HomeLocuri de povesteCastele și palatePeleș | Ce a așezat Regele Carol I la temelia castelului

Peleș | Ce a așezat Regele Carol I la temelia castelului

Castelul Peleș
DS TW

Revista germană “Deutsche Revue” din mai 1892 a consemnat impresiile lui Carol I despre cea dintâi vizită a sa la Sinaia, care a avut loc pe 5 august 1866, după doar câteva luni după sosirea în țară și cu câțiva ani înainte de ridicarea Castelului Peleș:
“Domnitorul a plecat la cinci și jumătate dimineața într-o trăsură de poștă cu opt cai, ajungând la Ploiești la nouă. E primit în chip solemn de autorități și vizitează spitalul unde se află doi bolnavi de holeră.

După ce se opri de câteva ori pe la moșiile câtorva boieri care se aflau în cale, Prințul sosi la Băicoi, de unde pornea o șosea bună, care duce prin Câmpina și Comarnic la Sinaia. Apele mari care au venit în 1865 stricaseră mai multe poduri de piatră, astfel că trebui să treacă prin apă. Dincolo de Comarnic calea e periculoasă, dar surugiii români izbutesc cu călușeii lor iuți și vioi să treacă cu bine prin locurile cele mai primejdioase. Curând după aceea valea se lărgește și mănăstirea singuratecă de la Sinaia, aflată la 1000 de metri înălțime, se ivi ochilor călătorilor, cocoțată sus și având în dos Munții Bucegi ale căror vârfuri erau acoperite încă cu zăpadă.
De o parte clopotele încep a suna, căci din turnul mănăstirii se zărise trăsura Prințului. Caii, obosiți, urcară cu greu drumul plin de făgașe făcute de ploi care duce la mănăstire.

În curtea mănăstirii, călugării în odăjdii, cu starețul în frunte, primesc pe prinț. Îi înfățișează crucea și evanghelia de o sărută. După facerea unui serviciu religios scurt, în biserică, Prințul se duce să vadă chiliile modeste, spoite cu var ale mănăstirii. Când bat ceasurile șapte, îl poftesc la masă. Măncările nu prea sunt alese: mămăligă, păstrăvi și pui de găină. Pâine aduse de la București, căci pe acolo nu se găsea pe nicăieri”.
“Perechea princiară a venit la Sinaia să petreacă vara, pentru întâia oară, în 1871. Locuiră în câteva chilii din mănăstirea cea nouă care fură mobilate într-un chip artistic cu covoare și cu fel de fel de obiecte de împodobit. Începând să le placă suveranilor petrecerea în munții înalți, în mijlocul pădurilor mari, le veni în minte să-și clădească undeva o reședință.
De multe ori trebuie să se fi plimbat de-a lungul Peleșului care vâjâie în râpe sub zidurile mănăstirii. Și pajiștea ce formează acolo părea pregătită într-adins pentru un palat fermecat destul de singuratic spre a fi pe veci o retragere în mijlocul naturii, destul de largă spre a fi bună pentru un castel regal cu dependințele lui și parcul său.
Se zice că Regele și Regina României nu au fost îndemnați numai de frumusețea locului când și-au pus de gând să ridice castelul de vară din Valea Peleșului, ci și de amintirea pioasă a prințesei răposate, singurul copil ce au avut.

Cine vrea să fie încredințat de aceasta n-are decât să deschidă biografia Carmen Sylviei de baroana Stakelberg. După ce ne spune nașterea binecuvântată a fetiței, autorul ne mai istorisește și boala care a răpit-o iubirii părinților săi și mai cu seamă iubirii mamei sale. Și din istorisirea aceasta reiese că blânda fetiță chinuită de frigurile scarlatinei ar fi strigat de mai multe ori în noaptea de agonie: Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleș!
Amintirile acestea neuitate în inima părinților au contribuit mult să facă Peleșul iubit de suverani.
Planul clădirii unui castel aici era greu, căci întreprinderea aceasta prezintă numeroase greutăți. Lupta între om și natură fu mare, întâi trebui să stabilească drumuri de la calea din lungul Prahovei, apoi să creeze chiar locul castelului cu terasamente nemărginite. Drumul de fier nu era încă construit și cărarea materialelor până în colțul pierdut din Carpați era grea de tot.
Nici șoseaua nu era sigură. În fiece moment ploile repezi, valurile de noroi și de pietre aduse de ape astupau drumul și stricau podurile. Nimeni nu credea că întreprinderea va ajunge la bun sfârșit.
Dar Regele când se hotărăște, nu se lasă. Cu o voință puternică și cu o perseverență nestrămutată, izbuti.

În 1873, pe când Regele era încă Prinț, cumpără moșia Sinaia și tot în anul acela dete unui arhitect, D. Doderer, profesor la Școala Politehnică din Viena, să-i facă planurile pentru noul castel de vară ce plănuise să ridice.

În același timp, deoarece trebuia să întrebuințeze pe cât cu putință materiale scoase din pământul Sinăii, Prințul numi o comisie însărcinată să exploreze domeniul din punctul acesta de vedere, iar comisia prezentă un memoriu specificând că lemnul și piatra, varul, nisipul, pământul galben se găseau în belșug și chiar aproape de locul ales și că numai marmora albă trebuia adusă de departe.
Atunci începură lucrările. Se instalară ferăstraie pe Prahova și pe Peleș spre a da lemne de construcție, se deschiseră cariere în Bucegi ca să scoată pietre. În Valea Peleșului se construiră locuințe pentru maeștri, barace pentru lucrători, adăposturi pentru materiale, cuptoare de var și cărămidării. Astfel se născu, în câteva luni, un sat improvizat. Vreo trei-patru sute de lucrători săpau, zideau, năvăleau, ciopleau piatra și lemnele, căci nu era să se ridice numai castelul, ci și să se înființeze o instalare de stil mare cu toate dependințele ei: grajduri, corpuri de gard, case pentru amploiați, pavilion de vânătoare și parc pentru trăsuri”.

