HomeVizionariiScriitoriNecruțătorul Eugen Lovinescu, criticul ale cărui “Memorii” au pus pe jar lumea literară

Necruțătorul Eugen Lovinescu, criticul ale cărui “Memorii” au pus pe jar lumea literară

Eugen Lovinescu
DS TW

Eugen Lovinescu s-a născut pe 31 octombrie 1881 la Fălticeni, a urmat gimnaziul în orașul natal, apoi cursurile Liceului Internat din Iași și ale Facultății de limbi clasice a Universității din București. În 1904, a devenit profesor de liceu la Ploiești pentru o perioadă de doi ani, iar după aceea s-a mutat la Paris, pentru pregătirea doctoratului.

La revenirea în țară, a început colaborarea cu revista Convorbiri literare condusă de Mihail Dragomirescu și a publicat primele două volume de Critice (1909 – 1910).

Lovinescu a încercat să intre în învățământul universitar mai întâi la Iași, apoi la București, dar nu a reușit și a fost nevoit să rămână profesor secundar la Liceul Matei Basarab.

Căsătorit cu profesoara de franceză Ecaterina Bălăcioiu, criticul a fost tatăl Monicăi Lovinescu. Profesorul a fondat în aprilie 1919 și a condus, până la sfârșitul vieții, Cenaclul Sburătorul din București, fiind și directorul revistei literare Sburătorul, ambele cu sediul în locuința sa.

“La întretăierea străzii Câmpineanu cu Luterană se ridică o clădire pe care cândva o sa fie aşezată o placă:

“Pe aici au trecut toţi scriitorii români

MULŢI CHEMAŢI, PUŢINI ALEŞI!”

Şi, într-adevăr, dacă s-ar întruni într-un tot solidar, poeţii, prozatorii, dramaturgii şi toţi ceilalţi membri ai marii familii literare care au păşit pragul primitor al casei domnului Eugen Lovinescu, cred că ar putea forma o „invicibilă armada” capabilă să asedieze şi să cucerească un oraş.

Dar nu mai puţin adevărat este că, dacă am face un obiectiv calcul al celor găsiţi apți de d. Lovinescu pentru arta lirei şi a sborurilor spre Parnas, am aflat mult mai puţini promovaţi Deşi — am mai spus-o şi altădată — criticul care a dat sfaturi şi directive celor mai mulţi scriitori de azi este cel mai civilizat şi mai neostentativ amabil om.

Hotărât, cariera de critic este dintre cele mai onorabile, dar…

Dar cu cele mai multe riscuri! Şi veţi vedea că afirmaţia este justă, după ce veţi binevoi să patinaţi cu ochii (acum, vara) peste gheaţa albă a hârtiei şi după ce veţi afla câteva întâmplări cu totul amuzante (atunci când le citeşti) ale d-lui Eugen Lovinescu.

— Iarna trecută aţi tipărit primul volum din „Memorii”. Pentru la toamnă se anunţă al doilea. Aţi avut vreo neplăcere din cauza sincerităţii celor spuse în primul volum?

— Neplăceri? Din partea scriitorilor cuprinşi în volum — natural — am avut. Acesta este însă un lucru firesc şi inerent unei lucrări cum sunt „Memoriile”.

Dar cred că poate interesa mai mult următorul fapt autentic, petrecut la un liceu (nu importă care) din Capitală.

El luminează o stare de lucruri interesantă şi dovedeşte că, în cele din urmă, şi gloria este ceva cu totul relativ.

Eugen Lovinescu

Cum îţi spun, într-o cancelarie a unui liceu, directorul tocmai citea profesorilor adunaţi în jurul său portretul lui Vlaicu, fixat în câteva pagini ale cărţii mele de amintiri. După cum cred că ştii, sunt acolo câteva pasagii cari — probabil — vor fi părut unui domn profesor de limba română neobişnuuit de decoltate.

Aşa încât, înfuriat, interpelă pe director:

— Cine a scris cartea aceasta imorală?!

— Lovinescu.

— Care Lovinescu?

— Lovinescu, criticul.

— Care critic?

—Lovinescu, profesorul.

— Ce? Profesorul??

Atât i-a trebuit pudicului domn care a tunat:

— Cum?! Profesor?!! Și încă n-a fost dat în judecata consiliului permanent??“

Cred că nu mai sunt necesare comentariile. Un singur lucru se poate spune: că și faptul de a fi cunoscut este relativ, cu totul relativ.

