HomeVizionariiElly Roman și muzica lui nemuritoare. De la “Cântă-mi vioară” la “Nu mai plânge, Baby”

Elly Roman și muzica lui nemuritoare. De la “Cântă-mi vioară” la “Nu mai plânge, Baby”

DS TW

S-a născut pe 7 mai 1905 la București, într-o familie înstărită, a studiat pentru scurt timp la Conservator, apoi a abandonat gândul de a deveni actor și s-a specializat în muzică la Berlin.

În 1933, tânărul muzician era deja o vedetă, piesele lui deveneau instantaneu celebre, iar cântăreții interbelici îi cultivau prietenia, pentru că erau aproape siguri că, primind compozițiile lui, succesul era asigurat. Povestea primelor lui șlagăre, melodii care sunt cunoscute la mai bine de 90 de ani de când au fost compuse, ne transpune în vechile cârciumioare de la Șosea dintr-o epocă dispărută astăzi:

“…Pe Elly Roman, compozitorul care a ştiut să cucerească popularitate nu numai în cuprinul ţării, ci şi dincolo de grumele ei, cititorul îl cunoaşte, — cred— îndestul…

Îl cunoaşte din refrenurile obedante care au făcut voga anilor din urmă, din acel insinuant „Cântă-mi vioară”, din „Nuşa”, din „Ilona”, din „Gândeşte-te la mine”, din formidabilul succes: „Nu mai plânge, Baby!” lansat de Leny Caler în „Miky şi Niky”.

Îl cunoaşte din zecile de plăci de gramofon pe care profilul lui aquilin, cu ochelarii de baga şi veşnicul său surâs stă imprimat pe mici etichete multicolore; îl ştie „lumea bună” a Bucureştiului din marile cabarete, unde bagheta şi melodiile lui au captivat atât timp; şi îl cunoaşte, în fine, lumea „de mijloc”, din mulţimea notelor muzicale împrăştiate în toată ţara, din spectacolele de la teatrul Ventura şi din o mie şi una de alte ocazii.

Elly Roman pare să fie un răsfăţat al soartei… Are glorie, nume, poate şi ceva avere…

Oriunde s-ar duce, e desmierdat de refrenurile zecilor de melodii pe care le-a creat şi s-ar putea spune că se poate considera un om fericit…

Ei bine, — socotesc eu, — Elly Roman nu e chiar atât de răsplătit pentru tot cea ce a făcut și desigur va face de aci încolo…

În oricare altă țară din lume, virtuozitatea sa ar fi căpătat o strălucire nouă, nu numai prin concursul obișnuitelor mijloace de publicitate, ci prin desfașurarea unor forţe de reclamă, pe drept cuvânt americană. Sărbătorit pretutindeni, cu un public admirator care cu siguranţa că ar preţui compoziţiile sale la justa lor valoare, încurajat poate şi de acei care nu au timpul să vadă în muzică un excelent mijloc de propagandă românească, Elly Roman ar fi într-adevăr un sărbătorit…

Dar așa?!…

Retras în liniştea patriarhală a unui cămin pitit în burta unui mamut de fier şi ciment, Elly Roman lucrează neobosit…

Din frânturi de suflet, note mici, puncte răzleţe se îngrămădesc necontenit pe sita paginilor, gamele se îmbină, din loc în loc picură câte o pauză, alt semn cabalistic, o cheie de sol, din nou puncte și aşa la infinit.

Exersată de zeci de ori la pian, melodia care va face voga altui sezon se înfiripă cu încetul… Într-o bună zi, transcrisă curat pe foi mari, aşteaptă nerăbdătoare debutul în lume… De obicei, debutul acesta se face în marile cabarete sau în teatrele de revistă. Dirijată de autor, în cadrul de fracuri și toalete de seară, sau cântată insinuant de vreuna din vedetele revistei românești, melodia face șovăelnică primii pași spre lansare.

