“Când te uiți, la restaurant, la Cristache Ciolac, când vezi focul cu care mânuiește arcușul, când simți căldura comunicativă a cântului lui și când îți amintești că același Cristache Ciolac cânta, acum zece ani, la Cosman, cu același foc și cu aceeași pasiune, te întrebi:
— Dar bine, frate, omul ăsta nu mai îmbătrânește?
Întrebarea aceasta ți-o pui când stai la masă cu oameni mai bătrâiori, care știu să povestească că acum vreo treizeci de ani un țingău de vreo 12 – 13 ani pusese în uimire pe toți bucureștenii de frunte prin măiestria cu care mânuia arcușul. Băiatul ăla era Cristache Ciolac de astăzi. De mai bine de treizeci de ani, Ciolac este „vioristul” răsfățat al bucureștenilor. La toate petrecerile boierești, Ciolac e nelipsit. Îl găsești în toate casele bune, la vreo nuntă, la vreo logodnă, la un prânz mai de seamă, la un matineu, la o serată, la un bal. Arta lui e tot atât de bine apreciată la Palatul Regal ca și la Cotroceni. Vine vreun oaspete mai de seamă la vreunul din palate? Ciolac e nelipsit…
*
Într-o seară, la un pahar cu vin bun, l-am întrebat pe Ciolac cum și când a debutat.
— Să tot fi fost de 11 ani pe atunci. Tata era un naist de frunte, renumit, cine n-a auzit de Radu Ciolac? Eu eram ăl mai mic copil, din 16 câți a avut. Eram, cum se zice, Prâslea.
Am început să cânt pe la Herăstrau, pe la Filaret. Mă luau boierii în brațe, mă așezau pe genunchi și eu le cântam… Cântam și din gură pe vremea aceea, — așa, de, cum puteam — și petreceau boierii lucru mare!…
Am crescut, de, ca tot omul. Se vede că plăceam boierilor, că numai ce m-au dus într-o vară la Sinaia, unde am cântat la castel. Lumea care era pe-acolo, diplomații și ambasadorii, mă lăudau foarte mult. Pe vremea aceea ambasador al Austriei era contele Goluchovsky. Îmi aduc aminte că într-o seară contele a ieșit în parc, cu șervetul după gât, după mine, ca să-i cânt…
Prin 1889 m-am dus la Paris și am concertat acolo la restaurantul Iordache, din expoziție. Am avut un mare succes. Când m-am întors din Paris, toată lumea bună, când avea vreo petrecere în familie, pe mine mă chema. La toate balurile, nunțile și petrecerile eram nelipsit… M-am dus, în 1900, din nou la Paris, la Expoziția Universală. Succesul pe care l-am obținut atunci a întrecut toate așteptările mele. A fost imens. Am cântat la președintele Republicii și acesta, entuziasmat, mi-a oferit câteva mii de franci. I-am mulțumit, spunându-i că muncesc pentru gloria țării… A doua zi am fost numit ofițer al Academiei franceze…
Un an după aceea, întorcându-mă în țară, am început concertele în sala Cosman, acolo unde se află actualmente un cinematograf. Mi s-au făcut, pe când eram la Paris, oferte strălucite, mi s-au propus angajamente cu leafă enormă în America. Am refuzat. Nu puteam pleca din țară…
Eu, să-ți spun, nu am ambițiuni deșarte. Sunt mulțumit că câștig atâta cât îmi trebuie, că mă bucur de simpatia și de considerația concetățenilor mei. La ce să râvnesc pe lumea asta? Toate „bunătățile” după pământ le-am avut sau aș putea să le am. Automobil, trăsură de casă? Mă urc într-o trăsură de piață, dau un leu birjarului și trăsura e a mea pentru o jumătate de oră…
*
Așa-i că-i nostimă această filozofie a vieții pe care ne-o rezumă Ciolac în cuvintele de mai sus? La drept vorbind, Ciolac are de ce să fie mulțumit. La vârsta de 19 ani s-a însurat cu fiica lui Constantin Movilă. Providența a avut grija să păstreze posterității numele Ciolac legat de ființa unui artist de talent, căci fiul lui Cristache, Manolică, astăzi în vârstă de 19 ani, calcă vârtos pe urmele tatălui său. Ca dovadă că arta își hrănește bine slujitorii în România e casa măreață pe care o posedă Cristache Ciolac în bulevardul Domniței… Ciolac nu e vanitos, dar, dacă ar fi, numeroasele decorațiuni ce posedă și anume Isabela Catolica (spaniolă), Meritul civil (bulgară), Coroana Imeperială rusă, Medalia jubiliară, Serviciul credincios și Coroana României ar trebui să-l mulțumească.