Castelul Peleș

“Se găseau, aflăm de la Carmen Sylva, acolo la lucru, italieni și români pentru zidărie, țigani pentru căratul pietrei și al varului, albanezi și greci săpau la carierele de piatră, germani și austrieci la lemnărie, turcii coceau cărămida, francezii desenau, englezii măsurau. Pe șantier laa Peleș întâlneai o sută de costume naționale și se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc și zgomotos de oameni, de cai, de boi și de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam și eu, dar coboram iute și alergam pe malul Peleșului, să stau de vorbă cu el”.

Elisabeta

“Lucrările înaintară în așa chip încât în 1875 temelia castelului Peleș era sfârșită de tot. În vremea aceasta fu și pavilionul de vânătoare acoperit și temelia grajdurilor pusă.
La 22 august construcția era destul de înaintată spre a se face solemnitatea punerii pietrei. În ziua aceea dimineața fu minunată. După ce se duseră de ascultară liturghia în biserica mănăstirii, clerul urmat de Altețele Lor, de demnitarii curții și ai statului se duseră la locul construcției. Aici se ridicase un umbrar frumos împodobit cu steaguri și coroane. Un detașament de infanterie cu muzica în frunte stătea în linie, în față. Mulțimea se grămădise pe toate înălțimile dimprejur.
În afară de cei patru sute de lucrători de la bina, mai veniseră o mulțime de țărani și țărănci de prin împrejurimi îmbrăcați în costume naționale, a căror uimitoare albeață contribui mult la strălucirea veselă a serbării.
După ce preotul binecuvântă zidul temeliei zicând rugăciunile obișnuite, prințul Dumitru Ghica citi actul de fundație următor, redactat în stilul și după formula tradițională a țării:

Carol I
Din grația lui Dumnezeu și prin voința națională, Domn al Românilor

La toți de față și viitori, sănătate!

Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al Românilor, în al treizeci și șaselea an al nașterii Noastre, dimpreună cu Elisabeta Doamna, scumpa noastră soție, și cu ajutorul Celui a-Tot-Puternic, am pus temelia Castelului Peleș, pe moșia noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695 de Spătarul Mihail Cantacuzino.
Clădirea acestui Castel s-a început în anul al zecelea al Domniei Noastre, fiind președinte al Consiliului de Miniștri D. Lascăr Catargi, președinte al Senatului, IPSS Mitropolitul Primat Calinic Miclescu și președinte al Adunării Deputaților Principele Dumitru Ghica, iar stareț al Sfintei Mănăstiri Sinaia Arhimandritul Onofrei. În același an s-a început și construcțiunea drumului de fier care va lega orașul Ploiești cu Brașovul, prin Valea Prahovei.
Drept care am subscris aceasta, spre a Noastră pomenire în veacurile viitoare.

Pe urmă se citi actul de construcție, un document curios unde se află amănunte statistice interesante asupra lucrului și provenienței materialelor de zidit.

Cele două pergamente fuseră puse după aceea într-un tub de plumb care fu așezat la temelie împreună cu o colecție de monede ale țării. Aceste monede, foarte rare azi, fuseră bătute în puține exemplare și purtau, ca un fel de proclamare înainte de autonomie, efigia Prințului pe care Sublima Poartă nu-l îngăduia să aibă acest drept.

După aceea Prințul puse mâna pe un ciocan și zise:
“Să se ridice acest castel și să fie într-o zi leagănul Dinastiei noastre în țară!” Și dădu trei lovituri sacramentale. Prințesa făcu tot așa, în vreme ce trupele prezentau armele și muzica cânta imnul național și pe când munții și văile repetau strigătele de bucurie ale mulțimii.
Când se sfârși ceremonia, Prințul și Prințesa se întoarseră la mănăstire, în vreme ce publicul se risipea în toate părțile, veseli toți că luaseră parte la serbarea inaugurală a castelului a cărui construcție răspândea viață și mișcare în Valea Prahovei.
În cei doi ani de la punerea pietrei, lucrările urmară cu multă activitate și zidurile ce erau una cu pământul se înălțară cât omul, lăsând chiar să se vadă planul deosebitelor trupuri ale clădirii, când izbucni fără veste războiul cu Turcia și întrerupse lucrările.

Castelul Peleș

În sfârșit, în primăvara anului 1879 lucrarea putu reîncepe iar cu un nou avânt. Edificiul se înălța de puteai vedea cu ochii. Se puteau chiar ghici fațadele, turlele și galeriile viitorului castel. În intervalul acesta, România își câștigase neatârnarea pe câmpul de bătaie. Castelul pe care îl începuse ca Domn, vasal al Sultanului, era să se sfârșească mai mândru pentru Regele autonom al unei națiuni libere.

 

Sursa:

Léo Bachelin, Castelul Peleş: Schiţă istorică şi descriptivă, 1895

Fotografia de profil: site-ul Castelul Peleș (peles.ro)

Realitatea ilustrată, septembrie 1933

Boabe de grâu, revistă de cultură, septembrie 1933

DS TW
No comments

leave a comment