O fluieră fragmentat domnul din stal, o ameţeşte ca un fum de miresme orientale pe doamna care desmiardă cu ochii cupa de şampanie şi profilul însoţitorului, o sâsâie într-un colţ pompierul sau o fredonează picolul…

Peste o zi, două, melodia descinde în marile restaurante, apoi, treptat, treptat, coboară spre periferie, inundă tot Bucureștiul, o auzi fredonată zi și noapte, difuzată prin radio, cântată la patefoane, pretutindeni…

E voga melodiei!… Peste un timp, — și ce repede trece timpul — vedeta e detronată. ȘIagărele înving de alte noi avânturi melodice. O altă melodie i-a luat locul în cabarete, la revistă şi-n marile restaurante; lumea începe sa uite succesul şlagărului şi numele autorului. Abia la mahala o auzi scrijilată de scripci şi cobze…

Melodia are o poveste trista. Compozitorul, — aşişderea. Şi Elly Roman, sub jovialitatea lui perpetuă, ascunde un suflet trist, sensibil, gata oricând să se topească în tiparele tuturor patimilor omeneşti, dispus să plângă și să râdă, să fie fericit sau sa se năruie pe soclul iubirilor moarte…

…Nu mai plânge, Baby!…

***

Elly Roman ocupă un apartament cochet, la etajul al III-lea al unui imobil proaspăt construit pe Calea Călăraşilor. La orele 5 după amiază, vizita mea – neanunţată, — l-a surprins în flagrant delict de lectură a unei cărţi, româneşti. M-a întâmpinat cu un zâmbet mirat, iar lentilele ochelarilor mi-au transmis chestionarul unor priviri interogative…

Într-adevăr, descinderea mea avea de ce să=l mire până în adâncuri: eram un musafir inedit şi o cunoştinţă cât se poate de aproximativă, înregistrată fugar, în grădina „Cărăbuşului”, acum un an şi rămasă

„sans lendemain”.

— Ia te uită!

— Surprins, nu e aşa? Şi bănuieşti pentru ce-am venit?

— Cam…

— Îmi pare foarte bine! Asta mă scuteşte de introduceri. Să începem, aşadar, fără formalitaţi…

— Bine, să începem, cum spui d-ta. Dar ştii, uitându-mă la d-ta cum scoţi din buzunare styIoul şi notesul, trăiesc o impresie de bătrâneţe; am ajuns de acum la etatea când devii erou de interview biografic! Brr!

— Să nu exagerăm lucrurile. În definitiv, câţi ani ai?

— Cutele de pe faţă ce recensământ îţi dau?

— De, ştiu şi eu! Vreo 30 de ani!

— Darnic, numai 28 de ani!

— Să-ţi spun ceva; ochelarii măresc şi numărul anilor!… Unde te-ai născut?

— Îmi faci cazieri în regulă! În Bucureşti, pe strada Filitis, în plin centrul Capitalei, carevasăzică…

— Din părinţi bogaţi?

— Din părinţi aşa și-aşa… Tatăl meu, după ce a studiat medicina, farmacia şi dreptul, a găsit că meseriile astea nu prea sunt excelente din punct de vedere material, şi cu colecţia aceasta de licenţe în buzunar s-a apucat de negustorie. Ideea s-a dovedit a fi admirabilă. Prin noua lui profesiune, tata şi-a asigurat o gospodărie frumuşică şi a putut cumpăra o vie la Valea Călugărească.

Elly Roman

— Unde ai făcut şcoala?

— Uite colo, vis-a-vis, la Convictul Sf. Andrei. Aci am urmat toate clasele, fiind, în permanenţă, unul din primii elevi. De mic copil, aprobat, şi, mai mult, îndemnat de tatăl meu care avea o frumoasă cultură muzicală, mi-a plăcut muzica. La vârsta de 12 ani, fiind elev în clasa Il-a de liceu, m-am înscris la conservatorul care era instalat atunci în casa de visa-vis. Știi, cred…

— Da! Dar de ce te-ai înscris la Conservator?

