Ştefan Procopiu s-a născut pe 19 ianuarie 1890 la Bârlad, într-o familie modestă, a absolvit Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din oraș ca şef de promoţie, iar în 1908 a devenit student al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. Aici a avut şansa să intre sub directa îndrumare a profesorului Dragomir Hurmuzescu, cel care a pus bazele învăţământului superior de fizică din România și a fondat învăţâmântul electrotehnic.
În perioada studenției, Ştefan Procopiu a îndeplinit şi funcţia de preparator la Laboratorul de electricitate al Universităţii din Iaşi, iar în 1912 tânărul a elaborat o lucrare teoretică în care apărea pentru prima dată mărimea fizică numită astăzi “magnetonul teoretic” sau “magnetonul Bohr-Procopiu”. Pe baza modelului lui Langevin privind magnetismul molecular şi a teoriei cuantelor a lui Planck, în 1912 Ştefan Procopiu a stabilit o relaţie între momentul magnetic al electronului M şi constanta h a lui Planck.
Valoarea teoretică a magnetonului a fost regăsită de către Einstein în 1917, în baza modelului cuantificat al atomului de hidrogen al lui Bohr, de aceea în literatura de specialitate magnetonul teoretic poartă numele de “magneton al lui Bohr”.
Prioritatea lui Procopiu în determinarea momentului magnetic elementar a fost recunoscută mai târziu de savanți ca P. Weiss sau D. D. Ivanenko. În literatura nde specialitate, magnetonul este numit “magnetonul Bohr-Procopiu”.
După absolvirea facultăţii, în 1913, Ştefan Procopiu a devenit profesor de fizică, asistent la catedra lui Dragomir Hurmuzescu la Universitatea din Bucureşti. În 1919 a fost numit şef de lucrări şi, în acelaşi an, a obţinut, din partea Academiei, o bursă de studii la Paris, unde a frecventat cursurile profesorilor Marie Curie, P. Langevin, Ch. Fabry şi A. Cotton, obținându-și doctoratul în 1924.
Cu trei ani înainte, în timp ce studia pentru teza de doctorat, tânărul Ștefan Procopiu a descoperit un nou fenomen optic – depolarizarea luminii de către suspensii cu particule cristaline – fenomen ce este cunoscut în lumea ştiinţifică sub numele “fenomenul Procopiu”.
În 1925, după obţinerea titlului de doctor în fizică, cercetătorul s-a întors în ţară şi a devenit şeful Catedrei de gravitaţie, căldură şi electricitate de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din laşi.
Din 1925 până în 1962, profesorul Ştefan Procopiu a predat fără întrerupere cursul de electricitate, a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din laşi şi primul decan al Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii ieşene.
Fizicianul s-a aplecat apoi asupra studiului magnetismului substanţelor feromagnetice, iar în 1930 a descoperit “efectul Barkhausen circular”, cunoscut în toată lumea sub denumirea de “efectul Procopiu”, cea de-a treia mare descoperire a sa.
În 1955, profesorul a fost ales membru al Academiei Române, dar în același an a fost afectat de o boală cardio-vasculară care i-a redus mult puterea de muncă. Cercetătorul a încetat din viață pe 22 august 1972, la vârsta de 82 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
În toamna anului 1968, cercetătorii unui mare laborator american specializat în mașini de calcul din California anunțau realizarea unui nou tip de memorie magnetică, pe baza “efectului Procopiu”. Știrea, preluată imediat de presă, de televiziune și radio, readucea în centrul atenției științifice o descoperire prea puțin prețuită timp de patru decenii și numele acestui savant român care în acel an împlinise 78 de ani.
Descoperirea îi fusese recunoscută încă din 1951, atunci când T. A. Hofbauer și K. M. Koch, intuindu-i aplicațiile senzaționale, au introdus-o în literatura de specialitate sub denumirea de “efectul Procopiu”.
Surse:
Flacăra Iașiului, 1968, 1970
Magazin, 1981
Știință și Tehnică, 1968
