Camil Petrescu: Nu am nici un soi de avere, nici măcar o garsonieră

Apărut în revista „Vremea” pe 14 februarie 1943, interviul pe care-l reproducem mai jos este una dintre puținele mărturii din perioada de maturitate a lui Camil Petrescu:

“— Aţi străbătut, de la debut şi până astăzi o prea interesantă traiectorie intelectuală: poet mai întâi, dramaturg, romancier, critic apoi, filosof în cele din urmă. Ce ne puteţi spune despre această miraculoasă activitate?

— Să vă povestesc o întâmplare, o amintire. Când am terminat Universitatea, profesorul P. P. Negulescu m-a întrebat dacă nu am de gând să urmez o carieră în filosofie, și atunci i-am răspuns că deocamdată nu. A fost foarte deziluzionat. M-a întrebat ce poate să mă facă să renunț la această carieră în filosofie, şi atunci i-am răspuns că renunţ numai pentru un moment la filosofie, pentru că am de gând să fac literatură. A ridicat din umeri nedumerit şi mi-a spus: „Cred că faci o mare greşeală pentru că dumneata eşti un spirit filosofic şi nu ştiu ce ai să faci în literature”. I-am răspuns liniştit: „Eu am un anume plan de realizare a operei mele, începând de acum şi până la încheiere, iar planul acesta cuprinde următoarele etape: voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că aceasta este vremea iluziilor şi a versurilor; voi scrie între 25 şi 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie nervoasă; voi scrie între 35 şi 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experienţă a vieţii şi o anume maturitate expresivă; şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie, căci e mai cuminte să faci poezie la 20 de ani şi filosofie la 40, decât invers, aşa încât vă dau întâlnire peste 20 de ani“.

Profesorul mă iubea foarte mult, mi-a spus să fac cum cred eu că e mai bine. După cum ştiţi, într-adevăr, am scris versuri până la 25 de ani, teatru până la 35, romane până la 40 de ani. Peste două decenii m-am dus la profesorul meu, P. P. Negulescu şi i-am spus că vreau să-mi dau doctoratul în filosofie: „Domnule Camil Petrescu, nu înţeleg de ce te întorci la filosofie, când ai făcut o carieră excepţională în literatură? E păcat să nu o continui”. I-am răspuns liniştit: „Toată cariera mea literară nu a fost decât o trecere în vederea lucrărilor de filosofie, în nici un caz nu mă mai văd făcând versuri la 40 de ani, de vreme ce nu am făcut filosofie la 20“. Iată deci că debutul, cu miracolul despre care mă întrebaţi, nu era decât o dată iniţială a unui tot ce trebuia să se realizeze după structura proprie, de aceea se poate spune într-o anumită măsură că nici nu am evoluat, căci am fost întreg în mine însumi, aşa cum orice plantă este în germen, cu tot soiul desfăşurării ulterioare.

— Izolarea dvs. este atât de desăvârşită? Nu cumva ne înşelăm?

— Nu vă înşelaţi. Dimpotrivă, sunt mult mai izolat decât se pare chiar. Nu am nimic cu nici un scriitor român, în afară de faptul că folosim acelaşi alfabet şi în afară de unele expresii voit curente sau de gesturile familiare. Căci substanţa fiind prin esenţa ei o participare la concret, nu poate evita anumite asemănări de suprafaţă.

— Cu toate astea, cred că au fost totuşi artişti şi gânditori care v-au influenţat, anumiţi scriitori pe care citindu-i să vă simţiţi copleşit de personalitatea lor?

— Nu totuşi chiar în acest sens. Au fost însă altfel de momente, mult mai importante în cariera mea: au fost ceea ce numesc eu acte de cataliză substanţială. Sunt într-adevăr doar momente, fulguraţii, dar urmările lor sunt mai importante decât lectura a sute de volume. E ceva analog cu actul aproape instantaneu al constituirii unui început de viaţă. M-am gândit adeseori să fac o menţiune scrisă despre aceste momente, căci le ţin pe toate în minte anume, de vreme ce fiecare din ele a fost ca revelaţia unui continent nou. Simpla lor enumerare mi-ar lua totuşi timp şi mai ales loc.

— Vă rog totuşi să încercaţi să faceţi acest lucru pentru cititorii noştri.

— Din anii de liceu, dintr-un citat dintr-o carte, citat reprodus într-o revistă condusă mi se pare de Caion (nume de altfel compromis în literatură) am avut revelația imaginii. Era vorba acolo de un automobil, rămas în pană noaptea pe câmp, ale cărui faruri atrăgeau siluetele negre ale oamenilor care alergau curioşi, ca nişte lăcuste.