— Fără nici o țintă precisă… Aşa… La Conservator, am intrat la clasa de declamaţie a lui Ion Manolescu, dar după câteva luni am abandonat cursurile: mă plictisisem…

— Când ai început să… pronostichezi pe Elly Roman de acum? Pe compozitorul?

— La vârsta de 9 ani! Şi iată în ce împrejurări. Tata, fiind reprezentantul lui „Mister-film”, era obligat, de necesităţile întreprinderii, să plece mereu în străinătate. Unul din aceste voiagii a durat aproape trei luni, timp în care Egizio Massini, bun prieten cu tata — Egizio Massini fusese adus în ţară de tatăl meu, cu o companie italiană de operete, — m-a stimulat în continuu în direcţia educaţiei muzicale.

Ştiam să cânt la harmonium. Nu mică a fost surpriza lui Egizio Massini, când, venind într-o zi în vizită la noi acasă, i-am cântat, la harmonium, o compoziţie originală! Un fel de poem simfonic, — creaţia mea: „Dor de tată”. Uluiala a făcut locul bucuriei şi Massini, încântat de compoziţia mea, a început s-o noteze, căci eu, bineînţeles habar n-aveam la vârsta aceea de note şi de toate celelalte marafeturi muzicale.

— Ai păstrat această poemă „operă”?!

— N-o mai am! Şi cât am căutat-o! S-a pierdut în timpul nemţilor, când noi ne găseam la vie, la Valea Călugărească şi toate lucrurile se aflau aici.

Ar mai fi să-ţi povestesc că, fiind elev în clasa a II-a de liceu, am jucat, la Tomis, în spectacol şcolar, în „Umbrela pierdută” că, tot cam pe la această revista, dirijam, — fără să cunosc notele, ci aşa, instinctiv, — orchestra şcolii, precum şi alte multe amănunte complementare care, însă, nu le văd că a putea interesa marele public. Trec deci, fără a insista peste ele…

Elly Roman

Am terminat şcoala, cu o pasiune intensă pentru fizico-chimice şi cu o antipatie înverşunată împotriva istoriei. Nu reţin din tot ce am învăţat la istorie decât o singură dată, anul 1497, când Columb a descoperit America…

— Mă scuzi, în anul 1492!

Râdem, amuzaţi, amândoi…

— Încă în liceu fiind, —uite asta uitasem să-ţi spun, — am dat un concert de harmonium la Craiova, cântând din Bach. Iată, prin urmare, un nou pronostic! După aceea am început să mă îngrijesc temeinic de cultura mea muzicală, învăţând piano în particular şi făcând studii de armonie cu Filip Lazar…

Pe când mă formam pentru cariera mea de astăzi, a murit tata şi au venit zile noroase! A trebuit să vindem via de la Valea Călugărească şi să încep lupta pentru existenţă. Am dat prima bătălie a vieţii, intrând ca funcţionar la o fabrica de teracote. Nu mă simţeam, firește, în mediul meu. Am făcut ce-am făcut şi, după două luni de slujbă, am intrat la magazinul de muzică „Ipcar”, la secţia de comenzi en-gros a plăcilor de patefon.

Aoleu, dar nu ţi-am spus nimic cu „Sevilla”. În ultimul an fie şcoală, făcusem un jazz simfonic, alcătuit din elevi și studenţi. Se numea „Tic-tac”. Am compus atunci „Sevilla”, un răspuns la celebra„Valencia” a lui Jose Padilla, în acelaşi ritm. Bucata a avut succes. Şi acum, revenons a nos moutons. La “Ipcar” am făcut cunoştinţă cu regretatul Alfred Moșoi, care cânta muzica pentru revistele lui… Întruna din zile, pe când îi puneam nişte plăci, mi-am luat inima în dinţi şi, cu o voce sfioasă, am întrebat:

— Domnule Moşoi, de ce nu utilizaţi şi muzică originală în revistele pe care le scrieţi pentru „Cărăbuş”? Mai cu seamă că tot vă plângeţi că se scriu greu cupletele pe muzica americană, care e sincopată.

—De unde să iau compoziţii originale? mi-a răspuns Moşoi.

