Prințesa Alexandra de Wales, sau Alix, cum i se spunea în familie, s-a născut pe 1 decembrie 1844 la Palatul Galben din Copenhaga, tatăl ei fiind Prințul Cristian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, iar mama, prințesa Louise de Hesse-Kassel. Părinții nu aveau o avere mare, deși făceau parte din prima linie a familiei regale, motiv pentru care duceau o viață absolut normală.
În 1848, regele Cristian al VIII-lea al Danemarcei a murit și singurul lui fiu, Frederick, i-a urmat la tron, dar acesta nu avea copii, așa că s-a declanșat o criză de succesiune atât în Danemarca, cât și în Schleswig-Holstein. Holstein și-a proclamat independența, iar în 1852 marile puteri s-au întâlnit la Londra pentru a discuta despre soarta monarhiei daneze, decizia fiind ca prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg să devină moștenitorul lui Frederick.
Prințul Christian a primit titlul de Prinț al Danemarcei, familia s-a mutat într-o reședință oficială, la Palatul Bernstorff, dar veniturile lor nu au crescut și, pentru că aveau principii morale solide, părinții Alexandrei au refuzat să o întâlnească pe cea de-a treia soție a lui Frederick, Louise Rasmussen, care îi fusese metresă suveranului, pentru că aceasta avea un copil nelegitim de la un fost iubit.
Micuța Alexandra și-a împărțit dormitorul cu sora ei, Dagmar, care va deveni viitoarea împărăteasă Maria Feodorovna a Rusiei. Copilele au învățat limba engleză de la un misionar britanic la Copenhaga și au fost creștinate în palatul Christiansbourg. În acea perioadă regina Victoria a Marii Britanii și soțul ei, prințul Albert, erau deja preocupați să găsească o mireasă pentru fiul lor, Albert Edward, Prințul de Wales, și i-au cerut ajutorul prințesei Victoria a Prusiei. Aceasta i-a prezentat-o fratelui ei pe Alexandra în septembrie 1861, însă după aproape un an, pe 9 septembrie 1862, după ce între timp tânărul prinț avusese o aventură cu Nellie Clifden și după decesul tatălui său, a cerut-o în căsătorie. Câteva luni mai târziu, Alexandra a plecat din Danemarca la bordul vasului Victoria and Albert, pentru a se căsători cu moștenitorul tronului britanic, și a ajuns la Gravesend, în Kent, pe 7 martie 1863.
Ceremonia a avut loc pe 10 martie 1863 la Capela Sf. George a Castelului Windsor, căsătoria fiind oficiată de Tomas Longley, arhiepiscopul de Cantenburry. Curtea regală era încă în doliu după moartea prințului Albert, așa că doamnelor li s-a permis să poarte doar culorile gri, lila și mov. Până la sfârșitul anului următor, tatăl Alexandrei a ajuns rege al Danemarcei, fratele ei, George, a devenit rege al Greciei, iar sora sa, Dagmar, s-a logodit cu Țareviciul Rusiei, Nixa, care avea să moară în 1865. Ascensiunea tatălui ei la tron a dat naștere unui conflict din cauza provinciei Schleswig-Holstein, confederația germană a invadat Danemarca, reducând suprafața acesteia cu două cincimi și, spre marea supărare a reginei Victoria, Alexandra de Wales și Albert au susținut partea daneză în război. Cucerirea de către Prusia a unor foste teritorii daneze va exacerba ura Alexandrei față de germani, sentiment pe care îl va avea întreaga ei viață.
Primul copil al cuplului, Albert Victor, s-a născut prematur, cu două luni înainte de termen, la începutul anului 1864. În total, cuplul a avut șase copii, iar prințesa le-a fost pe deplin devotată îngrijindu-i personal. Spre deosebire de alte prințese britanice, Alexandra nu ezita să-și pună un șorț de protecție peste rochiile ei luxoase, să spele copiii și să-i hrănească sau să le citească povești seara. Aparent, toți copiii Alexandrei s-au născut prematur, dar, de fapt, prințesa nu voia ca regina Victoria să fie prezentă la nașterea lor, așa că în mod deliberat o inducea în eroare pe suverană cu privire la data posibilă a nașterii. În public, prințesa era demnă și plină de farmec, dar în particular a fost deosebit de afectuoasă, îi plăcea să facă sport și practica dansul, călăria și patinajul.
