Ion Finteșteanu, “născut pentru evlavia teatrului”

Ion Finteșteanu s-a născut pe 18 martie 1899 la București și a fost primul dintre cei patru copii ai soților George Finteșteanu și Florica Comșa.

Gaby Michailescu i-a schițat începuturile carierei în câteva cuvinte: “A început în timpul primului război la Iaşi, muzicalmente, „Tenor” în trupa de operă, la 18 ani. O vreme a trebuit să-şi repare vorbirea, sâsâit și rârâit… Muncă aprigă. Reîntors din refugiu, intră la Conservator, clasa Lucia Sturdza-Bulandra. Şi imediat în Compania Bulandra, unde debutează în piesa „Berg-op-Zoom” de Bernard Zimmer. Absolvă strălucit Conservatorul, cu Ion din „Năpasta”. În timpul cât stă la Bulandra, face câteva interesante compoziţii. Adorabilul Nicolae Soreanu, boier sută-n sută, după ce-l ia într-un turneu cu „Raţa sălbatică” de Ibsen, îi înlesneşte intrarea la Naţional, în decembrie 1921”,

Din cartea sa de memorii aflăm că în 1924, în timp ce era în turneu la Piatra Neamț cu trupa Teatrului Național, a fost confundat de niște evrei cu actorul Alexandru Finți, care fusese fluierat de câțiva huligani la București, a încercat să le explice că el e Finteșteanu, nu Finți, dar un jurnalist evreu a spus că Finți sau „Fințișteanu” este totuna…

Actorul a debutat în cinematografie în 1923, în filmul “Tigăncușa de iatac”, a continuat cu “Năbădăile Cleopatrei” și “Datorie și sacrificiu”, în care a jucat fără a primi vreun onorariu, apoi o vreme nu a mai fost invitat pe platourile de filmare. Au urmat, după război, “Bulevardul Fluieră Vântu” (1950), “O scrisoare pierdută” (1954), “Afacerea Protar” (1955), “Citadela sfărâmată” (1957), “Celebrul 702” (1962), “Vacanță la mare” (1963), “Titanic-Vals” (1965), “Runda 6” (1965), “Haiducii” (1966) și “B.D. la munte și la mare” (1971).

Pentru a aniversa 50 de ani de la debutul său, revista Teatrul a publicat în 1968 un interviu realizat de dramaturgul Alecu Popovici cu marele actor:

“Drumul a început acum 50 de ani! Spunând „o jumătate de secol”, ai parcă și mai pregnant imaginea distanţei proiectate în timp. Capătul de început al firului îl regăseşti într-una din încăperile muzeului Teatrului Național din Bucureşti: o fotografie, purtând patina vremii scurse, înfăţişează ansamblul unui spectacol de… operă. În Iaşii „primului” război, în 1917, tânărul, greu de recunoscut, din ultimul rând, este…

— Aşa am început, spune Ion Finteşteanu. Cântăreţ de operă, instrumentist la Conservator. Apoi, în apropierea unei mari personalităţi creatoare — elev al Luciei Sturdza Bulandra. La clasa ei mi-am dat producţia cu Ion din Năpasta. Apoi 1921: anul intrării mele la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici trăiam sub mirajul a două stele de prima mărime: N. Soreanu şi Aristide Demetriade. Era perioada unor mari personalităţi, în jurul cărora gravitam, ca la cursurile unei şcoli practice, în condiţii prielnice pentru dezvoltarea tinerelor talente. Fac un asemenea teatru-şcoală cu Demetriade — jucând lacheul din Ruy Blas, apoi Sylvestre din Scapin —, îndrumat pentru întâia dată de Paul Gusty, apoi, în regia lui Nottara, interpretând pe Postumus din Fântâna Blanduziei.

Era o strălucită pleiadă de vârf a teatrului românesc. Marile roluri se confundau cu marii interpreţi. Spuneai Ştefăniţă, şi te gîndeai la Demetriade, spuneai Luca Arbore, şi-l vedeai pe Nottara. Concentrai O scrisoare pierdută în Iancu Petrescu şi în Brezeanu. Stagiunile alternau, de la deschidere, Răzvan şi Vidra, Apus de soare, Hamlet cu Demetriade, Lear cu Nottara, Tartuffe cu Livescu. Periodic, puteai revedea marii actori în repertoriul lor complet. Aşa se face că imaginea lor a rămas vie în amintire. (O tradiţie care nu s-a păstrat, din păcate.) Şi, pentru tinerii actori, tovărăşia maeştrilor era cea mai desăvârşită şcoală. Jucând Orgon, l-am descoperit pe Tartuffe. Şi, până la urmă, l-am jucat. Actorii îşi aveau, aşadar, un repertoriu al lor — ca marii interpreţi ai muzicii.

