“Am mai spus, cândva, că despre Mihail Sebastian ar trebui să scriu din ecouri de linişte şi tăcere. Mă repet. Nu e o imagine, e un sentiment pe oare-l încerc ori de câte ori sunt rugat să vorbesc sau să scriu despre Mibail Sebastian…
Mi se pare că sunt urmărit de privirea lui lucidă, uşor ironică, mereu spiritual şi că am în faţă cîntarul lui de cuvinte care nu greşea niciodată măsura… Şi totuşi încerc, aşa cum o fac şi acum, cu îndoiala că voi găsi cuvintele care să ne mulţumească.
Încerc…
Se împlinesc, la 29 mai, treizeci de ani (articolul a fost publict în 1975), de când — aşa cum se ştie — un accident neverosimil l-a smuls dintre noi pe Mihail Sebastian. 30 de ani! E mult? E puţin? Nu ştiu. Pentru mine, clipele, orele, zilele şi nopţile, multe şi lungi, anii pe care i-am trăit în lumina prieteniei lui, bucuriile şi durerile, entuziasmele şi prăbuşirile, “Steaua fără nume” şi tot ce a însemnat pentru noi, pentru mine, reprezentarea ei, sunt atât de prezente, încât cifra anilor trecuţi nu mi se pare adevărată, nu cred în realitatea ei. Există întâlniri, prietenii — poate — în existenţa noastră, a tuturor — care te marchează pe viaţă. Un astfel de prieten a fost Mihail Sebastian. Nu numai pentru mine. Am în faţă o pagină, îngălbenită de vreme, din ziarul „Victoria”, — fondator, N. D. Cocea, redactor şef, George Ivaşcu, — o pagină intitulată: „În memoria lui Mihail Sebastian”, apărută la o lună de zile după moartea lui, în iunie 1945 — în care Andrei Tudor, fost coleg de liceu la Brăila, a adunat gândurile și rândurile câtorva dintre prietenii lui Mihail Sebastian. Semnează în această pagină articole, mărturii, mulţi dispăruţi şi câţiva supravieţuitori: Perpessicius, Petru Comarnescu, Ury Benador, Anton Bibescu, Ieronim Şerbu, Andrei Tudor, prof. Jean Mouton, prof. Michel Dard, Ion Călugăru, S. Benart, Al. Rosetti, Geo Bogza şi Mircea Şeptilici…
Să încercăm să ne desprindem de tot ce s-a sedimentat, între timp, în istoria literară și în cunoaşterea publică, să facem abstracţie de studiile şi monografiile care au apărut de atunci şi să ne oprim — împreună — asupra acestei pagini (care ar trebui reeditată în întregime, cândva, pentru valoarea ei documentară şi aș zice — prevestitoare), citind — într-o selecţie inerent subiectivă — numai câteva din rîndurile scrise acum treizeci de ani…
Perpessicius: „Întrevăd de pe acum, într-o sobră colecţie, raftul de bibliotecă cu cele peste douăzeci dr tomuri din opera sa: nuvelă, roman, teatru, eseu, critică şi articole de ziar. Şi pentru că ziua aceea va veni, când vom cuprinde cu mintea cât de mult a dăruit, în scurta lui viaţă, Mihail Sebastian, mi-ar plăcea să ştiu că unul din pioșii lui prieteni s-a hotărât să strângă într-un volum întreaga lui corespondenţă. Ca și maestrul său, Marcel Proust, Mihail Sebastian a fost un epistolier predestinat”.
Ion Călugăru: “Avea o putere de pătrundere, de intuire nu numai a gândurilor, dar şi a dorinţelor celor mai nelămurite ale mediului şi în acelaşi timp o putere de ajustare a sentimentelor sale uimitoare. Era atât de lucid încât în plin elan îşi păstra rezervele mentale despre oameni, despre idei”.
Prof. Jean Mouton: “Moartea lui Mihail Sebastian este o mare pierdere pentru viaţa intelectuală a României şi o pierdere tot atât de mare pentru viaţa intelectuală a Franţei”.