Venirea pe lume a celui de-al treilea copil, mica prințesă Victoria, a fost dificilă și după aceea Alexandra a suferit de dureri severe de coloană. Anul următor abia începuse să meargă din nou fără ajutorul bastoanelor de care se sprijinise și era deja însărcinată cu cel de-al patrulea ei copil.
În 1868, Eduard și Alexandra de Wales au întreprins un tur de șase luni în Austria, Egipt și Grecia. În Turcia, prințesa a fost prima femeie care stat la masă cu Sultanul Abd Al-Aziz, apoi cuplul a vizitat câmpurile de luptă din Crimeea și, de această data doar ea singură, haremul din Khedive Ismail. Mai mulți biografi au afirmat că Albert Eduard nu i-a acordat soției sale atâta atenție pe cât prințesa și-ar fi dorit și, treptat, cei doi s-au înstrăinat, dar când el s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, la sfârșitul anului 1871, relația lor s-a reglat. Albert Eduard a continuat însă să aibă relații cu alte femei, printre care actrița Lillie Langtry, Daisy Greville, Contesă de Warwick, Jennie Jerome, Agnes Keyser și Alice Keppel, cele mai multe dintre aventuri fiind cunoscute nu doar de Alexandra, ci și de opinia publică. Prințesa a reușit însă să treacă cu multă demnitate peste infidelitățile soțului, mergând până la a o invita pe Alice Keppel să-l vadă pe rege când acesta era pe moarte.
Tinerei îi plăcea să petreacă mult timp acasă, cu copiii și animalele de companie. Ultima ei sarcină a fost extrem de complicată și copilul nou-născut a murit la o zi după naștere. În ciuda rugăminților de a fi lăsată singură pentru a-și plânge copilul, regina Victoria a insistat să anunțe o perioadă de doliu la curte, iar presa, total neinspirată și lipsită de solidaritate, a descris nașterea ca fiind „un avort neplăcut”, iar pregătirile de înmormântare de o „mămoșenie bolnăvicioasă”. În 1881, Alexandra și Albert Edward au călătorit la Sankt Petersburg, la scurt timp după asasinarea lui Alexandru al II-lea al Rusiei, pentru a reprezenta Marea Britanie la funeralii și astfel Alexandra a putut să fie alături de sora ei, devenită țarină după căsătoria cu Alexandru al III-lea, fratele lui Nixa, logodnicul ei decedat prematur. Prințesa și-a îndeplinit cu mult devotament îndatoriile publice, înlocuind-o cu succes pe regina Victoria în ultimii ani ai vieții acesteia.
„Pentru a mă scuti de efortul și oboseala funcției, prințesa a deschis bazaruri, a participat la concerte, a vizitat spitale în locul meu. Nu numai că nu s-a plâns niciodată, dar a și dovedit că îi plăcea ceea ce alții consideră că ar fi o muncă obositoare”, va mărturisi suverana.
Alexandra de Wales a fost deosebit de interesată de London Hospital, pe care l-a vizitat cu regularitate, Joseph Marrick, așa numitul „om elefant” fiind unul dintre pacienții cu care a stat de vorbă.
Decesul fiului ei cel mare, Albert Victor, în timpul epidemiei de gripă din 1892, a fost o lovitură îngrozitoare pentru sensibila prințesă. Camera acestuia și lucrurile lui au rămas exact așa cum le lăsase, iar Alexandra va spune: “Mi-am îngropat îngerul și cu el fericirea mea”.
Doi ani mai târziu, în 1894, cumnatul ei, Alexandru al III-lea al Rusiei, a murit, iar nepotul prințesei, Nicolae al II-lea al Rusiei, a devenit țar. Alexandra și-a susținut sora văduvă, s-a rugat alături de ea și a stat timp de două săptămâni în Rusia, pentru a o alina după înmormântarea soțului.