Am la îndemână câteva mărturii, ca să zic aşa, de epocă: colegi de carieră, cronicari, scriitori de teatru.

Iată, Aura Buzescu: „Personagiile interpretate de dânsul reprezintă o mare şi variată gamă, care îmbrăţişează toate vârstele, toate profunzimile, toate stările sufleteşti.

Victor Eftimiu: „Ion Finteşteanu a jucat teatru cu pasiune, cu tenacitate. Au fost ani în care a apărut seară de seară. În stagiunea 1929—1930, de pildă, a interpretat nu mai puţin de 24 personagii…”

Mircea Ştefanescu: „Iubind teatrul cu pasiune şi urmărindu-l pe linia marilor lui meniri, Finteşteanu — cu toate ispitele care au încercat să-l atragă în diverse companii teatrale — şi-a cheltuit generos talentul aproape numai pe scena Naţionalului, văzând în această instituţie cheia de boltă a propăşirii teatrului românesc.”

— E vorba în ele şi de arta dv., dar, mai presus de toate, acest repertoriu de roluri despre care vorbeaţi…

— Da. Dacă nu ţi se pare prezumţios, poate nu strică să-ţi pomenesc, în ordinea amintirii, de câteva din rolurile mele: Shapeskeare mi-a oferit Polonius (Hamlet), Bion dello-Baptista (Femeia îndărătnică), Graţiano (Neguţătorul din Veneţia), Nim şi Hugh Evans (Nevestele vesele), Dromio din Efes (Comedia erorilor), Fabian din Noaptea regilor, Clovnul (Poveste de iarnă), Moliere pe Sylvestre (Scapin), pe Lubin (Georges Dandin), pe Jodelet (Preţioasele ridicole), pe Jupân Simon, pe Jacques La Fleche şi pe Harpagon (Avarul), pe Arnolph (Şcoala femeilor), pe Jourdain (Burghezul gentilom), pe Orgon, pe Tartuffe (Tartuffe). Între Goldoni (Pantalone, Forlipopoli, Todero) şi I. L. Caragiale (Mache Răzăchescu, Pristanda, Farfuridi, Cetăţeanul turmentat), aşez pe Tolstoi şi Cehov: unul pentru Karenin, celălalt, printre altele, pentru Kulîghin (Trei surori) şi Dorn (Pescăruşul), pe Gogol (Dobcinski) şi Gorki (Baronul). Am trecut prin Marivaux (O încercare) şi Kleist (Ulciorul sfărâmat), prin Ibsen (Raţa sălbatică) şi Sacha Guitry. Bernard Shaw (Mezalianţa, Maiorid Barbara, Banul n-are miros) a făcut la mine casă bună cu Alecsandri (de la Fântâna Blanduziei la Chiriţa în voiaj); precum Thornton Wilder (Oraşul nostru) şi S. Roggers (Clovnul) cu Ion Minulescu (Manechinul sentimental), cu Sebastian (Ultima oră) sau Camil Petrescu (Bălcescu), Mircea Ştefăneseu (Matei Millo) şi Tudor Muşatescu (Titanic-vals). Să nu-i uit însă pe Priestley (Inspectorul de poliţie), pe Horia Furtună (Păcală, Făt Frumos), pe Lovinescu (Citadela sfărâmată), pe… dar e şi aşa destul ca să se poată trage o concluzie — o primă lecţie din toate astea. Fiecare personaj, în cariera unui actor, devine o „clasă” promovată, în ansamblu, o „şcoală” în continuă absolvire. Asemenea şcoală se „preda” la Naţional. Ea ar trebui să solicite şi să dezvolte şi azi pe actor, mai ales pe cel tânăr. Un repertoriu bogat, variat, devine pentru el o carte de vizită a calificării şi are preţul unei continue autoconfruntări.

— Pot recunoaşte punctul acesta de vedere şi în practica pedagogică a lui Ion Finteştcanu?

