Cel mai cuprinzător testament al artei l-au constituit cuvintele lui Ion Jalea rostite la expoziţia sa retrospectivă din martie 1983, cu prilejul aniversării a 95 de ani, cu puțin timp înainte de a înceta din viață: „Arta nu cunoaşte decât tinereţe“, spunea, adăugând că nimic nu a fost mai viu, mai frumos, mai actual, mai tânăr pentru el decât viaţa dăruită sculpturii.
Ion Jalea s-a născut în comuna Casimcea, judeţul Tulcea, pe 19 mai 1887. După gimnaziul făcut la Constanţa, ca bursier al judeţului, a urmat Şcoala de arte şi meserii din Bucureşti, dascăl fiindu-i sculptorul Ștefan Ionescu-Valbudea. Ulterior, la Şcoala de Belle Arte, i-a avut profesori, la sculptură pe Vladimir Hegel şi pe Dimitrie Paciurea, iar la desen şi gravură pe Gabriel Popescu.
Artistul şi-a completat studiile la Paris, cu Paul Landowski, Henri Bouchard şi Jean Paul Laurens, frecventând şi atelierele lui Rodin şi Bourdelle: “Ajungând la Paris (în 1915), am simţit imediat atmosfera grea şi apăsătoare a războiului încă din gara în care sosisem, plină de soldaţi, unii sosiţi de pe front, bărboşi, murdari şi stropiţi de noroi până la gât şi alţii proaspăt îmbrăcaţi care se îndreptau către front. Fireşte, viaţa era tristă şi grea.
Dar statul francez făcea tot ce îi stătea în putere pentru a menţine un moral ridicat al populaţiei. Protecţia artelor şi artiştilor răspundea acestui popor moral şi cultural cu care Parisul, cetate a luminii şi metropolă a culturii universale, se mândrea.
În adevăr, am putut, a doua zi după sosire, să mă înscriu la Academia Julien din strada Dragonului şi să mă aştern imediat pe lucru. Pe de o parte, iar pe de alta, căutam să cunosc oraşul, oamenii, să cunosc viaţa care pulsa în Paris.
De unde, sosind la gară, oraşul mi se păruse de o tristeţe în afară din cale, acum, încet, încet, descopeream adevăratul Paris, care era măreţ şi extraordinar de interesant, cu tot războiul prin care trecea Franţa”, povestea mai târziu.
Chiar de la începutul drumului în artă, Ion Jalea şi-a îndreptat atenţia spre temele mitologiei şi ale legendelor româneşti, alături de permanenta preocupare de a readuce în prezent istoria şi eroii săi populari.
Sculptorul a realizat în piatră, interpretându-i romantic, pe Sfarmă piatră şi pe Strâmbă lemne, l-a metamorfozat în sculptură pe eroul Briar, din versurile lui Alecsandri, a fost atras de figura a lui Lucifer, pentru a simboliza îndrăzneala şi ideea de răzvrătire.
Deși se afla încă în perioada studiilor, în 1916, când a aflat că România a intrat în război, Jalea a plecat în grabă acasă, pentru a-și face datoria față de țară:
“Un an întreg se scursese de la sosirea mea la Paris, când, într-o zi, au apărut ziarele aducând ştirea că România intrase în război. Ştirea era primită cu cel mai mare entuziasm şi bucurie, şi Franţa sărbătorea evenimentul în chip cu totul deosebit. Deci se acorda acestui eveniment o importanţă foarte mare şi în adevăr aşa şi era.
La primirea acestei veşti, am început imediat să-mi fac bagajele pentru a mă întoarce în ţară. Eram ofiţer de rezervă şi locul meu de combatant era prevăzut în ordinea de bătaie stabilită dinainte – trebuia să plec. Dar drumul înapoi nu se mai putea face prin centrul Europei. Pentru a ajunge în ţară trebuia să fac un mare ocol prin nord şi ocolind liniile frontului. La gară m-am văzut înconjurat de un numeros grup de români care, ca şi mine, plecau în ţară pentru a lua parte la lupte.