Al doilea moment a fost într-o lecţie a profesorului Rădulescu Motru, când fraza destul de simplă că „vorbele nu sunt decât etichete care pot să nu corespundă conţinutului” mi-a dat revelaţia decalajului dintre expresie şi realitate.

O lecţie despre teoria morţii naturale a lui Weissmann, făcută de P.P. Negulescu, mi-a deschis perspectivele tulburătoare ale aporiilor logice şi biologice.

Un alt moment. Căzusem prizonier în toamna anului 1917. Mi-am putut procura în lagăr “L’évolution créatrice a lui Bergson”. Fraza „Privesc acest pahar care este o abstracţie” mi-a revelat uluitor toată semnificaţia concretului şi a existenţei absolute. Numaidecât după război, un citat din “Ideea europeană” mi-a descoperit un nou univers, al imaginii funcţionale. Era vorba de un soldat în agonie, căruia preotul îi citea slujba în latineşte, la căpătâi. Iar preotul îl mângâia: „Dors petit soldat, la mort te parle latin”.

Un alt „moment”, au fost de fapt câteva, în cele cinci minute petrecute în 1922 în Kunsthistorisches Museum, la Viena. Chiar de la intrare, Breughel bătrânul mi-a descoperit în creaţie dimensiunea substanţialităţii.

Termenul de substanţă însuşi, care avea să joace un rol decisiv în cariera mea, mi l-a sugerat G. Călinescu, fără să se gândească la aceasta şi fără să-şi mai aducă azi probabil aminte, într-o notiţă unde vorbea în treacăt de „un substanţial articol al domnului Camil Petrescu”. Este de adăugat, într-un sens, studiul apropriat al lui Husserl, în care am fost copleşit de rolul intuiţiei esenţiale, dar cu anume rezerve. Iată acele momente de cataliză.

— Ce înţelegeţi prin termenul de „cataliză”?

— Termenul cataliză nu are la mine o semnificaţie deosebită, alta decât o are în chimie. Numai că l-am folosit printr-un procedeu de analogie. În schimb, am un vast sistem de termeni asupra cărora sunt fixat de ani de zile şi pe care nu-i folosesc, pentru că ar fi riscant să dau termeni în circulaţie înainte ca lucrarea mea de filosofie să fie publicată.

— Şi de ce credeţi că ar fi riscant să întrebuinţaţi aceşti termeni? După ce aţi făcut poezie, teatru, romane, aţi putea să ne spuneţi care din aceste forme de artă au izbutit să vă poată da adevărata măsură de reprezentare a sufletului Dvs, care v-a făcut să fiţi mai autentic?

— Un termen este cuprins într-o anume organicitate, de unde-şi trage tot înţelesul şi, izolat de totalitatea organică, devine o formulă aproximativă ca un joly jocker de joc de cărţi. Am făcut o experienţă neplăcută cu câţiva termeni ca: autenticitate, substanţialitate, structură şi alţii vreo doi-trei, care au ajuns în publicistica noastră la o circulaţie fără sens, sau, dacă vreţi, la un sens aproape opus intenţiei mele. Biata autenticitate a ajuns astfel la acelaşi înţeles cu fotografia şi documentul. Iată de ce mi-am propus, cu riscul oricăror complicaţii şi neplăceri, să folosesc în aceste expuneri preliminare, mai departe, termenii: raţionalişti, vitalişti şi fenomenologici, care au cel puţin meritul de a fi oarecum familiari cititorului. Nu mă mai interesează să vorbesc sau să scriu acum despre literatura mea.

Avea sens înainte, când mă ocupam, în genere, de arta cuvântului. De altfel, de câţiva ani nu mai citesc nici un fel de literatură, în afară de manuscrisele care mi se prezintă la Fundaţie. Întreaga mea literatură a fost un fel de trecere spre filosofie, luând termenul filosofie în sensul modificat, substanţialist.

— Şi nu mai aveţi de gând să mai scrieţi literatură?

— Nu, sau numai dacă voi fi silit.

— Ce înţelegeţi prin aceasta, a fi silit?

— După cum ştiţi, nu am nici un soi de avere, nici măcar o garsonieră, aşa încât, din când în când, se impune problema chiriei. E neplăcut, dar aşa e. Cărţile ce le vedeţi nu pot să stea decât într-o anumită ordine pe rafturi şi, prin urmare, impun anumite obligații.

