În copilărie, Caragiale a apucat detronarea lui Cuza din 11 februarie 1866, când școlarii treceau prin fața unei condici plebiscitare în care erau obligați să-și exprime votul pentru sau împotriva domnitorului. În iunie 1870, era copist la Tribunalul Prahova, apoi sufleur al trupei Pascaly, girant responsabil la o gazetă literară, corector mai târziu, și, în 18 august 1877, codirector la Națiunea Română și ulterior la Timpul.
Un contemporan îl semnala în redacție, stând călare pe un fel de cal de lemn și scriindu-și astfel articolul. În perioada 1881 – 1884 este revizor școlar, umblând călare prin județe pentru a-și face inspecțiile. Mai apoi devine funcționar la Regia Monopolurilor și, timp de patru ani, profesor la Liceul Particular Sf. Gheorghe, unde scoate toată clasa în grădină să asculte mierloiul.
Până în 1889 a fost director al Teatrului Național, unde venea în frac și cu mănuși albe. Când a moștenit o moșie de la Momuloaia, a devenit rentier și, după modelul lui Dobrogeanu-Gherea, restaurator la Ploiești, socotind că, dacă printre strămoșii săi existau negustori de bumbac și băcănie, ar trebui să se priceapă și el la comerț.
În 1893, Ion Luca Caragiale a devenit berar, în asociere cu un negustor numit Mihalcea, localul fiind situat în Strada Gabroveni.
Toni Balalbașa anunţa evenimentul în „Adevărul literar“ din 15 noiembrie 1893 printr-un pamflet cam macabru, în care îl înmormânta de-a pururi pe Caragiale pentru literatura română, socotind berăria mormântul literar al dramaturgului.
S-au găsit atunci cititori naivi care au luat gluma lui Bacalbașa în serios, astfel că la redacţia „Adevărului“ s-au primit scrisori în care oamenii întrebau când şi cum a murit Caragiale. Iată o parte din acel articol:
„Astă seară se face înmormântarea lui I. Caragiale. Marele nostru dramaturg, omul căruia îi datorăm „Noaptea Furtunoasă”, „Scrisoarea pierdută” şi atâtea alte opere ce vor însemna în literatura acestei ţări o epocă mare se îngroapă în astă seară poate pentru veci! El, care a plâns pentru marele Eminescu atunci când neîndurata Nirvana şi-a deschis braţele ca să primească pe neuitatul maestru, nu va avea parte nici de această ultimă consolare, după care au aspirat şi aspiră atâţia!
Gonit o viaţă întreagă de nenorocire, urmărit de piaza rea ce de la naştere nu l-a părăsit niciodată, Caragiale nu poate avea în lumea asta, în ţara asta!, nici măcar un mormânt ca lumea, aşa cum cel din urmă proletar poate să aibă. Nu! În ţintirimul trist în care artistul va fi închis astă seară nu va creşte nici plângătoarea salcie, mângâierea mormintelor, nici vântul nu va veni să cânte cu glasu-i sfâşietor de trist eternul poem al Eternităţii, nici o mână amică nu va sădi o roză, nici un plâns, nici un oftat, nici o jale!
…Astă-seară se deschide în strada Gabroveni Berăria Mihalcea & Caragiale!“
Cărturarul transilvănean Iosif Vulcan a călcat pragul berăriei din Str. Gabroveni și ne-a lăsat următoarea amintire publicată în revista „Familia”:
„Am auzit-o de mult, dar am rezervat-o pentru acum, ca un fel de caviar spiritual. N-am crezut-o când mi s-a spus, căci am gândit că este un fel de glumă. Credinţa mea se clătină şi mai mult citindu-o într-un ziar, bine ştiind că ceea ce se tipăreşce aici drept adevăr de multe ori nu are nici un temei.
Când însă mi-a spus-o şi dl. Slavici, capitulai şi crezui.
Iată despre ce e vorba.
Eminentul nostru autor dramatic, dl. I. L. Caragiale, atât de mult aplaudat în teatratele din România, afară de Teatrul Naţional, unde e lumea localisărilor, a produs o nouă şi surprinzătoare alcătuire…
– Vreo piesă!, gândiţi dumneavoastră.
Aş! A deschis o berărie. Domnia sa va fi gândind că dacă Gherea poate fi restaurator la gara Ploieşti, unde face parale, de ce să nu poată deschide și el o berărie la București?
Se vede că și soartea a menit scriitorilor români acest mijloc de existență care să-i ferească de-a muri de foame.