Petru Comarnescu: „A fost mereu viu şi strălucitor printre noi. A fost mereu vie şi strălucitoare printre noi, această inteligenţă răpusă de un destin absurd, şi strălucitoare şi vie va râmîne în amintirea tuturor”.
Geo Bogza: „Pentru mine, Mihail Sebastian a fost întotdeauna un etalon al sensibilităţii contemporane. Ori de câte ori, în acest lung răstimp dureros, aflam de o nouă nenorocire, de un nou dezastru sau de un nou prilej de umilinţă, aproape automat gândul meu mergea către el şi aceeaşi întrebare îmi venea în minte, neliniştitoare: ce crede despre asta, în ce fel simte asta, cum trece prin asta, Mihail Sebastian? Dintre toţi oamenii pe care îi cunoşteam, în inima lui se afla cel mai sensibil seismograf, capabil de cele mai subtile şi dureroase diagrame. Omul acesta, pentru care un cuvânt era destul să sufere aproape mortal, a fost sortit să moară într-un fapt divers, de o brutală materialitate. Moartea lui înseamnă, pentru cei care l-au cunoscut, un prilej de durere stupefiată şi plină de revoltă”.
Şi, iertaţi-mi subiectivitatea…
Mircea Şeptilici: „Se vor spune şi se vor scrie despre Mihail Sebastian încă multe lucruri de azi înainte; vor avea grijă istoricii şi criticii literari să-l cântărească şi să-i întoarcă pe toate feţele scrisul, care, cu toate formele definitive de creaţie la care ajunsese, va rămâne mereu un izvor nesecat de făgăduinţi neîmplinite. Piesele lui vor deveni — aşa cum dorim toţi — mari succese internaţionale, scenarii de filme, fără limite de loc şi timp, oricând, peste tot. Fără îndoială că Mihai nu se va opri — cu toată plecarea aceasta — aici. Gândurile şi cuvintele lui de mare creator trebuie să cuprindă depărtările pe care le visa şi le dorea atât de mult şi pentru care avea aripile gata crescute. Multe, multe generaţii de azi înainte îl vor avea pe Mihail Sebastian aproape, alături, cu toată sensibilitatea şi înţelegerea unică pe care a pus-o în scrisul lui”..
Şi ar mai fi ceva: “Steaua fără nume” şi reprezentarea ei, la Teatrul „Alhambra” — azi Teatrul de Comedie — de „tânăra”‘ echipă din care făceau parte Nora Piacentini, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Maria Mohor, Ninetta Gusti, Mircea Şeptilici în plin regim antonescian, la 1 martie 1944… Ce a însemnat pentru noi, pentru mine, “Steaua fără nume” e de asemenea greu de cuprins în rândurile de faţă. Din fericire, pentru exactitatea faptelor, Mihail Sebastian a apucat să scrie „Povestea Stelei fără nume”, care a apărut după 23 august, cu toate sau aproape toate amănuntele „senzaţionale” ale „complotului” care a făcut posibilă reprezentarea ei. Pagina de care vorbesc — la fel de îngălbenită de vreme — mi-am tot propus să o republic cândva. Merită. E un „material, ca şi inedit”, cum se spune — în orice caz, destul de puţin cunoscut — majoritatea comentariilor lui Mihail Sebastian ocolind-o din motive pe care nu le cunosc. Îmi place să cred că mulţi dintre ei n-au întâlnit-o în cercetările lor.
Şi voi cita din „Povestea Stelei fără nume”, numai câteva rânduri scrise de Mihail Sebastian despre Ştefan Enescu, prietenul nostru care a admis — fără nici o reţinere — să semneze — atunci! — Steaua fără nume… „Îmi dădeam seama că fapta lui era mai nobilă, mai frumoasă, decât piesa pe care consimţea s-o salveze într-un moment de derută. A trecut de atunci un an — şi vor mai trece mulţi ani — dar gestul acestui om va rămâne pentru mine mereu viu. Piese de teatru — bune şi rele — sunt multe. Oameni sunt puţini”.