L-am rugat atunci să asculte, i-am cântat la pian câteva bucăţi de-ale mele. Moşoi m-a felicitat şi le-a întrebuinţat la „Cărăbuş”. Am avut astfel în revistele „Este, dar s-a isprăvit!” şi „Dă-te jos din corcoduş”, pe către le-a scrie în colaborare cu Mircea Rădulescu, tangoul fluturilor cântat de Violeta Ionescu, un charleston cântat de Lizica Petrescu şi un foxtrott, „Moda”, cântat de Marilene Bodescu, figurând pe afişul „Cărăbuşului”.

Deşi presa nu dădea atenţie pe atunci muzicii originale din reviste, am avut satisfacţia să citesc în mai multe ziare cuvinte elogioase, care, îţi închipui, mi-au procurat clipe de autentirică şi entuziastă mulţumire… — Vrasăzică, prima d tale bucată a fost „Sevilla”?

— Nu „Sevilla”. Ah, am uitat să-ţi spun, înainte de „Sevilla” am scos în editura „Eşanu”, un schimmy „Gratitude”, primind tantiemă suma de 500 lei. Şi după câte tocmeli am obţinut… averea asta! Bucata a ieşit din actualitate fără să fi avut vreun răsunet. Am mai scris apoi, multe bucăţi, la care am ţinut foarte mult, dar pe care nu le-am putut utiliza, din cauză că n-au fost scrise în mentalitatea publicului nostru.

După debutul de la „Cărăbuş”, am înfiinţat o editură muzicală „Armonia”, achiziţionând marele şlagăr „Jarning”. N-am editat nici o bucată de a mea!

— De ce?

— Să fiu sincer: n-aveam încredere! De aceea m-am şi plictisit repede de editură şi am vândut-o, iar cu banii luaţi am plecat la Berlin. M-am înscris la Hochschule für Musik, la clasa de compoziţie şi dirijori de orchestră. La compoziţie am fost elevul lui Paul Ilindemek. Ce cursuri!

Bineînţeles că n-am avut mijloace financiare care să-mi permită să studiez fără griji şi m-am susţinut cântând în diferite localuri, mai mici la început, până ce am reuşit să-mi înjghebez un jazz propriu şi să cânt la cele mai mari localuri din Berlin.

Dar ce eforturi la început! Când îmi amintesc! Cântam la un local de la orele 4 după amiază până la orele 3 dimineaţa… 11 ore! Cu o singură pauză, pentru masă, de o jumătate oră. Ieşind apoi, în zorii zilei, din atmosfera acea îmbâcsită, eram bucuros să merg cât mai mult pe jos, sorbind aerul curat. Ocoleam şi făceam astfel o oră până acasă la mine. Mă duceam la 4 jum., şi mă sculam la 8 jumate dimineaţa. De la 9 până la amiază aveam cursurile, iar de la 4 p.m., din nou în smoking cu zâmbetul pe buze, într-o bătălie cu oboseala, de 11 ore, pentru a avea ce mânca! Ce timpuri de restrişte!

Spre norocul meu, am reuşit după puţin timp, să-mi fac un jazz propriu şi am căpătat angajamente în cele mai bune localuri.

Am făcut studii muzicale la Berlin timp de 4 ani, venind în fiecare vară, pentru două luni, în ţară. În primul an, am deschis Ştrandul Kiseleff, cu mare succes. În anul următor în cele două luni petrecute în ţară, am deschis bazinul Lido. Am scris atunci „Carmelo”, care a cunoscut o vogă de mare succes. Aici începe etapa a II-a a carierei mele, preludiind seria de șlagăre care mi-au impus numele.

