Josephine Baker, al cărei nume real a fost Freda Josephine McDonald, a venit pe lume pe 3 iunie 1906 în Missouri și a fost fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson, și a unei spălătorese de culoare, Carrie McDonald. Un an mai târziu, mama ei a adus pe lume un băiat pe nume Richard, dar în același an tatăl și-a abandonat familia. În iulie 1917, viitoarea artistă, care avea doar 11 ani, a fost martora pogromului din St. Louis, în care au fost uciși zeci de afroamericani, iar această experiență dramatică a determinat-o mai târziu să devină o militantă ferventă împotriva rasismului.
Când Josephine a împlinit 13 ani, mama ei a căsătorit-o cu Willie Wells, un bărbat mult mai în vârstă, dar mariajul nu a rezistat decât câteva săptămâni. Ulterior adolescenta a primit diferite roluri la teatrul Booker Washington din St. Louis, iar în 1921, s-a recăsătorit cu regizorul Willie Baker, pe care l-a părăsit patru ani mai târziu.
La 16 ani, juca diverse roluri minore la teatrele din Philadelphia, apoi a ajuns la New York, unde a fost angajată într-o trupă de vodevil. Din cauza rasismului, a decis să părăsească Statele Unite și a ales Europa, stabilindu-se în Franța. Poetul german Karl Gustav Vollmoeller a fost cel care a descoperit-o și a promovat-o și, datorită lui, a devenit cunoscută, iar în scurt timp a avut un succes răsunător pe scenele din Paris și Berlin. În Franța, la petrecerile private la care era invitată, Josephine Baker dansa frecvent complet goală și curând a devenit cap de afiș la celebrul cabaret „Folies Bergère”, după ce a primit rolul principal din spectacolul „La Revue Négre”.
Pe 3 iunie 1927, tânăra stea s-a căsătorit cu sculptorul sicilian Giuseppe Abatino, care se prezenta în societate drept conte, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit activă în Rezistența franceză și a participat la acțiuni de spionaj adunând informații de la ofițerii străini care frecventau barurile unde ținea spectacole.
Când germanii au invadat Franța, Baker a părăsit Parisul și s-a refugiat la Château des Milandes, casa pe care și-o cumpărase în departamentul Dordogne, dar a continuat să se deplaseze în Europa, vizitând țări neutre, cum ar fi Portugalia, și mergând frecvent în America de Sud. Astfel a transmis informații despre concentrările de trupe germane din vestul Franței, notele ei fiind scrise cu cerneală invizibilă.
După încheierea războiului, Charles de Gaulle i-a oferit Legiunea de onoare, ca recunoaștere pentru meritele pe care le-a avut în lupta împotriva forțelor naziste. În 1949, artista a revenit în mare triumf la Folies Bergere, a avut un un succes incredibil și a devenit din nou una dintre cele mai importante vedete ale Parisului. Încrezătoare, s-a întors și în America, fiind sigură că va cuceri publicul țării natale.
Când a ajuns la New York împreună cu soțul ei, le-au fost refuzate rezervările la nu mai puțin de 36 de hoteluri. Josephine a fost atât de indignată încât a început să dea declarații publice în care denunța segregarea din Statele Unite.
În plus, un incident petrecut la clubul Stork i-a întrerupt planurile artistice. Baker a criticat politica localului de a discrimina persoanele de culoare, apoi s-a certat cu cronicarul Walter Winchell, un vechi aliat, pentru că nu a apărat-o în presă. Winchell i-a răspuns cu o serie de reproșuri dure, inclusiv cu acuzații de simpatie comunistă. Publicitatea negativă care a urmat a dus la întreruperea vizei de muncă și la anularea tuturor angajamentelor pe care le avea, iar artista a fost nevoită să se întoarcă în Franța.
Josephine a devenit o susținătoare acerbă a mișcarii pentru drepturile persoanelor de culoare din America anilor ’50 și în acea perioadă a început să adopte copii, formându-și o familie pe care o numea adesea „Tribul curcubeu”. Artista a crescut două fete, Marianne, născută în Franța, și Stellina, născută în Maroc, și 10 băieți, Jeannot, născut în Coreea, Akio, din Japonia, Luis, din Columbia, Jari, născut în Finlanda, Jean-Claude și Noel, născuți în Franța, Moise, născut în Israel, Brahim, care era algerian, Koffi, născut în Coasta de Fildeș, și Mara, din Venezuela.
„Toți copiii mei sunt adorabili. Fiecare dintre ei este bun, frumos, inteligent și admirabil înzestrat. Îi iubesc pe fiecare în parte, iar ceea ce reprezintă speranța și bucuria inimii mele este faptul că se iubesc între ei ca niște frați adevărați, ca membri ai aceleiași mari familii care, nu o dată, s-a aflat la limita supraviețuirii și care, totuși, a reușit să meargă mai departe.Am spus-o de mai multe ori și o repet: mica mea familie nu își propune să fie un experiment, ci dovedește, asemenea miilor de familii mixte, că pentru oameni esențială este iubirea față de semeni, fără niciun fel de prejudecată. Acesta este singurul drum către progresul și prosperitatea omenirii…”, mărturisea.
În 1968, a pierdut castelul în care își crescuse copiii adoptați din cauza datoriilor pe care le avea, dar prințesa Grace, care îi era prietenă, i-a oferit cu generozitate un apartament în Roquebrune, în apropiere de Monaco.
Pe 8 aprilie 1975, Josephine Baker a fost invitată să joace într-un spectacol retrospectiv finanțat de Grace și de Jacqueline Kennedy Onassis la Teatrul Bobino din Paris, pentru a marca cei 50 de ani de carieră excepțională în showbiz. Pe scena omagială au urcat, alături de ea, Sophia Loren, Mick Jagger, Shirley Bassey, Diana Ross și Liza Minnelli.
Patru zile mai târziu, artista a fost găsită inconștientă în dormitor, înconjurată de ziare cu comentarii elogioase despre performanțele ei. Suferise o hemoragie cerebrală, a fost dusă la Spitalul Pitié-Salpêtrière, dar s-a stins pe 12 aprilie 1975, la vârstă de 68 de ani. Autoritățile franceze i-au organizat o ceremonie funerară impresionantă, la L’Église de la Madeleine, 20.000 de persoane asistând la tristul eveniment.
Josephine Baker a fost de două ori și la București. Prima dată în 1928, la invitația lui Constantin Tănase, care a pregătit special pentru ea spectacolul „Negru pe alb”, și a doua oară după mai bine de 40 de ani, în 1970, când a fost invitată la Cerbul de Aur.