Mă opresc aici. Acum. Nu ştiu dacă voi putea realiza — cândva — un vechi gând. Un vechi vis. O carte despre Mihail Sebastian. Poate o carte despre prietenie. S-ar afla în paginile ei şi primele noastre legături şi „Povestea Stelei fără nume” şi alte „poveşti”. „Poveşti” care, fără „sentimentalisme” şi „cuvinte mari”, pentru mine nu se vor termina niciodată: vor face parte din mine — din partea cea mai adevărată din mine — cât timp voi mai trăi. (Mircea Șeptilici, Revista Teatrul, 4 aprilie 1975)
Premiera piesei “Steaua fără nume”, organizată de trupa Piacentini – Anghelescu – Beligan a avut loc pe 1 martie 1944, sub bagheta regizorului Soare Z. Soare la Teatrul Alhambra, condus de Nicu Vlădoianu, dar numele autorului nu era cunoscut la acel moment. Legea rasială antonesciană interzicea autorilor evrei orice manifestare publică. Un distins intelectual, aavocatul Ştefan Enescu, şi-a asumat riscul de a semna piesa. Despre acest “camuflaj” ştiau doar câţiva apropiați ai lui Sebastian. Aurel Baranga a scris, în “Jurnal de atelier”, că l-ar fi văzut pe scriitor la balconul “Alhambrei” in seara premierei şi nu i-a putut uita toată viaţa incandescența privirii, însă Sebastian însuși declarase în 1945: “N-am fost de faţă şi nu ştiu care a fost atmosfera”. Sică Alexandrescu, în “Marea şi mica bătălie teatrală”, a afirmat că ar fi citit printre primii comedia, în manuscris, ştiind şi numele autorului, iar Puia Rebreanu a povestit, într-un interviu apărut în revista “Teatrul” în septembrie 1979, că tatăl ei, Liviu Rebreanu, l-a sprijinit pe Sebastian şi piesa sa, deși în acel moment, în martie 1944, nu mai conducea efectiv teatrele, direcţia generală fiind preluată de poetul Corneliu Moldovanu.
Regretatul actor Mircea Șeptilici, cel care a oferit cea mai exactă relatare despre premiera piesei “Steaua fără nume”, locuia cu Nora Piacentini pe strada Antim, aproape de Teatrul “Alhambra”, actualul Teatru de Comedie și juca în trupa Nora Piacentini-Radu Beligan-Marcel Anghelescu: “Sebastian era vecin şi prieten cu noi. Ne-a citit primele două acte în noaptea de 13 decembrie 1943. N-am influenţat în niciun chip structura actului trei, act scris câteva săptămâni mai târziu. Când s-a pus problema semnăturii, Nora şi Mihai m-au indicat pe mine. Chestiunea era gingaşă. Vor accepta oare asociaţii un text care să-mi aparţină? Atunci m-am gândit la regizorul companiei, Soare Z. Soare. Sebastian a acceptat. Soare a consimţit, în principiu, de dragul lui Sebastian, să fie “autorul”, fără să cunoască piesa. Apoi, Nora, Soare şi cu mine am jucat colegilor o “comedioară”.
La o repetiţie, când trupa era strânsă pe scenă, Soare a apărut cu textul, mi l-a dat să-l citesc tuturor şi… a urmat explozia de entuziasm. “Cine este Victor Mincu, autorul?” Soare, sesizând poate abia atunci, posibile complicaţii, a precizat că este… un profesor din Galaţi. “Nu puteam să spun că-i a mea – s-a scuzat apoi Soare – e prea bine scrisă!” Tocmai atunci i se juca fără succes, la Studio-ul Naţionalului, “Tragedia inimii”.
