Un interviu cu Stela Popescu? Bine. De acord. Dar să nu-mi pui în față un chestionar. Dacă ai o hârtie cu întrebări dinainte pregătite, ascunde-o. Mă irită practica asta. Ce rost are? Hai să fim sinceri. Asta este ca și cum ai broda pe un frumos costum popular două kilograme de paiete stridente în plus. E inutil. Și… strică la vedere. Mie, într-un interviu, îmi place să apar aşa cum sunt, nici frumoasă, nici urâtă, nici ultratalentată, nici amatoare. Să mă “prinzi” întocmai, dacă ești în stare… Pentru asta însă nu trebuie să notezi, întreabă-mă, întreabă-mă orice şi… deschide urechile. Înregistrează. Eu răspund dacă interviul n-o să iasă mai bun decât te-aştepţi acum… Cu ce să încep? Sunt actriţă de revistă, se zice. Eu aş spune doar atât, simplu: sunt o actriţă. Îmi place revista. E mai multilaterală. S-a spus că, prin mine, revista românească a câştigat. Şi eu, prin revistă, n-am urmărit decât să devin mai complexă, să învăţ… Mi se pare că am câştigat “bătălia”, dac-a existat o “bătălie”… Dar văd că ţi-ai scos hârtiile. Întreabă-mă! Întreabă-mă şi eu răspund. Dacă nu poţi altfel. Să ştii, însă, n-ai să te poţi ţine după mine. Sunt mult prea agilă la vorbă. Te deranjează cuvântul, observ, dar îl notezi. Notează-l. Şi hai să începem odată interviul.
— Anul trecut aţi jucat la Teatrul de Comedie, în “Dispariţia lui Galy Gay”, în regia lui Lucian Giurchescu. Se zice că aţi fost acaparatoare printr-o, citez dintr-o cronică, “nesecată efuziune de virtuţi, scene într-un aspru climat soldăţesc”. Chiar v-a atras Brecht? Adică, aş vrea să ştiu, aţi răspuns solicitării din adoraţiune pentru teatrul dramatic sau pentru că aţi ştiut că spectacolul va fi împins spre musical?
— Stai! Să nu greşim. Sunt actriță dramatică. Asta mi-e profesiunea. Pentru asta am fost formată. Am jucat câțiva ani la Braşov. Că mi s-a oferit posibilitatea să intru într-un teatru de revistă e altceva. Dar eu, din capul locului, precizez, nu m-am gândit să renunţ la proză. Eram convinsă că revista mă va ajuta. Şi-acum cred la fel. Visul meu dintotdeauna a fost să mă împart între proză şi revistă, să le împletesc. Pentru un actor este necesară o asemenea experienţă. E adevărat că şi mie mi-a convenit mai mult revista. Ţi-am spus de ce… Eu am câştigat “bătălia”…
— Şi încă de ce manieră! Sunteţi mereu lăudată, aveţi o mare faimă. În atâtea şi atâtea spectacole aţi fost cotată drept o revelaţie. Aş vrea să vă întreb invers, ce simţiţi când sunteţi, uneori, criticată?
— Tristeţe. O tristeţe cumplită. Mă enervez, îmi vine să mă cert cu toată lumea, apoi încep să cred că, poate, totuşi, e adevărat. Orice actor are de câştigat dintr-o critică. Pentru că eu cred că în orice notă critică, cât de mică, nu poate să nu existe un sâmbure de adevăr.
— Să înţeleg că, totuşi, în fond, criticile nu v-au nemulţumit?…
— Ba dimpotrivă. Ce-ar fi, însă, să lăsăm asta, să nu intrăm la amănunte.
— Bine. Dar publicul?