(Apoi după o pauză). Pentru că ne aflăm în domeniul relativităţii, să-ţi mai povestesc o întâmplare semnificativă, petrecută acum câteva zile.

— Ascult.

— Într-o după amiaza, am primit vizita unei doamne între două vârste care, spunând că a fost sfătuită de cineva să ceară părerea mea, m-a rugat cu insistență să-i citesc un mare poem închinat Regelui Carol.

Versurile erau lipsite de orice calitate, ceea ce, omenește vorbind, nu ar fi fost nici un păcat. Dar catastrofa a urmat când, după ce mă mai vizitase de câteva ori, doamna despre care îţi vorbesc mi s-a adresat puţin jenată:

— Domnule Lovinescu, aţi fost atât de amabil cu mine, încât… încât… v-aş ruga… nu ştiu cum să vă spun… v-aş ruga să-mi daţi ceva, să am o amintire de la dumneavoastră…

— Păi, ce v-aş putea oferi? O carte…

— Da.

Am luat deci un volum din criticile mele, l-am iscălit și l-am înmânat doamnei.

Mare mi-a fost însă stupefacția când doamna, răsfoind volumul, mi s-a adresat:

— Nu vă supăraţi dacă vă rog încă un lucru?

— Mă rog…

— Ştiţi, domnule Lovinescu, ştiu că sunteţi cel mai mare poet al nostru, aşa încât, dacă puteţi, daţi-mi mai bine un volum de poezii de-al dumneavoastră!

Am rămas încremenit: devenisem cel mai mare poet român! M-am scuzat, totuşi.

— Vedeţi, doamnă, poeziile… ce vreţi… păcate de-ale tinereţii.

Şi, arătându-i părul meu: Acum am mai îmbătrânit, scriu proză.

Nu ştiu dacă doamna va fi priceput situaţia în care mă aflam, dar se poate că îşi va fi zicând: „Eh, vorbe! Nu mai scrie poezii? S-a ratat, săracul!”

Domnul Lovinescu râde. Şi, ca un epilog la aceste interesante evenimente, iată ce scrisoare am primit zilele acestea —pare-se — de la un binevoitor:

Bucureşti, 9 Iunie 1931

Domnului E. Lovinescu, Profesor,

Str. Câmpineanu 40 etaj II LOCO

Stimate Domnule,

Vă rog foarte mult a nu permite individului de Petru Löbel să-şi schimbe numele in acela de „Lovinescu”. Este de regretat că noi suntem indiferenţi de asemenea îndrăzneală. Mă scuzaţi că mă amestec unde nu mă priveşte nimic, cu toate acestea, aşa sunt eu.

Cu toată stima, Ion Țetzu

Anexat extrasul cererii d-lui Petru Löbel, apărută în „Monitorul Oficial“.

Iat-o: D. Petru Löbel, născut la 24 Noembrie 1885, în Cernăuţi, domiciliat în Bacău, str. Oituzului Nr. 90, a făcut cerere acestui Minister de a fi autorizat să schimbe numele său patronimic de Löbel în acela de Lovinescu, spre a se numi Petru Lovinescu.

E. Lovinescu mi se adresează apoi zâmbind:

— Ei, ce zici? Ce e de făcut?

— Nimic. Să-i mulţumiţi d-lui Țetzu, care… “aşa e el”!

În compania d-lui Lovinescu, timpul trece fulgerător.

Plecăm apoi cu dl. E. Lovinescu şi cu poetul Voronca prin Cișmigiu. Autorul “Memoriilor” nu scapă însă nici aici de admiratori! Se aud șoapte: “Uite-l pe Lovinescu!”

Dar, ciudat, aici lumea este mai bine informată decât profesorii de limba română. N-am auzit pe nimeni spunând: “Iată-l pe marele nostru poet Lovinescu!”

Ceea ce însemnează că sunt foarte mulţi cei care citesc pe criticul Eugen Lovinescu. Păcat! Literatura română este văduvită de un poet, cel mai mare al României…

*** Articolul este semnat de Eugen Jebeleanu și publicat în revista Rampa din 1931

Apariția celor trei volume de “Memorii” nu a rămas fără reacții. Mihail Dragomirescu, directorul Institutului de Literatură, despre care Lovinescu scrisese în carte că e un bătrân nebun și caraghios, a organizat o ședință publică în care s-a propus nici mai mult nici mai puțin ca E. Lovinescu să fie împușcat sau măcar închis într-o cușcă. Trei scriitori i-au intentat criticului procese pentru calomnie, iar George Călinescu a scris în 1937 în Viața românească despre cenaclul pe care îl conducea:

