„Limba românească” și „Plugușorul” sunt poeziile care i-au adus nemurirea. Numele lui Gheorghe Sion este astăzi aproape uitat

Gheorghe Sion, de la moartea căruia se împlinesc astăzi 132 de ani, era odinioară un nume foarte răspândit în România. Poetul devenise cunoscut mai ales datorită poeziei “Limba românească”, publicată în 1854, care a fost tipărită în toate manualele școlare și recitată sau cântată de mulți dintre elevi la serbările școlare:

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm. (…)

La fel de cunoscute sunt „Hora nouă” și „Plugușorul” lui Sion, care se colindă și astăzi în toate colțurile României fără a fi cunoscut însă numele celui care l-a tipărit întâia oară, în preajma Unirii Principatelor.

Mâine anul se’nnoiește

Plugușorul se pornește

Și ăncepe-a colinda

Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omătu-i mare

Semne bune anul are

Semne bue de belșug

Pentru brazda de sub plug.

Doamne binecuvântează

Casa care o urează

Plugușorul fără boi,

Plugușorul tras de noi!

Urați, flăcăi!

Strigați, măi!

Hăi! Hăi!

Hăi! Hăi!

Sion a venit pe lume pe 22 mai 1822, în satul Hârșova din nordul Moldovei, într-o veche și renumită familie boierească. Despre împrejurările nașterii sale povestea el însuși:

„Maică-mea, simţindu-se aproape a naşte, a plecat să meargă la Cernăuţi; dar când să treacă graniţa la vama de la Marmoniţa, a fost apucată de durerile facerii. N-a fost chip a merge înainte, mai departe. Abia a fost timp să vie o babă din apropriere ca să o asiste; şi cum din norocire era cu o trăsură mare cu coviltir, vehiculul i-a servit de cameră şi de pat, şi în ziua de 22 mai 1822, pe la amiază-zi, am venit pe lumea aceasta în care trăiesc până azi, când scriu aceste rânduri”.

Tatăl lui a fost serdarul Sion, care, pe când se afla la curtea domnitorului Şuţu, s-a căsătorit cu Frosa Skina, fiica lui George Skina, unul dintre capii Eteriei. Părinţii nu au avut însă avere, astfel că viitorul poet nu a putut urma decât două clase secundare la Liceul Sf. Sava din București, unde fusese înscris de un unchi, după absolvirea cărora a ocupat un post la cancelaria ministerială din Iaşi, pentru a putea fi de folos celorlalţi fraţi ai săi, rămaşi orfani.

„Tânărul care își câștiga la o vârstă așa de crudă pâinea de toate zilele era foarte harnic la învățătură. Cerceta cu adâncă răbdare limbile străine: franceza, greaca, iar în orele de răgaz se ocupa cu poezia. Din cauza unor versuri satirice îndreptate contra rușilor, care erau stăpânii țărilor noastre pe acea vreme, își pierdu slujba și a trăit multă vreme fără ea. A luat parte la Revoluția din 1848 și, din această pricină, a fost silit să pribegească peste hotare, prin Ardeal și Bucovina, împreună cu ceilalți revoluționari care erau capii acestei mișcări.

Sub Grigore Ghica, i se dă slujba de arhivar al Statului. Mai târziu vine la București, unde ocupă diferite funcțiuni publice și întemeiază o revistă literară, „Revista Carpaților”, care a apărut între anii 1860 – 1861. Cât timp a stat în capitala Moldovei, la Iași, poetul Gheorghe Sion a luptat mult pentru Unirea Principatelor. Câteva poezii de-ale sale scrise cu acest prilej s-au bucurat de largă răspândire.

Pentru munca deosebită pe tărâmul istoriei și al literaturii, a fost ales membru al Academiei Române. Gheorghe Sion a murit pe 1 octombrie 1892”, nota într-o scurtă biografie criticul și istoricul literar Gheorghe Cardaș.

Poetul a scris versuri patriotice în care a glorificat trecutul istoric, dar a avut și poezii îndreptate contra metehnelor societății românești din epocă. Cele mai cunoscute satire ale sale sunt “Censorul meu”, scrisă în 1845 și “Azi nebun și mâine cuminte”, publicată în 1853.

