HomeOameni care au intrat în istorieHollywood clasicSuperba Josephine Baker și tribul curcubeu

Superba Josephine Baker și tribul curcubeu

Freda Josephine McDonald s-a născut pe 3 iunie 1906 în Missouri, fiind fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson, și a unei spălătorese de culoare, Carrie McDonald. Copilăria și-a petrecut-o într-un cartier sărac din St. Louis, în 1907 mama ei va aduce pe lume un băiat pe nume Richard și în același an tatăl ei și-a părăsit familia. În 1911, mama ei s-a recăsătorit și a mai avut încă doi copii.
În iulie 1917, Josephine Baker, care avea doar 11 ani, a fost martora pogromului din St. Louis, în care au fost uciși zeci de afroamericani, iar această experiență dramatică a făcut-o să devină mai târziu o militantă ferventă împotriva rasismului.
Când copila a împlinit 13 ani, mama ei a căsătorit-o cu Willie Wells, un bărbat mult mai în vârstă, dar mariajul nu a rezistat decât câteva săptămâni. În acest timp adolescenta a primit diferite roluri la teatrul Booker Washington din St. Louis, iar în 1921 s-a recăsătorit cu regizorul Willie Baker, pe care îl va părăsi în 1925.
La 16 ani o regăsim jucând diverse roluri la teatrele din Philadelphia, apoi ajunge la New York, unde va fi angajată la o trupă de vodevil. Din cauza rasismului existent în societatea americană din anii ’30, Josephine a decis să plece din Statele Unite și a ales Europa, urmând ca ulterior să se stabilească în Franța. Poetul german Karl Gustav Vollmoeller a fost cel care a descoperit-o și a promovat-o și, datorită lui, a devenit cunoscută, iar în scurt timp are un succes răsunător pe scenele din Paris și Berlin. La Paris, în cercuri intime, Josephine Baker dansa frecvent complet goală și curând a devenit cap de afiș la celebrul cabaret “Folies Bergère”.
Pe 3 iunie 1927 tânăra stea s-a căsătorit cu sculptorul sicilian Giuseppe Abatino, care se prezenta în societate drept conte, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Josephine a devenit activă în Rezistența franceză și a participat la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverșii ei clienți germani, italieni sau japonezi care intrau în barurile unde ținea spectacole. Mai mult, a reușit să se infiltreze în rândurile fasciștilor, fiind invitată adesea la petrecerile Ambasadei italiene din Franța.
Când germanii au invadat Franța, Baker a părăsit Parisul și s-a refugiat la Château des Milandes, casa pe care și-o cumprase în departamentul Dordogne, dar a continuat să se deplaseze în Europa, vizitând țări neutre, cum ar fi Portugalia, și mergând frecvent în America de Sud. Astfel a transmis informații pentru englezi despre aerodromuri, porturi și concentrările de trupe germane din vestul Franței, notele ei fiind scrise cu cerneală invizibilă.
În 1941, Josephine Baker a mers în coloniile franceze din Africa de Nord, motivul declarat fiind starea ei precară de sănătate, dar cel real a fost acela de a continua să ajute Rezistența franceză. De la o bază din Maroc, a făcut tururi în Spania și a ascuns notele cu informațiile pe care le adunase în lenjeria intimă, iar după încheierea războiului a primit Croix de guerre și Rosette de la Résistance, dar și distincția de cavaler al Legiunii de onoare oferită de Charles de Gaulle.
Ultima căsătorie a lui Josephine Baker, cea cu compozitorul și dirijorul francez Jo Bouillon, s-a încheiat în momentul în care artista a decis să adopte cel de-al 11-lea ei copil. În 1949 artista s-a reinventat și a revenit în mare triumf la Folies Bergere, a avut un un succes incredibil și a devenit din nou una dintre cele mai importante vedete ale Parisului. Încrezătoare, Josephine s-a întors în America, fiind sigură că va cuceri publicul țării sale natale.
Când a ajuns la New York împreună cu soțul ei, Jo, le-au fost însă refuzate rezervările la nu mai puțin de 36 de hoteluri. Josephine a fost atât de indignată de discriminarea rasială încât a început să publice articole în presă în care denunța segregarea din Statele Unite.
În plus, un incident petrecut la clubul Stork i-a întrerupt planurile artistice. Baker a criticat public politica localului de a discrimina persoanele de culoare, apoi s-a certat cu cronicarul Walter Winchell, un vechi aliat, pentru că nu a apărat-o în presă. Winchell i-a răspuns cu o serie de reproșuri publice dure, inclusiv cu acuzații de simpatie comunistă. Publicitatea negativă care a urmat a dus la întreruperea vizei de muncă și la anularea tuturor angajamentelor pe care le avea, iar artista a fost nevoită să se întoarcă în Franța.
În ianuarie 1966, Fidel Castro a invitat-o pe Josephine Baker să joace la Teatrul Musical din Havana la celebrarea celei de-a 7-a aniversări a revoluției cubaneze, iar în 1968 a vizitat Iugoslavia, având spectacole în Belgrad și Skopje.
Josephine a devenit o susținătoare acerbă a Mișcarii pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din America anilor ’50 și în această perioadă artista a început să adopte copii, formându-și o familie pe care o numea adesea “Tribul curcubeu”. Voia să dovedească public că acești copii de etnii și religii diferite puteau fi frați. Baker a crescut două fete, Marianne, născută în Franța, și Stellina, născută în Maroc, și 10 băieți, Jeannot, născut în Coreea, Akio, din Japonia, Luis, din Columbia, Jari, născut în Finlanda, Jean-Claude și Noel, născuți în Franța, Moise, născut în Israel, Brahim, care era algerian, Koffi, născut în Coasta de Fildeș, și Mara, din Venezuela.
În 1968, artista a pierdut castelul în care îi crescuse pe cei 12 copii adoptați din cauza datoriilor pe care le avea, apoi Prințesa Grace de Monaco, prietena ei, i-a oferit un apartament în Roquebrune, în apropiere de Monaco.
Pe 8 aprilie 1975, Josephine Baker a fost invitată să joace într-un spectacol retrospectiv finanțat de prințesa Grace și de Jacqueline Kennedy Onassis la Teatrul Bobino din Paris, pentru a marca cei 50 de ani de carieră excepțională în show-business. Pe scena omagială au urcat, alături de Josephine Baker, Sophia Loren, Mick Jagger, Shirley Bassey, Diana Ross și Liza Minnelli.
Patru zile mai târziu, artista a fost găsită inconștientă în dormitor, înconjurată de ziare cu comentarii elogioase despre performanțele ei, dar era în comă după ce suferise o hemoragie cerebrală. A fost dusă la Spitalul Pitié-Salpêtrière, unde a murit pe 12 aprilie 1975, la vârstă de 68 de ani, iar autoritățile franceze i-au organizat o ceremonie funerară impresionantă la L’Église de la Madeleine.
Josephine Baker a fost de două ori și la București. Prima dată în 1928, la invitația lui Constantin Tănase, care a pregătit special pentru ea spectacolul “Negru pe alb”, și a doua oară după mai bine de 40 de ani, în 1970, când a fost invitată la Cerbul de Aur.
Latest comment

leave a comment