Întorcându-mă în străinătate, am avut un angajament cu jazzul meu la Haga și am cântat apoi, la Berlin, în câteva filme nesonore, printre care în „Cartierul latin”, în care rolul principal îl jucau Ivan Petrovici şi Carmen Boni. Am o coupură din film, cu câteva scene cu jazzul meu, fotografiate în prim plan…

…M-am întors în ţară cu intenţiunea de a mă stabili şi cu dorinţa arzătoare de a-mi face un local al meu. Şi am deschis barul de sus de la „Mixt”, unde am lansat „Nuşa”. Acolo am introdus jazzul de două piane, şi am repurtat un splendid succes… moral. Din punct de vedere material, experienţa a dat un mare… kix. Am pierdut 150 mii lei, bani strânşi cu trudă. Nici nu mi-era capul la cântat, ci urmăream consumaţiile clienţilor. Deh, Patronul! Un singur lucru bun a avut afacerea asta: m-a vindecat de năzdrăvănii dintr-astea!

După „Nuşa” a urmat „Tu nu ştii să iubeşti”, şi „Ilona”, cu care s-a lansat, la „Răcaru”, Vasile Cristian. Apoi „Cântă vioară”, „Gândeşte-te la mine” şi „Nu mai plânge, Baby”, un quintet de şlagăre asvârlite actualităţii muzicale, într-un timp minim…

— Performanţa d-tale, domnule Roman, este, într-adevăr, extraordinară. Să te întreb ceva însă: ai vreo preferinţă pentru vreuna din bucățile d-tale?

— „Nu mai plânge, Baby”, mi-e cântecul cel mai drag…

— Atunci, o rugăminte: vrei s-o cânţi la pian?

Am trecut în camera alăturată. Elly Roman smulge din coardele pianului armoniile minunate din „Nu mai plânge, Baby”. Nu mă pot reține să nu cânt cuvintele atât de frumos reuşite de Elly Roman în colaborare cu prietenul meu, talentatul Eugen Jebeleanu.

Nu mai plânge, Baby,

Uită tot ce-a fost!

Nu mai plânge, Baby

Plânsul n-are rost!

Nu uita că’n viață, totu-i trecător

La ce bun atunci, să rămâi

c-un dor…

Nu mai plânge, Baby

Nu te-ntuneca! Cerul din privire

E comoara ta!

Orişice durere, — într-o lacrimă tăcută,

Să o simţi că piere,

Chiar de nu-i aşa…

Elly Roman

— O mai cântăm odată?

— O! O! O! Dar eşti îndrăgostit de-a binelea!

— De ce n-aş recunoaşte: Da! De multe ori, când mă frământă un moment nefavorabil, o decepţie sentimentală şi în general, într-o clipă de înfrângere îmi vine pe buze cântecul d-tare şi… mă liniştesc. E plin de simţire şi de adevăr. Am curajul să te laud în faţă: splendidă melodie, splendide cuvinte… Cum ai compus „Nu mai plânge Baby?”

— Melodia mi-a venit în minte într-o noapte la Zissu. Am venit acasă, am scris notele, am cântat-o la pian şi mi-am dat seama că am reuşit ceva bun, fără să bănuiesc însă că va deslănţui succesul pe care l-a cunoscut apoi.

— Nu înţelg însă cum a ţâşnit inspiraţia… Cum a pornit prima şoptire de melodie?

— Nici eu nu ştiu… S-ar putea ca să fi compus melodia sub sugestia accidentului pe care îl suferise Leny Caler în „Niky și Miky’’… Dar, repet, nu știu nimic… M-am pomenit din senin, cu creierul convulsionat de armoniile melodiei, ca un cadou surpriză pe care îl găsești în buzunarul pantalonului…

Primul titlu la care m-am gândit a fost: “Noapte bună, Baby’’… După ce am scris melodia, am făcut cu Jebeleanu cuvintele, schimbând titlul…

Când l-a auzit Leny Caler, a sărit în sus de bucurie! M-a asigurat că va fi o bombă formidabilă, cum a şi fost! Eu eram mai puţin entuziasmat, dar am avut ocazia să mă conving apoi de estradadinara sensibilitate muzicală a lui Leny Caler. Mi-a cântat melodia cu o duioșie nespusă, ducând-o la triumf! Nu voi putea uita niciodată serile acelea de la teatrul Ventura, când publicul, din parter, din loji și de la balcoane, cânta împreună cu Leny Caler, „Nu mai plânge Baby”. De altfel, timpul cât am dirijat la Ventura „Miky și Niky’’ este cea mai importantă etapă din cariera mea. M-am simțit quasi-ajuns la ţel.