— Atâţia tineri actori — azi nume — trecuţi în ultimii ani pe la catedra mea au fost călăuziţi, prin variatele căi de repertoriu, spre artă. Iar elevii de azi, în cel de al treilea an de actorie şi pe care îi vom putea vedea de la anul în spectacole integrale, trec de la Beaumarchais la Victor Eftimiu, de la Sartre la Albee, de la Shakespeare la V. I. Popa…

Cândva, după o fulgerătoare parcurgere a unui an, urcai pe scenă alături de EI. În rolul lui Postum, aflându-mă deodată în faţa lui Horaţiu-Nottara, mi-am uitat textul, am îngheţat în faţa acestui sacerdot al scenei. Am lucrat în preajma lui Soreanu, ultimul supravieţuitor din trupa lui Millo — verigă de legătură între şcoala veche şi cea nouă. Alături de Soreanu, învăţam pe parcurs, din mers. La o repetiţie generală, în Biondello, lui Gusty i s-a părut că nu ştiu să râd pe scenă. Marele regizor şi-a petrecut câteva după-amiezi învâţând un debutant să râdâ! Scoală! O şcoală şi un stil. Evident, stilul realist al unui Teatru Naţional — dar, înainte de toate, datorată şi amplorii sălii, un determinant profesional, erai obligat la: un glas puternic, la dicţiune perfectă, la condiţie fizică. Vibraţia artistică se cerea mare, ca să ajungă netulburată până la ultimul spectator de dincolo de hăul de întuneric ce se deschidea de la rampă… E greu să discerni „topografic” natura proprie stilului ce te-a format, constaţi însă că aceasta te-a omogenizat, ţi-a compus o personalitate bine definită, stabilă, pregnantă. Anii par a fi diluat ceva din toate acestea. Sălile mici — edificiul teatral de „cameră” — au transformat actorii crescuţi cum am crescut eu. În spectacolele de dramă, mai poţi reconstitui azi fiorul de elevaţie al vechii şcoli. Din păcate, tocmai, şi mai ales în comedie, el s-a cam pierdut… Cum s-a pierdut şi tradiţia prototipului de roluri…”

Actorul a încetat din viață pe 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

“El s-a născut pentru evlavia teatrului şi a murit pentru ea. Rar slujitor al scenelor noastre, mai ales în timpurile din urmă, pare să fi făcut din crezul reflectoarelor un mai strâns legămînt. S-a pierdut în apele lor adânci, de genune, cu destule îndoieli, care-l onorau, urmând pilda marilor înaintași, pe care-i slăvea. Slăvindu-i pe ei, a făcut să se perpetueze suvenirurile de glorie, care la un loc sunt însăși dăinuirea teatrului. Când pronunţa numele sprijinitorului începuturilor sale, Soreanu, o lacrimă îi încolţea în gene… Chiar în acest an, la o venerabilă vârstă. Nu i-a fost uşor să răzbească, într-o vreme când teatrul nostru era la o ameţitoare altitudine. Nimic frivol nu i-a atins marea capacitate de seriozitate şi punctualitate. Având o plămadă specială, a îmbucat scândurile scenei cu meticulozitate, cu mii de exerciţii de unul singur, cu voită preţiozitate. Unde era nevoie, cu fermecător nobil panaş, cu seniorial aplomb. Şi-a dat mintea şi sufletul superbului adorat meşteşug, gândind fiecare cuvânt şi fiecare, chiar evaziv, gest.

Nu şi-a păstrat mâinile în buzunare, ca să şi le ocupe, ci şi-a făcut din manevrarea lor deschideri spre viaţă, spanioleşti evantaie pentru cucerirea dulcineelor… De mântuială n-a făcut nici o mişcare, căci se născuse cu blestemul lucrului finit în el. A socotit urcarea pe scenă rang de boierie, şi de-aici grija de ţinută, de atitudini, de sacou şi vestă, de crizantema de la butonieră, de mers, de armonioasa-i gestică.Straşnic l-a preocupat respectul textului şi a fugit de vulgaritate ca diavolul de lumină. Cultivat, studios, voind să-şi apropie cât mai mult şi mai divers până la adânci bătrâneţi, a avut un cult pentru bătrânul glorios Naţional bucureştean, pe a cărui scenă şi-a împlinit realizările aproape şase decenii.

Sigur că se îndurera şi clama contra celor care, acolo unde Brezeanu dăltuise „ca la carte“ pe Harpagon, Nottara pe Don Saluste, Demetriade de pe Hamlet, alte multe măreţii ale adevăratului teatru românesc, regizori provocând noul, uitând că Shakespeare e patrimoniu universal, îl schimbau cum îi tăia capul, lăudaţi la gazetă…

O perioadă fiind şi profesor la Conservator, şi-a adus aminte de suplinitorul de la care atâtea învăţase, Alexandru Mihalescu, şi a fost în totul ca acela… Aceeaşi dragoste l-a ghidat în a trece din secretele lui învăţăceilor, secrete deprinse de el de la cei dinainte, cu ochiul aţintit, cu urechi ciulite, şi-n special cu patimă şi veneraţie”, scria, la dispariția lui Finteșteanu, Gaby Michailescu.

Surse:

Revista Teatrul, 1968

Revista Flacăra, 1984

Ion Finteșteanu – De la clovnul citire… 1982