Petre Dulfu s-a născut pe 10 martie 1856, în comuna Tohat din judeţul Sălaj și a învățat să scrie și să citească de la un frate al mamei, învățătorul Grigore Bran, pe care l-a uimit şi cu inteligenţa vioaie şi cu timiditatea lui excesivă. După ce a încheiat clasele primare şi şase clase de liceu în Baia Mare, a urmat clasele a şaptea şi a opta de liceu şi studiile universitare la Cluj, în limba maghiară.
La încheierea facultății, în anul 1881, și-a luat doctoratul în filosofie cu lucrarea “Alexandri Vazul működése a roman irodalom terén”. (Activitatea lui Vasile Alecsandri pe terenul literaturii române), apoi a venit la Bucureşti, sperând să obţină un ajutor pentru a-şi continua studiile în străinătate.
V. A. Urechia, ministrul instrucţiunii de la acea vreme, i-a promis sprijin, însă cum exact în acea perioadă (octombrie 1881) era nevoie de un profesor de pedagogie la Şcoala Normală Carol I din Bucureşti, tânărul a fost rugat să predea o vreme la această instituție.
După două luni, în decembrie acelaşi an, a fost trimis pentru o vreme ca director la Şcoala Normală din Turnu-Severin. Mai târziu a devenit profesor de istorie și geografie la Azilul Elena Doamna şi la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român.
În 1884, când Ioan Slavici, profesor de limba română, a plecat în Transilvania pentru a conduce ziarul “Tribuna”, i s-a încredinţat lui Petre Dulfu catedra de limba română a ambelor şcoli, apoi a devenit în paralel, și subdirector la Şcoala Normală superioară.
Dascălul a demisionat la începutul anului 1886 la scurt timp după ce s-a căsătorit cu Elena Mateescu, pe atunci directoare a unei şcoale primare din capitală și în același an s-a prezentat la un concurs pentru catedra de pedagogie a unui externat secundar de fete, printre examinatori aflându-se și Titu Maiorescu. A primit catedra de pedagogie de la Elena Doamna, moment din care cariera sa a rămas definitiv legată de Azilul Elena Doamna şi de Şcoalele Societăţii pentru învăţătura poporului român, devenind, după cum spuneau contemporanii săi, un profesor model în toate privinţele: drept, conştiincios, harnic, amabil, demn și foarte politicos cu colegii și elevii. În momentul ocupării Bucureștiului, Petre Dulfu s-a refugiat la Iași, iar la întoarcerea în capitală, în toamna anului 1918, a cerut să fie scos la pensie.
Fostul său director, P. Gârboviceanu, îl portretiza astfel: “Mai presus de toate, Petre Dulfu era un mare iubitor al şcolarilor. Ţi s-ar fi părut, după exterior, că e un om rece, fără expresiune. Cu toate acestea, vorba lui liniştită, domoală, era seducătoare. În sufletul lui tăinuit erau zăcăminte de cele mai alese sentimente. A fost un adevărat părinte pedagog pentru şcolari. De aceea a fost respectat şi iubit. A avut înaintea ochilor în întreaga lui activitate didactică figura lui Pestalozzi şi a lui Saltzmann, aşa cum rezultă mai ales din “Cărticica furnicilor”.
Petre Dulfu a fost greu lovit în viaţa lui familială, el, om bun şi drept. Se vede că e un făcut ca tocmai oamenii buni să fie cei mai greu încercaţi. El a pierdut doi băieţi ca doi brazi şi foarte talentaţi şi pe singura copilă iubită. Cu toate acestea, a avut atâta stăpânire de sine, ca un adevărat filosofic stoic, încât n-a lipsit niciodată de la datorie. În faţa unei asemenea situaţii am rămas adânc mişcat. Ce frumoasă lecţie de morală superioară.
Am mai cunoscut pe Dulfu ca pe un înfocat naţionalist. Transilvănean de origine, cu o deosebită cultură, el nu vedea ridicarea neamului nostru decât prin şcoala cu grai românesc. Şi aşa a scris el în nenumărate reviste didactice la care a colaborat. Şi versurile lui sunt însufleţite aproape numai de această idee: prin cultura naţională ne vom întări şi înălţa. Iar prin versificarea de subiecte populare şi religioase urmărea unificarea sufletului românesc şi a graiului, aşa cum o doreau şi bătrânii scriitori bisericeşti şi cronicarii. Dulfu deplora regionalismul, pe care-l numeşte strâmt şi egoist. Pentru el, România de astăzi e una şi nedespărţită, cu acelaşi suflet, cu aceleaşi dorinţe şi tendinţe, cu aceeaşi viaţă”.