— Totuşi, aţi condus 10 ani una din cele mai viguroase reviste româneşti, aţi citit tot ce s-a publicat acolo. Sunteţi şi consilierul editurii Fundaţiei pentru literatură şi artă. Aţi putea deci să ne spuneţi ceva despre scrisul românesc de azi.

— Pentru toate acestea am făcut referate la timpul cuvenit. Vă atrag însă luare aminte că trebuie să se facă o deosebire între părerea mea personală, care vă interesează, și între materialul admis spre publicare. O mare revistă, care apare la date fixe, este ca un omnibus care trebuie să plece la oră fixă, indiferent dacă are sau nu călători. Pentru mine, ca redactor şef, se impune o simplă selecţionare, nu pe bază de criteriu absolut, ci pe bază de criteriu relativ.

— Recent aţi fost invitat să puneţi o piesă în scenă la Teatrul Naţional. Ce ne puteţi spune despre viaţa noastră teatrală?

— Dacă binevoiţi Dvs. să vă amintiţi vorba mea de mai înainte, povestea în legătură cu chiria. Mi s-a spus că unii confraţi ai mei câştigă milioane din teatru. Eu, cu toate piesele mele, nu ştiu dacă am putut câştiga măcar atât ca să-mi asigur trei luni de răgaz pentru lucrările mele de filosofie. De aceea din când în când îmi spun că, de vreme ce tot trebuie să fac un efort de încadrare socială şi economică, dacă acesta e cuvântul potrivit, atunci să încerc să mă apropii de teatru. Dar, în clipa când încep să mârâie la mine diverşi domni, care au acolo interese personale, iar când le văd colţii, fug speriat înapoi şi mă întorc tot la filosofie. În ultimii trei ani, de altminteri, luasem hotărârea ca niciodată să nu mai am de a face cu teatrul românesc şi iată în ce împrejurări. Într-o adunare generală a S.A.D.R.-ului, un confrate cu o energie vibrantă şi cu un patetism sfâşietor a declarat, în legătură cu nu ştiu ce chestiune, că atunci când e vorba de interesul său, el luptă cu orice: cu otravă, cu pumnalul şi chiar cu parul. Nu m-a surprins ceea ce spunea el, căci ştiam că aşa face, dar am rămas uimit când am văzut surâsul de colegială aprobare al celorlalţi din adunare. Toţi găseau lucrul acesta aşa de firesc, încât mi-am zis că eu nu mai am ce căuta acolo. Căci eu nu pot recurge nici la otravă, nici la pumnal, nici la par. De altfel, în paranteză fie zis, se tot vorbeşte de autorii nedreptăţiţi, aprobaţi, dar nejucaţi.

După cum ştiţi, “Danton” a apărut la Vremea şi fusese aprobat de colegiul Teatrului Național cu elogii şi în unanimitate încă de acum 14 ani. Şi tot aşa aşteaptă şi prima mea piesă, “Jocul Ielelor”, care împlineşte vârsta de 25 de ani de când e scrisă şi a fost în repetiţie la compania Bulandra, de unde am retras-o în săptămâna premierei. Iată de ce trec pe lângă teatru, dar nu mai intru.

— Totuşi, deşi nu vreţi să ne vorbiţi de literatură şi teatru, ne veţi spune ceva despre rolul scriitorului azi?

— Timp de 20 de ani am crezut că scriitorul are un rol şi bănuiesc că, mai târziu, cei care vor putea să mă citească cu mai multă luare aminte, vor descoperi în scrisul meu o orientare de o preciziune nici un moment şovăitoare, în numeroase articole şi orice manifestare în legătură cu literatura, care toate duceau la ideea imensei responsabilităţi pe care o implică scrisul. Personal cred că toate nenorocirile din lume sunt datorate exclusiv literaturii proaste, scrise sau vorbite. Timp de 20 de ani mi s-a răspuns cu surâsuri iresponsabile. Acum e timpul să mă odihnesc şi să consider încheiată truda mea în calitate de scriitor. Este şi acesta un fel de serviciu social, care trebuie să treacă în sarcina celor tineri. 20 de ani de stagiu nu sunt chiar prea puţini…”

*** Fragment dintr-un interviu realizat de Vasile Netea, revista Vremea, 1943

Camil Petrescu s-a născut pe 9/21 aprilie 1894 la București și a încetat din viață pe 14 mai 1957, la vârsta de 63 de ani.