— Publicul? Nu m-a nemulţumit niciodată. Eu, pe mine, da, m-am nemulţumit. Dar publicul? Eu nu cred, ca alţii, că în săli există public bun şi public slab. Publicul e acelaşi. Îi auzi pe câte unii: Vai, tu, ce public slab e la Caransebeş. Sau aiurea. Dar nu se gândesc ei, cataloghiştii, în ce formă s-au aflat atunci, în seara aceea, când au apărut in faţa publicului celui slab! Noi, numai noi, actorii, suntem de vină. Noi, într-o seară sau alta, vizavi de un public sau altul, suntem mai mult sau mai puţin plini de vervă, mai convingători, mai mult sau mai puţin profesionalizaţi. Actorul, să ne fie clar, e singurul de vină.
— Credeţi în necesitatea vedetei?
— Da. Cred. Pentru aducerea publicului la spectacole este nevoie de vedetă. Televiziunea i-a obişnuit pe oameni cu vedetele. Şi publicul le cere, bineînţeles, şi în sala de spectacole, în orice sală de spectacole. Le caută.
— Dumneavoastră mergeţi des la teatru?
— Ce întrebare! Are vreo legătură?
— Are.
— Bine, atunci scrie. Merg. Merg destul de des. Când sunt ocupată cu spectacolele mele mai uit uneori.
— Pentru ce mergeți? Vă interesează piesa, actorul sau spectacolul?
— Spectacolul, în genere. Spectacolul, ca tot unitar. Un actor bun într-un spectacol eșuat sau un actor prost într-o partitură excelentă — tot o nereușită va fi!
— Deci, nu “numele” vă interesează?
— Să n-o întoarcem. Vedetele sunt să nu zic mai mult, dar şi pentru afiş, pe când doar spectacolul în întregime rămâne în conştiinţe.
— În conştiinţa publicului de revistă va rămâne doar vedeta…
— De ce, public de revistă? Nu ştiu dacă există aşa ceva. În orice caz, nu e bine că poate fi împărţit publicul. El ar trebui să fie atras în aceeaşi măsură de spectacole diferite.
— Şi dumneavoastră sunteţi atrasă înspre revistă!
— Ca actriţă. Ca spectatoare, nu. Le ador pe toate.
— Actorii preferaţi?
— Regretatul Ciubotăraşu, Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Horia Căciulescu, Nicu Constantin, Rodica Tăpălagă…
— Apropo de Rodica… şi de “Alo, aţi greşit numărul!”. Film nu mai faceţi? Proiecte?
— Nimic. Nicio propunere. Şi-apoi, nu sunt mulţumită cu nimic din ce-am făcut până acum în film.
— Nu refuzaţi rolurile care nu vă convin?
— Nu pot. Nu-mi vine să refuz, dar nici nu mi-ar plăcea să mai joc. Am impresia că nu pot să dau tot ce ar trebui. Şi asta mă defavorizează. Şi, să nu uităm că, totuşi, unui actor, cel puţin eu aşa cred, spectacolul direct îi creează adevărata satisfacţie.
— Da, dar celălalt, spectacolul filmat, rămâne…
— Mai mult sau mai puţin. Și eu rămân. Rămân la părerea mea.
— Dacă n-aţi fi actriţă, ce altceva aţi dori să fiţi?
— Gospodină. O bună gospodină. Îmi place să stau în casă. În casa mea. Să deretic, să gătesc, să mănânc. Detest restaurantele.
— Pasiuni extrateatrale?
— Pictura.
— Ce vă place, în mod deosebit, în teatru?
— Totul. Absolut totul.
— Ce nu vă place?
— Nu mă trage, te rog, de limbă. Nu mai spun nimic.
— Ce admiraţi mai mult la colegii dvs, actorii?
— Perseverenţa şi seriozitatea. Şi disciplina.
— Sunteţi… disciplinată?
— Ei, asta-i acum! Profesiunea mi-o cere.
— Cum e profesiunea dv.?
— Foarte grea. Foarte serioasă. Dar, ia stai, cred că asta ţi-aş putea-o spune şi după ce m-ai anunţa că… am terminat interviul.
*** Cuvântul Nou, mai 1971, Viorel Teodorescu
Stela Popescu a încetat din viață pe 23 noiembrie 2017, la vârsta de 81 de ani, în urma unui accident vascular cerebral.