De la Gheorghe Sion ne-au rămas și volumul „101 Fabule”, lucrări istorice, piese de teatru, descrieri de călătorii și traduceri din literatura clasică. Printre operele sale se află „Prescurtare istorică din Sfânta Evanghelie”, (Iași, 1854), “Mizantropul” de Molière și “Zaira” de Voltaire, (Iași, 1854), “Suvenire de călătorie în Basarabia” (București, 1857), “Istoria Daciei de Dionisie Fotino” (București, 1859 – 1860), “La Plevna”, dramă în versuri într-un act (București, 1878). “De la Tobolsk până în China de Nicolae Milescu” (traducere, București, 1888), “Suvenire contemporane” (București, 1868).

„Poezia care l-a făcut celebru este “Limba românească”, ce era învățată pe de rost, recitată și cântată de toți românii și liberi, și subjugați, mai ales în vremurile grele când străinii erau stăpâni în țara noastră și prigoneau pe toate căile limba și obiceiurile românești. Poetul Gheorghe Sion va avea totdeauna în istoria literaturii românești o pagină de închinare și recunoștință pentru munca sa cinstită și patriotică pe tărâmul culturii…”, scria Gheorghe Cardaș în revista Albina din octombrie 1937.

Deși nu a fost considerat un scriitor de primă însemnătate, motiv pentru care nu a putut pătrunde în cercul Junimii şi al Convorbirilor Literare, chiar dacă a avut relaţii bune cu unii membri ai mişcării literare, Gheorghe Sion rămâne un ilustru însufleţitor al conştiinţei naţionale, unul dintre eroii modeşti, dar exemplari ai luptei pentru realizarea unității naţionale.

Autorul faimoasei poezii „Limba Românească“, care a fost tipărită la 1854, a cunoscut toate provinciile româneşti, a participat la mişcarea de intensificare a conştiinţei naţionale, a avut o bogată corespondenţă cu personalităţi precum Vasile Alecsandri (cu care a fost prieten toată viaţa), Dimitrie Bolintineanu, Alecu Donici, Ion Ghica, fraţii Hurmuzaki (care l-au găzduit când s-a aflat în exil, în 1848, după nereuşita Revoluţiei de la Iaşi), Nicolae Ionescu, Laurian, Ion Maiorescu, Mălinescu, C. Negri, Petrino, Iraclie Porumbescu, Ion Sbiera şi alți reprezentanți ai generaţiei eroice.

Sion a fost şi la Adunarea de la Blaj şi adesea a preamărit în scris patriotismul ardelenilor, care, la rândul lor, l-au preţuit, alegându-l membru de onoare al Astrei şi cerându-i să scrie la publicaţiile lor.

Urmărind corespondenţa poetului, care a fost publicată în 1939 de Ștefan Meteș, „Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi“ (Cluj, Publicațiile Arhivelor Statului), cititorul poate reconstitui atmosfera unei întregi generaţii care a ştiut să sufere, să lupte şi să nădăjduiască la libertatea țării.

„Ca om era cald, simpatic, bun, plin de spirit și vervă, plăcut în societatea pe care o căuta bucuros. Scrisorile ce avem ni-l prezintă ca prieten sincer și devotat, care a înțeles și și-a impus mai mult să dea și să ajute decât să ia de la cei de care era legat sufletește prin firul tainic al prieteniei, care dura o viață, de pildă cu familia Hurmuzaki din Bucovia, cu Alecsandri.

A căutat, ca părinte, să dea copiilor săi cea mai aleasă educațiune. Poetul a fost căsătorit cu Elisa Sion, iar fetele au făcut bacalaureatul în institutul doamnei Elena Miller-Verghy: Florica, profesoară, s-a măritat după pictorul Eugen Voinescu, iar Marica, după Mateiu Caragiale. Fiul său, Demir, a făcut studii strălucite de drept la Paris, dar moare la vârsta de 23 de ani, lăsând în manuscris o lucrare prețioasă, ”Știința și economia politică”, care s-a tipărit pe urmă…

Sion iubea istoria, o citea și o studia cu plăcere. El a înțeles că, fără cunoașterea trecutului său, un neam orbecăiește în prezent și-și periclitează viitorul. Lumina și experiența trecutului asigură și îndrumă pașii de azi și de mâine ai neamurilor. „Oricâte cărți s-ar da românilor despre istoria lor, spunea, n-ar fi de prisos. Orice opere vechi sau noi trebuie să le strângem împrejurul nostru ca și niște tezaure ale naționalității noastre”.

*** Ștefan Meteș, „Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi“