Mihail Jora, profesorul, omul și opera

În continuarea articolului despre viața lui Mihail Jora, publicăm câteva fragmente extrase din comunicările unui simpozion desfășurat la Roman în 1978, “Vacanţele muzicale din judeţul Neamţ”.

Profesorul

“Rândurile de faţă nu îşi propun o prezentare exhaustivă a activităţii didactice a lui Mihail Jora, ci sunt mai degrabă amintiri despre Jora profesorul, aşa cum răsar în minte nu după foarte mulţi ani.

Deşi după 1954 a predat numai compoziţia, Jora rămăsese adeptul sistemului pe care îl practicase în cea mai mare parte a vieţii sale, acela ca elevul compozitor, după terminarea cursului de Teorie şi Solfegii, să parcurgă cu profesorul de Compoziţie toate disciplinele muzicale ajutătoare. Deci tot ceea ce fac astăzi 5 – 6 profesori, să fie realizat sub îndrumarea unuia singur.

Dacă prima condiţie ca cineva să fie elevul lui Jora era punctualitatea, cea de a doua era intrarea într-un ritm interior şi constant de lucru, ritm considerat de Jora drept unul din factorii principali în deprinderea materiei. Trebuie să spun că ritmul acesta impus de Jora cu strășnicie era atât de înnebunitor pentru unii elevi, încât nu i se puteau adapta și treceau fie la alt profesor, ca M. Negru, care nu cerea lucrări elevilor decât o dată pe săptămână, fie la un alt profesor, cum era M. Andricu, care prefera să i se prezinte spre discuţii lucrări terminate. Între o lucrare şi alta, elevul avea la dispoziţie câteva săptămîni pe care le întrebuinţa cum voia el.

Jora n-a practicat niciodată acest sistem, nici măcar cu elevii înaintaţi, care erau la sfârşitul studiilor. El se simţea răspunzător pentru cele mai mici amănunte din lucrarea unui elev al său, dorea s-o urmărească în toate fazele ei de alcătuire, îndrumând-o şi controlând-o până la cel mai nesemnificativ detaliu. Cu o intuiţie ieşită din comun, Jora punea repede degetul pe locul cel mai slab al unei compoziţii şi rareori se înşela. Echilibrarea formală a piesei se făcea destul de repede, Jora explicând clar de ce şi cum trebuie tăiat aici, adăugat dincolo, schimbat în alte locuri.

El îşi îndruma elevii spre muzica românească cu mult tact, pe nesimţite, pentru că, dacă îi era străină o muzică ce ar fi putut fi scrisă oriunde, îi era şi mai neplăcută o muzică agresiv şi deci artificial românească. Ar fi vrut ca elevii săi să asimileze din muzica universală, veche sau nouă, mai ales acele mijloace care pot reliefa în mod firesc trăsăturile românești din discursul muzical.

Idealurile estetice ale elevilor erau de multe ori divergente faţă de cel al profesorului şi s-a vorbit mult despre izbucnirile lui pasionate împotriva muzicii noi de după război. În fond, intoleranţa virulentă faţă de anumite stiluri era mai ales teoretică, fiindcă în practică Jora accepta până la urmă orice fel de muzică de la elevii săi, cu două condiţii însă.

Prima era ca stilul să se potrivească firesc tiparului formal în care profesorul cerea elevului să-şi toarne gândirea muzicală. A doua condiţie era muzicalitatea. Dacă discursul muzical era expresiv, Jora tuna, fulgera, dar sfârşea prin a accepta orice. Dacă nu era însă expresiv, elaborări seriale savante sau puerile înlănţuiri de Tonică-Dominantă îl puneau în aceeaşi stare de enervare care ajungea la un fond de fierbere greu de bănuit de către cei ce nu-l cunoşteau.

Dacă nemulţumirile erau foarte zgomotos şi pitoresc exprimate, în schimb laudele erau împărţite cu o economie depăşită doar de zgârcenia cu care se puneau notele la examen.

În aceste condiţii de lucru, pare curioasă iuţeala cu care Jora stabilea comunicarea muzicală şi legătura muzicală cu elevii săi, legătură care în cele mai multe cazuri s-a transformat într-un ataşament de o viaţă întreagă. Iuţeala stabilirii contactului a rămas constantă, deşi cu trecerea vremii diferenţa de vârstă devenea din ce în ce mai mare.

Ce făcea ca un adolescent plin de seninătate şi voie bună şi cunoscând din muzică doar bazele Teoriei să se simtă atât de repede bine lângă un om ajuns la sfârşitul carierei sale, obosit şi bolnav, când totul ar fi trebuit să-i separe, de la marea diferenţă de vârstă până la cea de educaţie, de mentalitate, de cultură generală, gusturi şi deprinderi muzicale? Jora făcea parte din acea categorie de oameni foarte bogaţi sufleteşte, pentru care comunicarea rămâne până la sfîrşitul vieţii nu numai o posibilitate, ci o nevoie sufletească. Asprimile, izbucnirile, violenţele erau fără îndoială o formă de afirmare a unei naturi nebănuit de sensibile. Discreţia, măsura cu care îşi exterioriza sentimentele făceau să nu-ţi dai seama de adevărata semnificaţie a unor gesturi rare şi reţinute decât mult mai târziu, când ajungeai să-l cunoşti bine pe Mihail Jora.

Dar azi, după ani şi ani de zile, o privire caldă, un zîmbet sau o strângere de mână rămân printre cele mai bune amintiri ale elevilor de la profesorul lor”.

Dan Constantinescu

Omul şi opera

“Vorbind despre Mihail Jora, cea mai evidentă trăsătură care ne revine în amintire este înainte de toate o anumită pregnanţă şi chiar o vehemenţă a manifestării. Omul vorbea clar, puternic, răspicat; avea un profil care te izbea de îndată, atât în nemişcare, cât şi prin gesturi, în felul de a se manifesta, aşa încât era imposibil să-l mai uiţi sau să-l confunzi cu altcineva. Bastonul de care se însoţea (se ştie că Jora a fost invalid al Primului Război Mondial), părea un fel de prelungire a personalităţii sale; bastonul acesta îl ajuta pe vremuri să-şi sublinieze gesturile, care de obicei erau mari, largi, cu o anumită nobleţe.

Fiindcă veni vorba despre baston, trebuie să spunem însă că Jora nu era genul de om contondent; îşi avea desigur simpatiile şi antipatiile lui, era foarte iute în reacţii (lucru de mirare, având în vederecă era moldovean, moldovean care şi-a păstrat cu voluptate vorbirea specifică) însă, oricât de coleric sau agresiv, nu ajungea să fie nemilos.

Se cunosc atitudinile sale de curaj din tinereţe: nu rareori bătea cu bastonul în biroul mai marilor zilei; era ocrotitor şi îi apăra pe cei mai slabi. Felul acesta răspicat de a fi se vedea şi în scrisul lui unde parcă fiecare literă era un portret al celui ce scria, un scris al cărui caracter anguros s-a accentuat mult spre bătrâneţe.

Omul, care era fundamental bun, se complăcea în a contrazice, a fronda, a fi „în opoziţie“. Starea de contradicţie era o necesitate pentru el şi această înclinaţie s-a înmuiat doar către bătrâneţe, mergând însă acum către caricatural. Aplicaţia spre caricatural se vede în diferitele genuri şi perioade ale creaţiei lui Jora.

Ea pătrunde în balete, în lieduri, în piese instrumentale ca „Joujoux pour madame” sau „Poze şi pozne”. Totuşi această tendinţă nu e împinsă prea departe, ajunge rar la grotesc. Din caricatură Jora reţine mai degrabă intenţia de a fi răspicat, lapidar şi ironic, de a prinde un tip sau o situaţie din câteva trăsături. El nu devine însă niciodată devastator; o anumită moderaţie opreşte această pornire la timp.

În fapt, există substanţe sufleteşti care atenuează tincturile joreşti prea acidulate. Aceste substanţe nu sunt mai puţin importante pentru omul şi artistul Jora. Trăsăturile de blîndeţe şi duioşie, de generozitate şi milă ieşeau repede la iveală în contactul cu omul Jora; ele se manifestă şi în creaţie, adesea contrabalansând ceea ce am numit mai sus latura acidă a lui Jora, până la a transforma această tendinţă spre caricatură, pur şi simplu în „sare şi piper”, adică o anumită condimentare prezentă aproape pe toată întinderea muzicii sale.

În conversaţiile sale, Jora manifestă uneori şi o notă de melancolie, o nevoie de memorialism, o notă de evocare, aspecte în fine mai umbrite şi mai intime care îşi fac loc în creaţia sa încă din perioada mai timpurie. Chiar într-un balet ca „La piaţă” sau în „Privelişti moldoveneşti” se simte duioşie şi melancolie în evocare, nevoia şi plăcerea de a reaminti. Vioiciunea desenului caracteristic este mutată într-un sentimentalism abia voalat. Există însă şi umbre mari, aspecte de tristeţe adâncă, un fior al morţii, cutremurări sufleteşti pe care Jora nu le mărturisea prin comportare şi conversaţie, poate cu excepţii pe care doar le bănuim, dar care se fac simţite în creaţia sa. Aceste tendinţe se manifestă mai ales în creaţia sa vocală, în lied, în cântecul cult românesc, al cărui mare creator modern este.

Pe vremuri Jora era considerat mare îndeosebi în balet; cu timpul însă s-a văzut că cele mai frumoase creaţii ale sale se găsesc îndeosebi în genul liedului, cu atât mai mult cu cât această schimbare de optică a avut loc în timp ce Jora scotea la iveală creaţia de lied de la bătrâneţe. În lied, artistul Jora se eliberează în cea mai mare măsură de prejudecăţile sale artizanale, de ceea ce ar putea fi considerat ca un tribut adus mentalităţii muzicale dominante în acea perioadă.

În acest gen Jora îşi lipeşte urechea de versurile unor poeţi admirabili – gustul literar-poetic al acestui compozitor a fost de foarte bună calitate – pentru a descoperi muzica ascunsă în ele. În fapt, compozitorul ascultă muzica limbii române căreia îi găseşte o rostire muzicală foarte nuanţată ce nu se va uita niciodată în istoria artei româneşti. În lied Jora este un artist mare, liber, total independent şi, probabil, inegalabil. Unele din liedurile lui Jora intră cu siguranţă în antologia cea mai restrânsă a muzicii româneşti.

Mihail Jora a lăsat nu numai o amintire frumoasă şi rămâne nu doar o pagină de crestomaţie în istoria muzicii româneşti. În urma lui rămâne o dâră vie, o viziune şi un gust anumit care pătrund în chip anonim în orice făuritor de muzică românească. În felul cult de a cânta în limba română, nimeni nu poate face abstracţie de arta sa.

Ca orice artist important, el a îmbogăţit chipul poporului său, a completat cu ceva fizionomia spirituală a acestuia. De aceea, peste curente şi generaţii, numele şi arta lui Jora vor trăi întotdeauna în cultura românească”.

Anatol Vieru