După decesul soacrei, regina Victoria, în 1901, Alexandra a devenit suverană, însă cu doar câteva zile înainte de încoronarea ce urma să aibă loc în iunie 1902, Eduard a făcut o criză de apendicită. Deși familia regală a încercat să nu alarmeze publicul, în cele din urmă încoronarea a fost amânată, iar Eduard a fost supus unei intervenții chirurgicale.
Pe 9 august 1902, Alexandra de Wales și Eduard au fost încoronați împreună, el primind coroana de la arhiepiscopul de Canterbury, iar regina fiind încoronată de arhiepiscopul de York.
În ciuda faptului că devenise oficial regină, îndatoririle ei nu s-au schimbat prea mult și suverana și-a păstrat multe dintre obiceiuri. Doamna ei de onoare, Charlotte Knollys, a servit-o în continuare cu loialitate timp de mulți ani. Pe 10 decembrie 1903, aceasta s-a trezit și a găsit dormitorul reginei plin de fum, a trezit-o pe Alexandra și a scos-o din camera în siguranță, salvându-i viața.
În 1910, a devenit prima soție a unui monarh britanic care a vizitat Camera Comunelor în timpul unei dezbateri și la scurtă vreme a mers în vizită la fratele ei, George I al Greciei, în Corfu. În timp ce se afla acolo, a primit vestea că regele Eduard este grav bolnav și s-a întors în Marea Britanie imediat, ajungând cu o zi înainte ca soțul ei să moară.
În ultimele ore de viață ale suveranului, Alexandra i-a administrate ea însăși oxigen pentru a-l ajuta să respire și îi va spune mai târziu lui Frederick Ponsonby: „Mă simțeam ca și cum m-aș fi transformat într-o stâncă, neputând să plâng, neputând să înțeleg ce se întâmplă”.
În același an, la puțin timp după decesul lui, s-a mutat de la Palatul Buckingham în Casa Marlborough, i-a fost alături fiului ei, George, care devenise noul suveran, dar nu a participat la încoronarea acestuia din 1911, deoarece nu era obișnuit ca o regină văduvă să participe la încoronarea unui alt rege sau regine. Și-a continuat acțiunile caritabile, dintre care una cu o semnificație aparte se păstrază și astăzi. “Alexandra Rose Day” este ziua când trandafiri artificiali, realizați de persoane cu diverse deficiențe fizice, sunt vânduți înr-o acțiune de voluntariat pentru ajutorarea spitalelor.
În următorii ani, lumea reginei Alexandra s-a prăbușit. În Rusia nepotul ei, țarul Țarul Nicolae al II-lea, fost detronat, apoi suveranul, soția și copiii au fost omorâți de bolșevici. Sora reginei-mamă Alexandra, țarina-mamă Maria Feodorovna a fost salvată din Rusia în 1919 de nava britanică Marlborough și a fost adusă în Anglia, unde a trăit o vreme cu sora ei. La bătrânețe, regina a suferit de surditate cauzată de otoscleroză ereditară, ceea ce a dus la izolarea ei socială. Și-a păstrat o înfățișare demnă până aproape de sfârșitul vieții, dar în timpul războiului vârsta ei a început să se simtă. Purta voaluri elaborate și mult machiaj, fiind criticată de răutăcioșii de la casa regală că are “fața tencuită”. În 1920, i s-a spart un vas de sânge la ochi și a rămas parțial oarbă pentru o vreme, iar în următorii ani memoria și capacitatea de vorbire s-au depreciat. Regina Alexandra a murit pe 20 noiembrie 1925, la Casa Sandringham, la vârsta de 80 de ani, după ce a suferit un infarct, fiind înmormântată alături de soțul ei la Castelul Windsor.
Surse:
Georgina Battiscombe, Queen Alexandra, 1969
David Duff, Alexandra: Princess and Queen, 1980