Elly Roman

— Compui și după texte?

— Foarte greu! Nu-mi place să fiu îngrădit de scheletul textului în desfășurarea logică a melodiei. Găsesc, — poate că unii vor găsi că sunt egoist, — că e mai ușor să scrii textul după melodie decât să compui melodia după calapodul textului. Idealul e să fie scrise amândouă deodată…

— Ai… trac când e pe cale să ți se lanseze o nouă melodie?

— Întotdeuna între un şlagăr care e pe piaţă şi o altă bucată care trebuie să apară am teama că vin cu ceva inferior, precum mi-e teamă ca, fără voia mea, să nu mă apropii de vreon melodie existentă. Dar spune şi d-ta, cum vrei să fiu optimist când o nouă melodie vine după un succes ca „Nu mai plânge, Baby”?

— Apropos de asemănări, bine că ai deschis discuțiunea. Să nu te superi, dar melodiile se cam aseamănă între ele și cu unele din ele, asemănarea, e prea descheiată. Uite, de-o pildă…

— “Dialog de ședință secretă”. Ascultă și d-ta cum vine chestiunea. Sunt pe lume 1.000 de editori care scot, în medie, câte 10 bucăţi pe an. Deci 10.000 bucăţi. Drepturile sunt garantate 30 de ani. Deci iată 30 milioane de texte puse la adăpost. De unde mai vrei atunci perfectă originalitate, izvor cristalin, când nu există la îndemână 12 tonuri! Oricât de mari ar fi combinaţiile, nu se poate evita tangenţa asemănării. Să-ţi spun câteva cazuri celebre de asemenea: Motivul „Salomeiei’’ de Richard Strauss, e o simfonie, patetica a lui Ceaicovsky, „Electra”, tot de Richard Strauss are o asemănare frapantă cu an quartet de Dvorak. Şi câte încă! Legea, de altfel, îţi îngăduie sa utilizezi trei texte din orice melodie. Şi apoi, să te întreb ceva: dacă în literatură este îngăduit ca aceeaşi temă să fie tratată în fel şi fel de chipuri? Te fac atent însă că nu spun asta ca o scuză sau ca un paravan pentru viitoarele mele producţii. Mergând pe calea aceasta, iată o definiţie pe care am dat-o eu şlagărului. Şlagărul trebuie să se mărginească printr-o tangentă cât mai depărtată cu o melodie cunoscută. Altfel nu e șlagăr. Urechea trebuie să-l reţină imediat…

Elly Roman

— Să nu te superi, dar unii dintre compozitori exagerează cu amabilitatea pentru… urechea publicului. De-o pildă…

Din nou, ședință secretă…

— Ce-ai mai scris?

— Am scris partitura unei comedii muzicale, cu libretul de Paul Frank și Peter Herz, care se va juca în iarnă la Viena. N-ar fi exclus însă ca premiera mondială să aibă loc la un teatru din Bucureşti şi, apoi, aproape acelaşi ansamblu să susţin[ premiera la Viena. Aranjamentul acela e aproape perfectat.

— Care crezi că a fost şlagărul d-tale cel mai mare?

— Fără îndoială că „Ilona”. Când, acum câtva timp am fost la Viena, mi-am auzit melodia cântată prin toate localurile. Iar într-o zi, când asistam la matchul de football dintre Austria şi Belgia, un ins, în spatele meu, fluiera ”Ilona”. Nu-ţi pot exprima ce bucurie am resimţit.

— Eşti un bun pronostigner?

— Nu! Am scris “Tu nu mai eşti a mea”. Credeam că va fi şlagăr mare. A avut succes. Atât. Dar melodia asta mi-a plăcut.

— Când este momentul cel mai prielnic pentru compoziții?