Atingând, în treacăt, chestiunea aceasta, Ciolac mi-a spus: „ Sunt ofițer al Academiei franceze, dar excelența sa domnul ministru al Franței va fi gentil și mă va recomanda pentru Legiunea de onoare…”
Când să mă despart de Ciolac, aflu un lucru care m-a făcut să cad ca din cer.
— Eu nu sunt „notist”!
Cristache Ciolac nu cântă după note. Și l-ați auzit cum cântă! Omul acesta e de școală veche, preferă să aibă talent și temperament, — și le are, Dumnezeule! — și să nu cunoască notele, decât să știa armonie, contrapunct și fugă și să nu poată ține arcușul în mână!”
*** Dimineaţa, septembrie 1912
Renumitul lăutar a cântat în toate localurile de seamă ale Bucureștiului de dinainte de război, la „Berăria cooperativă” de lângă Teatrul Național, la restaurantele „Elyseu”, „Continental”, „Terasa” și „Iordache”, la Sinaia, în parcul casei boierului Mitică, era invitat la serate, baluri și recepții. Ciolac a înregistrat câteva melodii la la casa de discuri Pathé și a compus piese celebre în epocă, printre care „Bengaline” (sârbă pentru pian solo, dedicată „Dnei Marie Petrescu”), „Hora din Văleni” (pian solo), „Sârba Expoziției din Paris”, (pian solo), „Sârba junimiștilor” (pian solo).
Memorialistul Radu D. Rosetti a publicat în 1927 un articol emoționat în care surprinde cele mai dramatice momente ale declinului lui Ciolac.
“Într-o zi a sunat goarna de război şi romanţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat “La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi; cine a asistat în ziua mobilizării la scena când soldaţii înfăcăraţi l-au ridicat pe braţe în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era de iubit de popor. Oameni înţelegători l-au păzit de focul frontului şi l-am revăzut în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, la serviciul popotei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile în bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut — că pe-a lui o lăsase în zăpăceala retragerii în mâna nemţilor —câte-un cântec de inimă albastră.
Într-o seară de iarnă grozavă, când descurajaţi şi bolnavi ne așteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri de un an de la ai noştri, gata să plecăm în Triunghiul morţii — câţiva amici adunaţi împrejurul unui castron cu fasole l-am auzit fredonând “Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerii strămoşeşti. Într-un moment de acesta probabil i-au dat autograful preţios Alexandru Vlahuță, Octavan Goga şi Delavrancea:
„Să trăieşti, dragă Ciolac, patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”.
Când s-a împrimăvărat şi sperinţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă i-am făcut un sonet!
Unui „lăutar”
Te-am revăzut la haina ostășească,
Drag cântăreţ al doinelor străbune,
Artistule păgân din vremuri bune,
Tu, ce făceai o lume să iubească!
Mi-a revenit în gând dulcea minune
A serilor de viaţă nebunească
Şi Ciocârlia ta Dumnezeiescă.
Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.
Azi nu mai cânţi.
Vioara ţi-e furată,
Dar porţi cu tine, tot ispititoare,
În braţ şi-n suflet patima curată.
Ca mâine’n strălucita sărbătoare
Vei zice iar romanța-nflăcărată
Şi marşul biruinţei viitoare.