“La Sburătorul sunt de faţă treizeci de scriitori, pe acolo trec miniştri, prim-miniştri, mulţi generali. Şi înainte, de altfel, d. Lovinescu manifesta această neînţeleasă vanitate socială, fiind mai încântat de vizita unui general, a unei doame de onoare sau de a doamnei care a vorbit cu Nando (adică cu regele Ferdinand) decât de a d-lui Murnu. Nesastisfăcut cu cronicele literare ale prietenilor, d. Lovinescu căzu în cea mai teribilă şi cea mai inedită rătăcire, aceea de a se preţui singur, mustrîndu-se pe ici pe colo, exaltându-se global, cu aere smerite şi nevinovate. A scrie Memorii când nu eşti factorul de seamă al unor evenimente e încă un lucru ciudat. Dar a crede că poţi singur să ai o impresie obiectivă asupra propriului scris e ceva ce iese şi va ieşi poate totdeauna din comun”.

Și Ioan Massof a publicat, în decembrie 1930, în ziarul “Rampa” un articol (“Un om care n-are nevoie de prieteni”) plin de ironii la adresa criticului:

Eugen Lovinescu

“De multă vreme mă întreb: când are timp d. E. Lovinescu să scrie? Este imposibil ca dimineaţa să scoţi nasul afară din casă şi să nu dai de figura sa joviala, cu zâmbet de “bebe Cadum”. ÎI întâlneşti pretutindeni şi când cu gândul nu gândeşti.

După amiază, la orice oră ai urca scările din strada Câmpineanu, îl găseşti la biroul său, jucându-se cu un mic „coup-papier”, cu care bate un tact imaginar. Deşi nu ţi-ai anunţat vizita în prealabil, ai întotdeauna impresia că dl. Lovinescu tocmai te aştepta. Seara, îl vezi sau la vreun spectacol, sau plimbându-se agale pe Calea Victoriei, însoţit de un june circa. Noaptea, bănuiesc că dl. Lovinescu doarme.

Şi totuşi, pe coperta ultimei sale cărţi, „Memorii”, care-mi prilejuieşte astăzi să vorbesc despre persoana d-lui Lovinescu, de altfel mie foarte simpatică, se poate vedea că domnia-sa are la activul său treizeci de volume, başca atâtea lucrări didactice, pe care mi-a fost hărăzit şi mie, să învăţ „ablativul absolut”.

Neputând să mă dumiresc în aceasta privinţă, voi vorbi astăzi despre ultimul produs al fecundei case Lovinescu, „Memoriile”, cu care autorul ei izbuteşte, nu ştiu dacă aceasta i-a fost intenţia, sa se pună rău cu toată România Mare, de la Nistru până la Tisa şi de la Tisa până la Mare. Din acest punct de vedere, eu stimez curajul unui om care, în aceste timpuri de interdependenţă între popoare, strigă pe toate căile că n-are nevoie de prieteni.

În acest din urmă caz, şi dacă nu cumva gestul d-sale nu este pură inconştienţă, eu văd în d. Lovinescu un Brandt modern şi, deşi nu aprob atitudinea sa, o stimez totuşi.

E. Lovinescu, pretextând că-şi scrie memoriile, a scos o carte în care a pus tot ce a ştiut sau a auzit despre oamenii cu care a venit în contact. Ce s-ar întâmpla dacă noi toţi am imita procedeul d-lui Lovinescu? Desigur că am scoate cărţi senzaţionale, dar am ajunge de ne-am împuşca pe stradă.

În afară de descrierea aspectului fizic al individului, d. Lovinescu povesteşte diferite anecdote, domnia sa le spune psihologice, cu care are pretenţia să redea portretul moral al indivizilor respectivi.

De prisos să vă spun că volumul îl citeşti pe nerăsuflate şi în ce mă priveşte — sunt şi eu om cu slăbiciuni inerente — n-am dormit o noapte ca să-l citesc. Oameni suntem şi, să fim sinceri, ne interesează întotdeauna sporovăielile cumetrei din mahala — urechea mahalalei — care ne spune cu cine trăieşte nevasta maiorului din colţ, frumoasă de pică şi că părintele epitrop, un crai şi jumătate, deşi are dantură falsă, ţinută cu placă, îşi căneşte părul.

