HomeVizionariiScriitoriCharles Perrault, creatorul basmelor omenirii

Charles Perrault, creatorul basmelor omenirii

Charles Perrault
DS TW

Charles Perrault s-a născut pe 12 ianuarie 1628 la Paris, într-o familie burgheză înstărită, fiind al șaptelea copil al lui Pierre Perrault și al Paquettei Le Clerc. Viitorul scriitor a urmat școli foarte bune și a studiat dreptul înainte de a alege o carieră în serviciul guvernamental, iar când s-a înființat Mica Academie, în 1663, a fost numit secretar al instituției și a lucrat pentru Jean Baptiste Colbert, ministru de finanțe al regelui Ludovic al XIV-lea. Jean Chapelain, Amable de Bourzeys și Jacques Cassagne, bibliotecarul regelui, au fost angajați și ei la această instituție.

În 1668, Perrault a scris “La Peinture”, volum dedicat primului pictor al regelui, Charles Le Brun, iar trei ani mai târziu, în 1671, a devenit membru al Academiei Franceze. Instituția s-a divizat curând pentru că a izbucnit celebra polemică dintre antici și moderni, scriitorul fiind printre cei care susțineau viziunea modernă pentru progresul civilizației și, în această perioadă, a creat poemul “Epoca lui Ludovic cel Mare”.

Un an mai târziu, Charles Perrault s-a căsătorit cu Marie Guichon, dar după șase ani, în 1678, tânăra sa soție a murit. În 1669, l-a sfătuit pe Ludovic al XIV-lea să includă un număr de treizeci și nouă de fântâni, fiecare dintre ele reprezentând una dintre fabulele lui Esop, în labirintul de la Versailles,  lucrările au fost executate între 1672 și 1677, jeturile de apă care țâșneau din gura animalelor fiind concepute astfel încât să dea impresia că acele creaturi vorbesc între ele.

Charles Perrault

Ajuns la vârsta de 67 de ani, Perrault și-a pierdut funcția de secretar al Academiei și a decis să se dedice copiilor. A fost perioada sa cea mai prolifică, în care a scris basmele atât de îndrăgite de zeci de generații de copii: Motanul încălțat, Scufița Roșie,  Piele de măgar si multe altele.

Charles Perrault a încetat din viață la Paris, pe 16 mai 1703, la vârsta de 75 de ani, dar poveștile sale vor rămâne veșnic nemuritoare.

Charles Perrault

“Poveştile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de când timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului, şi de aceea farmecă şi desfată şi astăzi pe copii.

Frica ori urâtul şi monotonia lungilor nopţi a trebuit să împoporeze necunoscutul. În sunetele şi svonurile care rătăcesc fără de hodină în natură, fantezia primitivă a trebuit să închipuiască fiinţe nevăzute, care grăiesc, îşi spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioşeze sufletul.

Iar cei ce le ascultau au căutat să deie trup negurelor uşoare şi diafane ce se ridică şi joacă peste ape, şi le-au numit Elfe, să întrevadă în contururile fantastice pe care le fac şi le desfac nourii, o lume întreagă de zei, un cer întreg de fiinţe supranaturale.

Poveştile şi legendele, ca o nesfârşită canava, s-au ţesut pe încetul, fiecare veac venind poate să adauge firul lui colorat, fiecare întâmplare stăruind să mărească mai mult firea fabuloşilor eroi. Ele sunt vechi ca şi timpul, şi mă gândesc răsfoind volumul acesta de „Poveşti din vremea de demult“, cum le intitulează Perrault, care şi-a legat numele de ele, că dânsul nu a fost decât un cugetător dibaci, care a ştiut cu talentul şi cu dragostea lui să le redea un farmec nou, să le desfăşoare în decorul vremii în care a trăit şi să le dea o aparenţă de realitate. Mobilele demodate acum şi ele, căci şuvoiul vremii a curs de atunci încoace, vechile obiceiuri rafinate ale Curţii marelui Ludovic se vădesc în descripţii, toată graţia zilelor acelora fastuoase dau farmec întâmplărilor.

Citindu-le, regăsesc urma eroilor lui pretutindeni. Vechile mele citiri mi-i arată în alte vremuri, purtând alte nume şi mişcându-se în alte decoruri. Ei însă supravieţuiesc astăzi şi vor supravieţui fixaţi şi deghizaţi de mâna iscusită a lui Perrault, purtând pecetea neştearsă a vremilor în care a trăit el.

Ce e curios e că opera aceasta el a scris-o mai mult ca să-şi desfete copiii lui şi că, necrezând-o demnă de reputaţia unui academician cum era el, a publicat-o întâi sub pseudonimul Peraul d’Armancour, nebănuind că tocmai această operă o să-i supravieţuiască, când toate celelalte vor fi uitate demult.

Astăzi, mulţumită acestor câteva poveşti minunate, francezii, spre bucuria copiilor, i-au ridicat bustul în grădina Tuilleries-lor, unde, mânându-şi cercurile, îl vor vedea de-a pururi pe soclul lui de piatră, străjuit de credinciosul lui tovarăş, de falnicul Cotoi încălţat, transformat şi el într-un fastuos cavaler, cum erau pe atunci, cu manta asvârlită pe umeri, vasta pălărie cu pană pe ureche, războinica spadă la coapsă şi cizmele de şapte poşte în picioare.

La noi, scriitorii dispreţuesc însă poveştile, ca şi cum ele n-ar putea să dea nemurirea. Oameni serioşi, severi domni profesori, în augusta lor Înţelepciune le privesc drept prostii, şi cu toate aceste ce adâncă morală şi ce înţelepte pilde închid bietele poveşti.

În această lume vrăjită ne duc poveştile vechiului de demult povestitor francez din secolul al şaptesprezecelea, şi eu simt un farmec deosebit citindu-le.

Pe o zi cum e aceasta, când ninge afară şi fulgii ţes ca pentru o feerie o mare perdea albă din cer şi până în pămînt, mie mi-e drag să evoc lumea fantasticului şi ea vine ca la un bun prieten ce-i sunt.

Ele sunt o ferestră deschisă spre o lume mai bună, unde toate sunt cu putinţă, unde binefăcătoarele zâne se arată totdeauna la timp, unde cel nedrept şi rău îşi ia până la sfîrşit răsplata, iar cel bun ajunge totdeauna la fericire.

E lumea ideală, după cum vedeţi, lumea cea desăvârşit întocmită, pe care o întrevăd încă visătorii şi minţile cele mai înalte se trudesc zădarnic s-o înfăptuiască”.

*** Dimitrie Anghel, Viața românească, 1910

DS TW
No comments

leave a comment