În ajunul premierei, atmosfera era foarte încărcată. Ziarele îl somau pe Victor Mincu, autorul, să apară. Iarăşi discuţii, la noi acasă, cu Sebastian. “Cred că există un om!” am exclamat. Casa în care locuiam aparţinea tatălui actriţei Aglae Metaxa. Soţul ei, avocatul Ştefan Enescu, îmi era prieten. Un om de o rară distincţie sufletească. Întâi i-am spus lui Enescu că piesa este a mea, dar am sfârşit prin a-i mărturisi adevărul. Mi-a spus textual: “Asta e cu totul altceva. Accept”. A acceptat să fie el Victor Mincu, autorul de pe afiş. S-a întâlnit cu Sebastian. A copiat de mână textul – cu ştersături şi adaosuri – pentru a proba oricând “paternitatea”, apoi textul a fost dactilografiat. Sebastian şi-a ars în sobă propriul manuscris. Pentru ediţiile piesei, s-a folosit ulterior dactilograma revăzută de Mihail Sebastian”.
În distribuție s-au aflat, la prima reprezentație, Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Marcel Angelescu, Nineta Gusti, Vasile Brezeanu și Mircea Şeptilici.
Radu Beligan a povestit și el: “Vine Soare Z. Soare la noi și zice: V-am găsit piesa care vă trebuie. A venit a doua zi cu manuscrisul, ne-a citit piesa și a fost un moment de nebunie, am simțit că a răsărit soarele. Seara premierei a fost o seară…. un delir pot să spun. Și probabil undeva acolo sus, la galerie, stătea într-un colț, anonim, autorul acestei minunate piese”.
Actorii au plecat, după o lună și jumătate de reprezentații la Alhambra, într-un turneu, ajungând inclusiv pe front, undeva pe lângă Iași, piesa fiind jucată acum de trupa “Comedia” a lui Sică Alexandrescu. Numele real al autorului a fost aflat de public, cu mare surprindere, de-abia după 23 august 1944. Laurii gloriei au fost însă de scurtă durată. Mihail Sebastian a murit la doar 37 de ani, pe 29 mai 1945, în timp ce se afla pe Bulevardul Maria. Scriitorul plecase de acasă, de pe Strada Antim, și, pe când traversa drumul în dreptul Bisericii Nicolae Vlădica, a fost lovit de un camion care circula cu viteză mare, a fost transportat imediat la Clinica Dr. Gătâi, care se afla în apropiere, dar a încetat din viață în scurt timp.
Sebastian a fost înmormântat la Cimitirul evreiesc Filantropia, fiind condus pe ultimul drum de sute de oameni, prieteni apropiați, colegi, jurnaliști, scriitori, dar și politicieni. Printre ei, Lucrețiu Pătrășcanu, Mihail Ralea, Camil Petrescu, N.D. Cocea, Geo Bogza, actorii Maria Mohor, Radu Beligan, Mircea Șeptilici și Marcel Anghelescu, slujba religioasă fiind oficiată de rabinul Alexandru Șafran, șeful cultului mozaic din România.
Radu Beligan a rememorat mai târziu ziua funeraliilor lui Sebastian: “Am fost, bineînțeles, la înmormântarea lui Sebastian. Era cald și cimitirul era arhiplin, nu puteai să arunci un ac. Și o liniște… Eu n-am pomenit de când sunt într-o adunare atât de mare, o liniște cu adevărat mormântală. Nici foșnetul frunzelor nu se auzea. A intrat în mine liniștea asta teribil, m-a impresionat îngrozitor. Și deodată, în această liniște totală, se aude un țipăt sfâșietor de tragedie antică: ‘Cum se poate așa părinți fără noroc!’. Mama lui Sebastian a scos acest țipăt îngrozitor care a deșirat atmosfera. Nu pot să-l uit, mă urmărește și acum…”
Sursa:
Revista Teatrul, aprilie 1975 și noiembrie 1982
Vasile Cornea / May 29, 2022
Nu cumva profesorul francez este Jean Mouton, nu Moutox?v
/
Dosare Secrete / Author / May 29, 2022
Sigur, despre Jean Mouton este vorba. Vă mulțumesc, am corectat eroarea.
/