Şi acuma auziţi rogu-vă numai vreo câteva din interesantele lucruri pe care le puteţi afla din citirea cărţii subtilului critic: Titu Maiorescu a fost surd, Dragoslav era nebun religios, d. prof. N. Iorga e un incult (poate pentru că nu grăbeşte alegerea d-lui Eugen Lovinescu la Academie), Pompiliu Eliade îi spunea nevesti-sii „madam”, P. Cerna , pardon de expresie — trăia cu o bucătăreasă. Vasile Pârvan era un urât şi un fals, iar în ultimii ani ai vieţii sale trăia cu femei din înalta societate, Ilarie Chendi a murit nebun, d. Timelea Pizani e de origină grec, dl. Oct. Goga a fost întotdeauna agreat de înalta socetate, Victor Eftimiu ştie să tragă chiulul la hotelieri, Aurel Vlaicu era un tâmpit, d. Mihail Dragomirescu girează poliţe la prieteni, d-lui S. Mehedinţi îi miroase gura, D. Anghel şi Șt. O. Iosif aveau sifilis netratat, d. D. Nanu e extrem de distrat, d. Ion Minulescu se numeşte singur „lichea”, d. G. Ibrăileanu are un tip asiatic, precum şi multe alte lucruri tot atât de interesante.

Eugen Lovinescu

Dl. Lovinescu nu cruță nici pe morţi, iar în ce priveşte profesorii săi, după ce-i face cu ou şi cu oţet, ne dă să înţelegem că le lipsea la toţi câte o doagă.

Singur, imaculat, pur, fără defecte, făcător de minuni ca moaştele Sfântului Dumitru Bassarabov de la Sfânta Ptriahie, e d. Eugen Lovinescu.

Şi totuşi, să ferească Dumnezeu ca să se găsească cineva să-i aplice și domniei-sale sistemul anecdotei psihologice brevetat de d-sa.

Eu nu pot să-mi iau această sarcină, căci, deşi i-am fost elev numai o singură zi, am cultul foștilor mei profesori — chiar numai de o zi.

Amintesc totuşi că în acea zi, eram într-o clasă din cursul inferior al liceului Şincai, d. Lovinescu s-a adresat astfel elevilor săi:

– Proştilor! Habar n-aveți ce fericire a dat pe capul vostru ca să mă aveţi pe mine profesor. Dacă aţi fi mai deştepţi, aţi putea profita de pe urma mea.

Și, din nefericire pentru mine, strămutarea la alt liceu nu mi-a dat posibilitatea să profit de pe urma d-lui profesor Lovinescu.

Cum este scrisă cartea d-lui Lovinescu? Nu vreau să se creadă că-mi dau aere de descoperitor al Americii și să spun că d. Lovinescu — în realitate cel mai de seamă stilist al nostru, ştie să scrie.

„Memoriile”, însă, deşi pot să-i aducă serioase profituri materiale, nu contribuie întru nimic la prestigiul autorului „Istoriei civilizaţiei”.

Cetăţeni ai României libere, îmi fac o datorie cetăţenesca de a vă atrage atenţia ca, înainte de a vorbi cu d. Lovinescu, să vă aranjaţi nodul de la cravată şi să daţi hainele la călcat. D. Eugen Lovinescu va consemna halul dumneavoastră fizic în celelalte volume de „Memorii” pentru care are contract cu mai mulţi editori.

*** Ioan Massof, “Un om care n-are nevoie de prieteni”, Rampa, 1931

Printre cele mai însemnate opere ale lui Lovinescu se află “Istoria civilizației române moderne” (1924 – 1925), “Istoria literaturii române contemporane” (patru volume publicate în perioada 1926 – 1929), “Critice” (ediția definitvă, 1925 – 1929), “Memorii”, “T. Maiorescu”, “T. Maiorescu și contemporanii lui”, “T. Maiorescu și posteritatea lui critică”.

Criticul literar a încetat din viață pe 16 iulie 1943 la București. Agențiile de știri au consemnat:

“Azi dimineaţă, la orele 9, a încetat din viaţă, la locuinţa sa din B-dul Elisabeta 95, scriitorul şi criticul literar Eugen Lovinescu. Defunctul suferea de mai multă vreme de un cancer la ficat. Acum 5 luni, simţindu-se foarte rău, s-a internat în clinica d-lui Dr. Lupu, unde a rămas patru luni de zile.

Simţindu-se mai bine, a părăsit clinica, însă după câteva săptămâni boala a revenit din nou, aducând moartea cunoscutului critic literar. Eugen Lovinescu moare în vârstă de 61 ani”.

Surse:

Rampa (1930, 1931), Curentul, Țara, Universul (1943)

DS TW

leave a comment