— Nu există momente! Mie, de-o pildă, motivele cele mai frumoase îmi vin când nu sunt liniştit sufletește.

—Compui pe stradă?

— În maşină! Nu umblu aproape deloc pe jos, pentru că fiind veşnic preocupat, sunt expus accidentelor. La Berlin am suferit un accident de automobil din cauza asta… Aşa, mă urc în maşină şi las şoferului grija de a mă duce la destinaţie. În maşină sunt atât de preocupat încât nici nu bag de seamă străzile pe care apucă automobilul.

— Simţi într-adevăr ceea ce scrii?

— Nu scriu niciodată ceva care să nu corespundă stării mele sufleteşti. Nu pot trişa, adică să construesc melodii după formule…

— Făcând bilanţul, cine te-a ajutat mai mult în viaţă?

— Nimeni! Am o mare bucurie sufletească, cum că am ajuns unde am ajuns fără să fi apelat la ajutorul nimănui. Aliatul meu au fost împrejurările.

— Ai duşmani?

— Cred că am destui! Şi-mi urez: „mulţi înainte‘‘. Duşmanii sunt cel mai just etalon al individului. Numai nulităţile n-au duşmani.

  • Din punct de vedere financiar, activitatea d-tale de-acum îţi dă satisfacţie!

— Sunt cât se poate de mulţumit. Bat în lemn. Câştig mai mult ca un prim-ministru.

— Câteva cifre. Cu „Ilona”, de-o pildă, cât ai câştigat?

— 120.000 lei! Prin cele 8 ediţii de note de câte 1.000 exemplare şi 12.000 de discuri de patefon. La Viena nu s-au vândut prea multe note, dar s-au vândut în schimb 9.000 de orchestraţii. După socotelile editorului meu, voi primi vreo 75.000 lei şi trebuie de adăugat că s-a imprimat şi pe 12 mărci de placă… Deci… La noi, drepturile de autor sunt ridicole, în ce priveşte execuţia orchestrată publică a melodiilor, încasez pe un trimestru 5—6000 lei, şi banii aceştia, datorită sprijinului şi interesului pe care mi-l arată d. Constantinescu, directorul Societăţei Compozitorilor români.

— Eşti gospodar?

— Gospodăria e capitolul exclusiv al soţiei mele. În orice caz, nu sunt un boem în viaţa civilă.

— Te urmăreşte vreun regret?

— Da! Că tata, care m-a preţuit foarte mult, a murit fără să se fi bucurat de succesele mele.

— Dacă ai avea o avere mare, ce-ai face?

— Mi-aş împlini un vis minunat: aş face un cabaret artistic. Ceva splendid… Inedit… Dar asta e tot atât de irealizabil ca şi averea mare…

Vizita mea a durat două ore, în care timp am vorbit mult şi despre multe. Dar gazetarul avântat în focul conversaţiei a uitat că avea în mână armele profesionale: styloul şi notesul.

Şi a plecat cu memoria aglomerată de materialul a două ore de neîntreruptă conversaţie.

Transbordarea lui pe hârtie nu s-a putut face, fireşte, fără mici pagube…

*** Jack Berariu, Rampa, august 1933

Printre cele mai cunoscute piese ale lui Elly Roman se numără “Două viori”, “Uite-așa aș vrea să mor”, “Nu mai plânge, baby”, “Ilona”, “Zi și noapte”, “Nușa”, “Tu nu mai ești a mea”, “Mi-e dor de-acasă”, “Tu nu știi să iubești”, “Ca-n prima zi”, iar printre interpreții fără egal ai romanțelor și tangourilor lui s-au aflat Jean Moscopol, Leny Caler, Cristian Vasile, Gică Petrescu, Dorel Livianu, Margareta Pâslaru sau Petre Alexandru.

Muzicianul a încetat din viață pe 19 noiembrie 1996, la vârsta de 91 de ani.

Surse:

discogs.com

Rampa, 1933

Realitatea ilustrată, 1932, 1932, 1934

Universul, 1945

DS TW
No comments

leave a comment