Drumul a fost lung şi greu. Ruta pe care o luam acum trecea prin Londra, Newcastle, traversând Marea Nordului, trecând apoi pe linia Bergen în lungul Suediei, până la Toreno şi Haparanda la colţul de jos al Mării Baltice, pentru a intra apoi în Rusia. De aici, coborând spre sud, pe linia Petrograd – Lemberg – Odesa şi luând drumul către Chişinău – Ungheni – Iaşi.
Fireşte, drumul a durat multă vreme şi când ajungeam în ţară prima veste pe care o aflam era aceea a defecţiunii de la Turtucaia, unde dispăruse regimentul în care ar fi trebuit să mă aflu şi eu. Era teribil de tristă impresia pe care am avut-o intrând în ţară şi urcând într-un tren fără geamuri şi cu canapelele desfundate, de pe care fusese tăiată stofa care le acoperea. Ajungând în Bucureşti, m-am grăbit să mă prezint la Marele Cartier General. Aici am aflat că există un ordin de repartizare la Cenzura Militară, un serviciu de legătură între Marele Cartier General şi unităţile de pe front. Serviciul era organizat milităreşte, având în frunte un căpitan ajutat de doi ofiţeri, din care unul era ofiţer activ, şi cel de-al doilea, adică eu, era rezervist.
Serviciul mai cuprindea şi ajutoare civile: acestea erau profesorul V. Pârvan, prof. Traian Lalescu, matematicianul, şi profesorul Gusti, sociologul. Se mai afla, de asemenea, un profesor, Mitrea, un geograf, care a fost de un mare şi real folos acestui serviciu. Dar situaţia ţării noastre devenea din ce în ce mai grea. Armatele noastre, sub presiunea armatelor germane, se retrăgeau mereu. Evacuarea Capitalei devenită inevitabilă, serviciile administrative luau drumul pribegiei, spre Moldova. Atunci începea acel mare exod al populaţiei care nu poate fi descries în puţine cuvinte.
Armatele noastre se stabileau pe frontul Galaţi-Nămoloasa pentru refacere şi reorganizare, întărindu-şi rezistenţa în aşteptarea inamicului pe Siret. Trupele în retragere făceau inutil serviciul cenzurii telegramelor, iar eu eram pus la dispoziţia Marelui Cartier General. Câtăva vreme am făcut oficiul de curier, după care am ajuns pe front, ca adjunct al maiorului Dragalina, comandant al divizionului 4 de artilerie grea.
În această unitate mă aflam când începeau marile lupte de la Mărăşeşti şi unde în anul 1917, la 17 august, am fost greu rănit. Eram astfel scos din luptă și pus în retragere definitivă. Calitatea de combatant lua sfârşit”, își amintea marele sculptor.
În acea zi, Ion Jalea și-a pierdut braţul stâng. Un raport militar din 17 august 1917 consemna laconic: “Locotenentul în rezervă Ion Jalea este greu salvat după ce-şi pierde braţul stâng”.
O dramă care ar fi putut marca existenţa unui om, cu atât mai mult destinul unui artist: “Acela care simte că menirea sa pe lume este să facă artă este în stare să scoată apă din piatră seacă. Pleacă pe acest drum şi nimeni nu-l poate opri. Greutăţile, descurajările… n-au importanţă. Suferinţa care nu omoară întăreşte. El are credinţa că va reuşi, simte lucrul acesta, dacă nu simte înseamnă că nu-i artist”, mărturisea însă mai târziu.
În acel moment a început pentru Jalea o epocă de eroism artistic, de luptă cu sine însuși, dar şi de mari biruinţe în sculptură. Rămas doar cu mâna dreaptă, sculptorul a ridicat pentru victimele războiului monumente în diferite părți ale Europei: în amintirea ostașilor români, foști prizonieri la germani, căzuți în regiunea Saar, a realizat un monument la Dreuse, în 1923; în amintirea soldaților români căzuți în Austria – un monument la Viena, în 1927, pentru a cinsti memoria soldaților francezi căzuți în România, a compus în atelierul său din Paris o statuie alegorică, așezată în parcul Cișmigiu.
Tot în acei ani, a realizat una din cele mai cunoscute opera ale sale, “Hercule doborând centaurul”, amplasată în Parcul Herăstrău, lucrare elogiată la Salonul de Toamnă de la Paris.