Profesoara Cella Pop, care i-a fost elevă la Azilul Elena Doamna, spunea despre blândul dascăl: “Cu chip de bunic din lumea basmelor, ţinând catalogul strâns lipit de trup, de parcă făcea parte din însăşi fiinţa lui, cu privirea veşnic pierdută în gol, cu pasul rar, coborând ori urcând scara principală spre cancelarie ori spre clase, aşa mi-a rămas în minte profesorul Dulfu.
Gândurile lui aşternute în rânduri nu-l înfăţişau altfel decât pe ceilalţi profesori. De aceea stâlpii groşi care străjuiau scara miraculoasă, pe care picioarele noastre nu aveau dreptul să o calce decât când duceam tezele, ascundeau în dosul lor ochi iscoditori de drăcoaice care dincolo de clasă căutau din privirea, din mersul ori gestul unui om să-i destrame firea, să-i descopere măcar un tic pe care să-l treacă apoi în catastiful nebuniilor.
Ispitirea aceasta copilărească nu era pentru că nu ne iubeam profesorii (noi nu am avut decât profesori buni), dar acolo, în cetatea cu ziduri înalte şi ferestre vopsite cu cretă, bucuriile ne erau adunate din nimicurile acestea. Fiecare profesor ori profesoară îşi avea un nume, un cântec, fiecăruia îi găsisem câte ceva particular în mers, în vorbă.
Pentru asemenea drăcovenii, deşi destul de mică, eram mare meşteră şi nu arareori eram poftită la clase mai mari, pentru reprezentaţii speciale în orele de meditaţie. Mersul, privirea în gol şi zâmbetul etern iertător al profesorului Dulfu mi le însuşeam, se vede, aşa de bine, că era de ajuns să iau catalogul sub braţ şi clasa să se amuze copios.
Odată, la o serbare, venise Regina Elisabeta. În stânga stătea profesorul. Piciorul Reginei mişca nervos un colţ de trenă şi din mişcare scânteiarea pietrelor scumpe de la pantofi ne atrăsese ochii. Dar Majestatea Sa, cu zâmbetu-i neuitat, spuse ceva profesorului. A fost întâia oară când am văzut pe d. Dulfu râzând. Şi tot de atunci toate stăruinţele camaradelor de a-l mai imita au fost zadarnice. Profesorului Dulfu îi vorbise o Regină şi din ziua aceea altul era în mintea mea.
În şcoala cu ziduri reci şi geamuri vopsite cu cretă, prin care nu vedeam nici cerul, nici verdeaţa pomilor până la vacanţă, în seri târzii, mai des decât o fi crezut profesorul, zeci de glasuri ascunse în unghere cântau cel mai duios cântec scris din inima profesorului pentru inima lor şi zeci de ochi împăienjeniţi în lacrima dorului priveau în depărtare satul ca un colţişor de rai.
Dar’ar bunul Dumnezeu
Să mă văd în satul meu.
Dar’ar Dumnezeu să dea
Să mă văd la casa mea.
Cu ani mai târziu, când pentru prima oară am urcat, cu catalogul subţioară, scara principală a aceleiaşi şcoli, am prins cu ochiul capete bucălate ascunse după aceiaşi stâlpi.
Strivind un zâmbet şi prefăcându-mă că nu văd pe elevele mele, pentru prima oară am cerut atuncea în gând, distinsului profesor, iertarea nebuniilor din trecut.
Şi la rându-mi am dat prilej altora să le facă şi să se bucure de ele.
Cella Pop profesoară”
Petre Dulfu a încetat din viață pe 31 octombrie 1953 la București, la vârsta de 97 de ani, dar poveștile și snoavele sale au rămas nemuritoare. “Isprăvile lui Păcală”, “Păcală și Tândală”, “Gruie-al lui Novac”, “Dor de sat”, “Boii lui Păcală”, “Păcală mare gospodar”, “Cei doi feți-logofeți cu părul de aur”, “Caprele popii” sunt doar câteva dintre basmele scriitorului care și-a dedicat viața învățăturii copiilor.
Puteți citi și:
Petre Ispirescu, povestea din spatele basmelor
