâți, ea s-a întors iar în liniștea chiliei din Agapia, el s-a călugărit la Neamț. Nu-i poveste ce-a fost și ce a urmat, e tot adevărat. Spre apusul vieții, fratelui de la Mănăstirea Neamț, urându-i-se singur, cere de la Mitropolie să locuiască la Agapia, lângă fosta soție, maica Elisaveta, și petiția babachii înmânată chiar de poetul Vlahuță, ajuns acum o personalitate, e aprobată, spre fericirea ambilor bătrâni care vor trăi de-acum laolaltă – fiecare în chilioara lui.
Ce tainic dor de sihăstrie a îndrumat toată această familie în preajma lăcașului sfânt? O soră a lui Vlahuță, maica Străjescu, dezamăgită, și-a închis și ea tinerețea între zidurile mănăstirii, și nu după mult timp a urmat-o un frate al poetului – fratele Mihalache – care, în aceeași casă unde s-au stins bătrânii, continuă și azi bizareria vieții lor…”
Alexandru Vlahuță a debutat la “România liberă”, unde lucra Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu care a legat o strânsă prietenie, apoi a scris la “Epoca”, unde a publicat o parte dintre poeziile, nuvelele și schițele sale, și la “Viața”.
Divorțat de Ida Pagano după șapte ani de mariaj, scriitorul s-a recăsătorit în martie 1888 cu Margareta Dona, fiica generalului Nicolae Dona, fost şef al Statului Major al Armatei Române și sora doctorilor Iosif și Raul Dona.
Vlahuță a devenit, apoi, unul dintre întemeietorii revistei Semănătorul, a ocupat funcția de revizor și conferențiar școlar al Ministerului Instrucțiunii, fiind numit în post de Spiru Haret, printre misiunile sale aflându-se pregătirea unei cărți de istorie populară.
La vârsta de 47 de ani, a făcut cel de-al treilea mariaj, soția lui devenind mai tânăra Alexandrina Ruxanda Gâlcă, fiica unui proprietar bogat din zona Râmnicu Sărat.
Scriitorul a fost un bun prieten al dramaturgului Ion Luca Caragiale, despre care a spus la un moment dat: „c-un asemenea tovarăş m-aş bizui să-nfrunt şi urâtul eternităţii!”, și al pictorului Nicolae Grigorescu, de la care avea o bogată colecție de tablouri.
Despre amiciția cu Caragiale, Victor Eftimiu povestea: “În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorință era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile ființelor scumpe… Odată, Caragiale se hotărî să reînceapă scrisul. El informă pe Vlahuță, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad. Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare, fără rezerve, a ilustrului ei soț și a prietenilor acestuia.
Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, pătând scândura netedă și albă. Atunci, maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală, a scris: Toate meseriile necurate lasă pete, și s-a iscălit.
De-atunci, masa lui Caragiale a rămas celebră.
Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai târziu în casa lui Alexandru Vlahuță au lăsat câte ceva pe masa aceasta, unii scriitori câteva rânduri, alții numai iscălitura, pictorii – o schiță.
Șt. O. Iosif a scris: Și soarele are pete și, cu toate acestea, e tot soare.
Goga a lăsat o gândire: Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.
Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță, o păstrează cu sfințenie, sub un cristal gros”.
După ce s-a întors din refugiul de la Iași, Alexandru Vlahuță a trăit mai mult în casa din București, pentru că locuința pe care și-o construise la țară, la Dragosloveni, lângă Râmnicu Sărat, unde păstra cu sfințenie masa de brad scrijelită de Caragiale, fusese aproape distrusă în timpul Primului Război Mondial.
S-a stins din viață pe 19 noiembrie 1919, la vârsta de 61 de ani, iar ultima lui dorință a fost ca manuscrisele nepublicate să fie arse, nevrând să lase posterității decât opere desăvârșite. “Sunt pregătit, de douăzeci de ani aștept clipa asta”, au fost ultimele cuvinte adresate soției, care îl îngrijise cu mult devotament.
“Când ai ținut, prietene, frate, cum îți plăcea să ne spui acum treizeci de ani și celor mai tineri dintre noi, când ai ținut ca orice curiozitate să fie departe de patul suferinței tale, orice iubire chiar să fie cruțată de a suferi împreună cu tine, când ai interzis zădărnicia pompelor și trufia goală a oficialității la ultimele îngrijiri ce puteam da ființei tale pământești, n-ai putut gândi să ne împiedici pe cei care nu te-am văzut de mult și care nu te vom mai vedea niciodată de a-ți spune un ultim cuvânt. Un ultim cuvânt ție, celui ce ai fost om cu noi, supus mizeriilor noastre pe care, viteaz ca un ostaș de rasă, din vremurile eroilor care-ți erau dragi și pe care-i cântai în cei din urmă ani ai vieții tale, le-ai biruit, senin, râzând de cine te putea răpune, dar învinge nu, și în ceasul când vântul morții rupe pânza steagului, dar vulturul suliței nu-l poate apleca”, a scris Nicolae Iorga la moartea lui.
“O față oacheșă, caldă ca un pământ dogorit de soare, cu rotunjimile obrajilor brăzdate de cute adânci și timpurii, albii pe unde au curs șiroaie de lacrimi pe care, totuși, nimeni nu le-a văzut; mustață bogată, căruntă. Crescută în voie, românește, peste buzele cărnoase și roșii, având în căderea ei curbele mlădioase ale unei triste seriozități. Și în această rustică, de moșneag ce-ți amintește de răzeșii din Pleșeștii Tutovei, care i-au dat viață, două elemente nu voiau să se dea bătute de bătrânețea prea curând sosită: părul și ochii. Un păr negru abia brumat de ușoare scânteieri argintii izbucnea puternic deasupra frunții, viguros, răvășit și neastâmpărat, ca o expresie de revoltă a creierului aceluia veșnic răscolit și neîmpăcat pe care îl adumbrea; era parcă în stuful acesta de păr energic puterea concentrată a unui alt Samson. Și, sub sprâncenele abia desenate, ochii: două țâșnituri de lumină mobilă, vioaie, ce se revărsau peste câmpul devastat al obrajilor, lucirile fragede ale unui suflet nealterat în superioara lui lamură”, nota și revista Luceafărul în decembrie 1919.
Surse:
Victor Eftimiu, Fum de fantome. Evocări, Editura Casa Școalelor, 1940
Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Editura Militară, 1975
Luceafărul, decembrie 1919