Berăria s-a deschis. Afişată aceasta nouă întreprindere comercială, publicul s-a grăbit din toate părțile să ia parte la deschidere şi să vadă pe iubitul autor dramatic cum aduce cu braţul halbele de bere mușteriilor sosiţi. Şi întreprinderea a reuşit de minune, căci noul berar a dat vizitatorilor săi nu numai bere bună, ci i-a hrănit şi cu anecdote vesele.
M-am dus şi eu într-o seară în strada Gabroveni să văd această curiozitate în felul ei și mai cu seama să mă întâlnesc cu veșnic veselul nostru Caragiale. Deasupra localului în adevăr găsii inscripțiunea:
BERERIA CARAGIALE
Mă coborîi în berăria-podrum. Nu erau mulți, căci farmecul noutății dispăruse și lumea nu mai venea în acest local situat în loc cam lateral.
Omul de litere n-are noroc în întreprinderi materiale. Nevăzând pe Caragiale, întrebai de el. Un chelner mi-a spus că-i dus la Viena să comande bere mai bună pentru un local nou al său mai în centrul orașului.
Ieșind, un colaborator al „Familiei”, domnul Teleor, mi-a spus că, deschidând aceasta berărie, însuși dl. Caragiale și-a făcut următoarea epigramă:
Ioan Luca Caragiale,
Negustor de beutură.
Face și literatură,
Însă nu face parale.
*** Iosif Vulcan, Familia, 1894
În 1894, scriitorul a testat dacă poate să deschidă o berărie la Iași, dar și-a abandonat planurile. Mai este semnalat în Strada Șelari un alt local, pe care l-a închis însă în 1895. Se numea „Berăria Academică Bene Bibenti” și în legătură cu el se păstrează mai multe amintiri:
„În berăria „Bene Bibenti”, pe care o ţinea Caragiale pe Strada Şelari, a intrat Șt. O. Iosif însoţit de Vasile Pop. Iosif l-a întrebat, în glumă, pe patron:
– Ai mulţi clienţi, domnule Bibenti?
– Vreo treizeci, dar dintre ăştia e unul care consumă singur cât toţi ceilalţi la un loc.
– Şi cine e ăla, domnule?
– Eu! Că eu singur am nevoie de mai multă bere decât toţi ceilalţi!
– Păi parcă spuneai că nu bei…
– Eu „consum” şi asta-i altceva…”
Memorialistul Dumitru Karnabatt își amintea despre celebrul local:
„În fundul berăriei era o cameră rezervată amicilor celor mai de aproape ai lui Caragiale – un fel de altar ermetic în care nu intrau decât puţinii iniţiaţi, cei cari slujeau în gloria prieteniei intime a maestrului, admiratorii lui de rasă şi de predilecţie, aducând prinosul libaţiei în cinstea patronului-pontif al localului.
Aci veneau zilnic: Delavrancea, cu masca lui de leu la pândă, zburlindu-şi pletele hirsute în vântul lirismului care îi umplea gura cu imagini toride şi îi desfăcea braţele în gesturi de oratorie romantică; Generalul D. Lambru, actualul senator de Ilfov, pe atunci simplu maior, comandant de batalion în regimentul VI de infanterie, temperament plin de inteligenţă şi vioiciune, om de spirit, de cel mai cavaleresc spirit, iubitor al intelectualităţii şi talentelor; Titu Frumuşeanu, un jovial scânteietor, mucalit cu duh, cunoscut prin spiritele lui care au făcut atunci epocă. Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu şi din când în când Al. Davila, care obţinuse strălucitul succes al lui „Vlaicu-Vodă“.
Caragiale îşi împărţea timpul şi atenţiile cu un adevărat tact de gazdă politicoasă şi manierată, care are darul să ştie să primească musafirii, între intimii şi predilecţii săi, între musafirii de distincţie şi rasă şi între muşterii obişnuiţi care ţineau să închine un pahar cu „nea Iancu“, care închina cu o fermecătoare şi ironică bonomie, spre marea satisfacţie a clientelei.
…Dar nu era dat lui Caragiale să fie negustor de bere! Era născut să fie risipitor de bani, după cum era risipitor de perle de spirit şi comori de fantezie umoristică. Căzându-i pe cap o nouă moştenire, Caragiale îşi făcu bagajele, cum şi le făcuse de mai multe ori sub porunca aceleiaşi nevoi sufleteşti, şi o şterse la Berlin, unde îşi instală un apartament împodobit cu tot luxul şi frumuseţea artei populare româneşti, pe care o iubea cu gust şi pasiune, şi unde trebuia să-şi dea sfârşitul…”
*** Rampa, martie 1925
Puteți citi și:
Pe vremuri, la Berăria Gambrinus