HomeVizionariiScriitoriSinuciderea lui Dimitrie Anghel, poetul florilor

Sinuciderea lui Dimitrie Anghel, poetul florilor

Dimitrie Anghel
DS TW

“O telegramă sosită astă noapte la Bucureşti a anunţat că poetul Dimitrie Anghel s-a sinucis, după ce mai întâi a încercat să ucidă pe soţia sa, doamna Natalia Anghel.

Drama aceasta care are un caracter intim, s-a petrecut în următoarele împrejurări: Poetul Dim. Anghel, care în ultimul timp se retrăsese la ţară, în comuna Buciumeni jud. Tecuci, în urma unei neînţelegeri avute cu soţia sa, a tras un foc de revolver asupra soţiei sale pe care a nimerit-o în piciorul drept.

Crezând că şi-a ucis soţia, poetul Angliei şi-a descărcat un foc în piept. Glontele i-a perforat plămânul, oprindu-se în coloana vertebrală. Poetul Anghel se află în agonie. Doamna Anghel e în afară de orice primejdie.

Cauza care a determinat pe poetul Anghel la acest act disperat este cearta intimă cu soţia sa, şi care l-a adus în starea de surescitare în care se afla în ultimul timp.

Directorul prefecturii de Tecuci, sosind la locuinţa poetului pe care l-a găsit în agonie, n-a putut obţine decât următoarea mărturisire pe care a făcut-o cu mare greu nefericitul poet: „Nu voi da nici o relaţiune autorităţilor. Sunt chestiuni intime şi dacă voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu cred, voi încerca să mă sinucid din nou”.

*

În Capitală vestea despre această dramă a produs nespusă senzaţie, poetul Anghel fiind cunoscut în toate cercurile, care comentează actul disperat al nefericitului poet.

Ştirea va produce aceeaşi senzaţie şi la Iaşi, poetul fiind de origină ieşană şi având familie în Iaşi.

*

Toată lumea s-a interesat la ziare despre starea poetului. Până la 1. a.m. nu s-a putut afla însă nimic. La această oră a sosit o ştire din Buciumeni prin care se anunţă că starea poetului e mai bună. La ora 2 p. m. soseşte la Buciumeni medicul Thoma Ionescu care va da ajutoarele necesare.

Se crede astfel că poetul va scăpa cu viaţă”.

*** Mişcarea, octombrie 1914

Dimitrie Anghel

Poetul a fost cel de-al treilea fiu al lui Dimitrie Anghel, moşier şi parlamentar liberal din „facţiunea independentă” a lui A. D. Holban și nepot al unui cârciumar. Mama lui, Emtilia (născută Leatris), de la care a moştenit firea visătoare şi înclinările artistice, provenea dintr-o familie de greci venită de curând în România, a murit tânără.

Personaj cu totul aparte în lumea literară românească, Dimitrie Anghel, Mitif cum i se spunea în familie, s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1911 cu cu Natalia Negru, soția celui mai bun prieten al său, Șt. O. Iosif. Mariajul a fost profund nefericit și curând au început certuri violente provocate de gelozia bărbatului, care o ținea pe Natalia închisă cu cheia în casă, nu voia să o lase să meargă nicăieri singură și nici să-i permită să primească musafiri.

După un scandal pornit de la un incident minor în timp ce se aflau în drum spre Iași, cei doi au continuat disputa acasă. În dimineața zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel s-a împușcat în piept, după ce inițial trăsese un foc de armă care o rănise pe Natalia. Dus la Spitalul Sf. Spiridon din Iași, poetul a murit pe 13 noiembrie 1914, la vârsta de 42 de ani.

Dimitrie Anghel

Pe 15 noiembrie, la două zile după ce poetul a murit, ziarul Adevărul a publicat următoarele amănunte:

“În ultimele zile, Anghel era de o surescitare extremă. Nu se lăsa să fie îngrijit şi-şi exprima numai dorinţa de a sfârşi cu viaţa.

Domnii doctori Negel, Manicatide şi Bacaloglu, pe lângă doctorul Anghel (P. Anghel, fratele poetului), au trebuit aproape să întrebuințeze forţa pentru a-l putea asculta şi a-l face să primească medicamentele. În ultima zi s-a ivit o bronhopneumonie infecţioasă.

Medicii au hotărât să facă o intervenţie chirurgicală care a fost făcută de dl. dr. Anghel, în asistenţa celorlalţi medici. Toate sforţările au fost zadarnice”.

Știrea morții vulcanicului poet a provocat o profundă întristare.

“După o foarte lungă şi dureroasă agonie, poetul Dimitrie Anghel a încetat de a mai fi între vii. Gestul din urmă pe care l-a făcut justifică marea lui dragoste de viaţă pe care însă n-a putut-o trăi, aşa după cum o visa el, şi cum a evocat-o în paginile lui nemuritoare.