Iaşi, 1917
Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public. Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năpraznică i-a încremenit braţul în mijlocul unei romanţe, şi, privind desnădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, s-a coborât sfârşit de pe estrada care o înălţase atâţia ani, ca să n-o mai suie niciodată.
Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise, cu cele mai bune intenţii, desigur, dar tot bizară rămâne ideea, să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care nefericitul muzicant o luase la serios, plecând în fiecare dimineaţă să-şi facă datoria.
Şedea pe atunci în strada Vasile Lascar 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie să dea o raită prin Hale, să se aprovizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţionar al statului…
Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Cristache Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu ordonanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că la rândul lui era boier şi nu-i dădea voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el. ÎI petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de-o corpolenţă puţin obișnuită, cu un cap de-o frumuseţe rară.
Arareori seara ieșea; ultima oară l-am văzut în public la Brasserie de la Paix, unde se aşeza umil la o măsuţă, lângă pupitrul unde acum cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-Trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele, rar de tot câte-o romanţă sau serenadă amintitoare de trecut.
Figurile necunoscute din preajmă nu știau cine e străinul jerpelit cu gura strâmbă din colț; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura discret câteva hârtii pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.
A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Țintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui, au urmat ameninţări de punere sub interdicţie şi bătăi cu păruieli periodice, la care luau parte şi coana Lina împreună cu fiul, Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu 81.
Se pare că pentru moment învinsese partidă căpităneasa văduvă — se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat, fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit acum câtva timp, când, auzind despre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit lângă o sobă ruginită de fier, cu o pelerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pământ. Alături, nevastă-sa obeză (moartă la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sinistru.
M-a recunoscut și a început să plângă. I-am spus c-am venit să culeg note biografice pentru un portret pe care voiam să i-l fac, şi-n rezumat am aflat următoarele:
S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei nr. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit pe vremuri în tarafurile de la Hanul Roşu şi de la Petrache din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. ÎI însoţea pe muscalagiu în cârciumile pe unde-i trăgea cu naiul, cu-o scripcă la subţioară, sbârnâind şi el după bandă, până când într-o zi s-a pomenit cântând de unul singur.
— Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am întrebat curios.
— Dumnezeu, mi-a răspuns Cristache privind în sus.
Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răspunsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog. M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici Legiunea de onoare, sub portretul preşedintelui Republicii care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare, colo autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Ciolac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colaborare. (E vorba de albumul 100 de cântece româneşti, la care a contribuit şi Cristache Ciolac), mai încolo fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscălite Sarah Bernhardt, Paderewsky. Robert de Flers, atâţia şi atâţia ale căror inimi le-a încălzit cu arcuşul lui de vrăjitor.
Grozav a fost contrastul când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd. Ce s-a mai întâmplat pe urmă n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea” până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de boli nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul “La Cotitură”. Am ezitat mult până să întreb în fundul unui loc viran, pe care stă aplecată o șandrama cu aspect de staul de vite, dacă acolo a locuit în ultimul timp Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut, și deschizând ușa mi-a răspuns indignată:
— Da, domnule dragă. L-am găsit într-o seară tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă să ştie toţi că atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la Groapa dulce, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cucoane mari.
Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina terfelită pe el şi cu pantofii de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marțea trecută, când l-au îngropat cu talerul la cimitirul Pătrunjel, nu eram după el decât eu şi domnul general Nicoleanu.
Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ultimul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care mi-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fereastră şi i le-am pus la căpătâi…
Ţiganca la care acum mă uitam cu respect se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul din Oedip.
Cu viața nu se știe pân’nu se isprăveşte
Nu fericiţi pe nimeni cât încă mai trăieşte.
2 Martie 1927
*** Radu D. Rosetti, Universul, martie 1927
Surse:
Dimineața, 1912, 1931
Viitorul, 1916, 1927
Universul, 1914
Rampa, 1931
Realitatea ilustrată, 1934