Galerie foto
Reîntors în țară, Ion Jalea și-a continuat activitatea strălucită, a realizat, împreună cu sculptorul Corneliu Medrea, relieful circular al Mausoleului de la Mărăşeşti, sculpturile Povestea neamului, România, Arcaşul, Împărat şi proletar, Dragoş, Muncitorii, Răscoala din 1907, Victoria sau monumentul eroilor C.F.R.-işti, al lui Spiru Haret (statuia din Bucureşti), Decebal (statuia din Deva), a lui Mircea cel Bătrân (la Tulcea), Unirea (la Focşani), portretele lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, Th. Aman, O. Goga, M. Sadoveanu. Tot Jalea a realizat în 1957 – 1958 și monumentul lui George Enescu, ce a fost amplasat în faţa Operei din Bucureşti:
“Am fost unul din cunoscuţii cei mai apropiaţi ai regretatului şi desăvârşitului artist. Era pentru mine o adevărată pasiune să-l ascult, să-l vizitez acasă şi să asist la intensele sale repetiţii.
Îl cunoşteam pe Enescu încă dinaintea Primului Război Mondial şi ne-am apropiat mai mult în timpul războiului, în refugiul de la Iaşi. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci să-l lase pe Enescu să intre pe frontul de luptă, el însă îşi făcea datoria dând adesea concerte pentru răniţi. După ce eu am căzut grav rănit, am fost dus la spitalul din Galaţi şi apoi la spitalul din Iaşi, care era instalat în clădirea Liceului Internat. Aici se afla dr. profesor Gerota, fostul meu profesor de anatomie de la Şcoala de Belle Arte, în grija căruia am fost dat. Târziu de tot, spre primăvara anului 1918, începeam, după grele suferinţe, să revin la viaţă. Într-o zi a venit Enescu cu vioara la subţioară să-mi cânte. Primisem ştirea mai dinainte şi la spital s-au făcut unele pregătiri pentru a-l întâmpina. S-au deschis uşile, s-au apropiat paturile şi salonul de răniţi a devenit un salon de concert. A fost o neuitată manifestare muzicală. După Primul Război Mondial, am plecat la Paris, unde l-am reîntâlnit pe Enescu la prieteni comuni. (…)
După moartea lui Enescu, îmi revenea datoria morală de a răspunde printr-o lucrare acestei prietenii cu care Enescu m-a cinstit în viaţă fiind. Am început cu începutul. Adică am început să-I fac un portret în bronz care a fost plasat într-una din pieţele Capitalei. L-am studiat apoi la dimensiuni monumentale şi, când am socotit lucrarea isprăvită, am prezentat-o la prima expoziţie anuală de stat. A fost aprobată realizarea ei în piatră şi bronz. În forma ei definitivă a fost aşezată unde se află azi, în faţa Operei Române. Am considerat că pot aduce astfel un omagiu acestui mare, acestui incomparabil creator al patriei noastre care a trăit pentru muzică, pentru a oferi poporului român inestimabilele creaţii cu care ne mândrim astăzi”, mărturisea sculptorul cu un an înainte de a înceta din viață.
Membru titular al Academiei din 1963, preşedinte şi apoi preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, Ion Jalea a murit pe 7 noiembrie 1983, la vârsta de 96 de ani.
Sculptorul Ion Irimescu scria la dispariția lui: “Crezul său în desăvârşire şi l-a însuşit încă din pragul tinereţii, când, plecând de pe glia şi vatra părintească, a pornit în lume pentru a-şi îmbogăţi spiritul cu lumină şi învăţătură, crez pe care l-a urmărit mereu cu o îndârjită tenacitate. Lung i-a fost drumul pe care l-a străbătut în existenţa sa, drum de trudă, drum de pasionante eforturi, drum de suferinţă şi izbânzi, pe parcursul căruia ne-a lăsat moştenire nemuritoare lucrări indisolubil legate de cea mai autentică expresie a geniului creator al poporului nostru, lucrări care-l aşază pe Ion Jalea cu toată certitudinea pe treptele de sus ale Panteonului artei sculpturale româneşti.”
Surse:
Adevărul literar și artistic, 1927, 1937
Flacăra, 1975
Revista Muzeelor, 1977