Clipe de răgaz n-a cunoscut sufletul lui zbuciumat şi nimeni n-a ştiut ce frumuseţi ascundea în adâncul inimii omul şi nepreţuitul nostru prieten. Ca un străin, aşa trecea prin viaţă, deşi talentul, verva lui fermecătoare, inteligenţa lui puţin comună îl făceau să fie admirat de elita noastră socială care-i căuta prietenia şi găsea că poeţii nu sunt tocmai aşa după cum îi zugrăvea un duşman, anonim parcă. Vorbele lui însă deşteptau interesul imediat şi eroul nu răspundea decât rar chemării lui sufleteşti.

Singura mângâiere ce-o avea a fost scrisul şi scrierile lui arată tot ce gândea şi simţea acest mare poet, toate bucuriile şi decepţiile lui, toate nostalgiile şi tot zbuciumul sufletesc purtat pe malurile Senei ca şi în patrie, pe care o iubea şi căreia voia să-i fie de folos.

Crescut de mic la ţară, mirosul brazdei noi îl îmbăta şi el văzuse cel dintâi la noi gestul sfânt al sămănătorului pe care îl descrie în volumul cu titlul aşa de sugestiv “Povestea celor necăjiţi”.

Fire de artist de elită, Anghel a înţeles de timpuriu taina versului pe care îl lucra ca un sculptor îndrăgostit de daltă şi a ştiut să aprecieze noţiunea cuvintelor. Cuvinte de prisos nu găseşti la el, deşi din neaşteptata lor împerechere a ştiut să redea imagini noi, să evoce cu delicateţe amintiri sau să fie tranşant şi ironic. Multe lucrări cu care oricare altul s-ar fi mândrit, el le distrugea, simţul lui estetic nefiindu-i satisfăcut, lucrarea nemulţumindu-l. Iubitor al formei rare, o imagine care să surprindă, a analizei adânci a sufletului omenesc, artist căruia-i plăcea opera desăvârşită, aşa era Anghel.

Dimitrie Anghel

Activitatea lui literară prodigioasă uneori, cu lungi tăceri altă dată, şi-a găsit adevărata expansiune în epoca în care revistele luaseră şi la noi un mare avânt, iar publicul cititor începuse a urmări cu atenţie pe scriitori.

Colaborarea cu Iosif, un fapt unic aproape în analele literaturii noastre, a ţinut până în clipa când cei doi poeţi au hotărât de bunăvoie să o desfacă urmându-şi fiecare calea lui. S-au despărţit prieteni şi vorbe grele — după cum le-ar dori mulţimea anonimă, n-au căzut între ei. Anghel şi-a continuat acea minuată proză pe care nimeni până la el nu o scrisese: fostul lui tovarăş publică poezii lirice şi compuse imnul pe care azi îl cunoaşte ţara întreagă.

Şi după acea epocă plină de fecunditate, care urma la Anghel — un admirabil om de lume — a urmat o epocă de tăcere relativă, o cauză poate a surmenajului.

Cel care a cântat vorbe ce fac drumuri de catifea, care a împrăştiat tonuri crepusculare, a adumbrit sclipirile, a trezit multele clopote din turnuri şi Ie-a pus să plângă, evocatorul de amintiri care pe el singur le cânta a adormit în tăcutul şi liniştitul oraş al copilăriei lui. Evocatorul de amintiri, risipitorul de imagini, tristul suflet stingher şi-a regăsit în sfârşit liniştea. Şiruri noi nu va mai scrie, alte figuri şi alte privelişti nu va mai aduna, nu va mai tulbura liniştea nimănui şi nimeni nu-i va mai ieşi în cale de acuma.

În lumea de fantome ai intrat şi ai plecat, prieten, s-adaugi şi tu un giulgiu mai mult în lumea aceea…

V. Savel (prozator și traducător, prieten apropiat al lui Dimitrie Anghel)

Dimitrie Anghel

Note biografice

Dimitrie Anghel s-a născut la Cornești, lângă Iaşi, pe 16 iulie 1872 și a murit la Iaşi, pe 13 noiembrie 1914. Studiile şi le-a făcut în oraşul natal, apoi a plecat la Paris, unde a locuit timp de zece ani. Reîntors în ţară, a trăit câtva timp la Constanţa, după care s-a stabilit la Bucureşti.

Primul său volum, “În Grădină”, a fost editat de Iancu Păucescu și a avut un mare succes, iar critica literară l-a consacrat prin articole elogioase. A tipărit proză, versuri, traduceri în toate revistele şi ziarele de la noi şi, printr-o muncă sârguincioasă, a reușit să trăiască un timp numai de pe urma literaturii. Funcţii publice n-a ocupat decât în ultimul timp la ministerul de culte, în calitate de inspector al artelor, fiind numit de dl. C. Arion şi menţinut de miniştrii Dissescu şi Duca.

*** Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1914

În grădină

Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde …

Ce iertător şi bun ţi-i gândul, în preajma florilor plăpânde!

Râd în grămadă flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,

De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.

Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia:

Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia

Seninului de zare stinsă, şi-n trandafir cu foi de ceară

Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară…

Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă:

Parcă-mi arunc-o floare roşie o mână albă de fantasmă,

Ş-un bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger şi se stinge…

De atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint

Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,

Şi dulci treceau zilele toate, şi arar dureri dădeau ocoale…

Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.

DS TW

leave a comment