Secrete de familie. Povestea soției și a unicei fiice a poetului Vasile Alecsandri

“Mult iubita şi răsfăţata fiică a lui Vasile Alecsandri, Maria, se născuse într-o zodie numai în aparenţă lipsită de noroc. Când mama ei, în vârstă de 15 ani, intrată de un an în serviciul lui Vasile Alecsandri, simţi că avea să nască în curând, îşi chemă în ajutor o mătuşă, ca astfel să obţină legiuita căsătorie. Cunoaştem acest amănunt din scrisoarea trimisă de Vasile Alecsandri, refugiat la Paris, actorului N. Luchian de la Iaşi. Era în 1857, la câteva zile după naşterea Mariei (3/15 noiembrie).

Poetul nu-şi luase nici un angajament faţă de Paulina Lucasiewicz, nu-şi presimţea în acel moment vocaţia de părinte, dar avea grijă de sănătatea adolescentei şi l-a însărcinat pe Luchian să-i asigure, în lipsa lui, existenţa şi, totodată, ca să-i curme orice pretenţie matrimonială, să-i comunice din partea lui că era logodit.

Împăcarea s-a produs însă la întoarcerea lui Vasile Alecsandri în ţară: îi plăcea fetiţa lor, îşi propuse să-i dea o creştere aleasă şi a descoperit în mama ei o gospodină pricepută, căreia avea să-i lase în grijă moșia de la Mirceşti, ridicarea unei noi case tot acolo, precum şi a unei şcoli şi a unei biserici, în locul celei vechi, care arsese.

“Marghioliţa”, cum îi spunea tatăl, creştea cuminte, într-un pension de la Iaşi, iar după absolvirea claselor primare, într-o aleasă pensiune la Paris, unde şi-a descoperit talentul de pianistă şi îndemânarea la pictură. Tatăl a fost bucuros să afle că fiica lui obţinea succese la baluri şi că devenise o autentică pariziană în decurs de şase-şapte ani, că stăpânea la perfecţie franceza. Îi scria tatălui în englezeşte şi se văita ori se lăuda că uitase limba maternă…

Din grijă pentru Maria, care ajunsese “grande demoiselle” şi era la vârsta căsătoriei, Vasile Alecsandri s-a hotărât să regleze situația, căsătorindu-se cu Paulina şi dându-i fiicei sale numele lui. Acest eveniment a avut loc la data de 3 octombrie 1876. După un an, pe 3/15 noiembrie, Maria Alecsandri s-a căsătorit cu Dimitrie, fiul lui Alexandru Catargi, preşedinte la Înalta Curte de Casaţie, şi al Mariei Donici, cu care a avut două fete, Margareta (Mărgărita) şi Elena.

Căsătoria avea să se desfacă în 1883. Din scrisorile primite în acest interval de la tatăl ei, zece la număr, nicăieri acesta nu-l menţionează pe ginerele său, nici măcar în formulele finale. Ba chiar, în ultima, trimisă de la “Bucarest, 30 octobre 1882” (toate scrisorile lui Alecsandri către Maria erau în limba franceză) încheie cu îmbrăţişări către “toate, mari, măricele şi mici”.

Nici un cuvânt despre Dimitrie! De altfel, cred într-o selecţie operată de Maria în scrisorile către tatăl ei, deoarece în nici una din ele nu e vorba de neînţelegerile dintre ea şi Catargi, de divorţul lor din 1883 şi de recăsătoria din acelaşi an, 1883, cu Georges Bogdan. Acesta era fiul marelui vornic Emanuel şi al Anei, născută Ghica. Dintr-o primă căsătorie, cu Margareta Rosetti, a avut doi fii, Dimitrie şi René, iar din cea de-a doua, cu Maria Alecsandri, unul singur, Henri.

Nici cu acest soţ nu s-a împăcat prea bine, despărţindu-se de el, ca apoi să se împace. De acesta e vorba prima dată, într-o scrisoare a tatălui, datată Paris, 22 avril 1887: “Salutări prieteneşti (Amities) soţului tău”. Se vede că Bogdan era bolnav. Alecsandri adaugă: “Spune-i din parte-mi să reacţioneze contra bolii (le mal) prin forţă morală. Este cel mai bun leac”.

A doua oară, tot de la Paris, la 15 decembrie, poetul îşi încheie astfel scrisoarea: “Mă voi ocupa de candidatura soţului tău la viitoarele alegeri”. Se vede că ginerele avea ambiţii politice. A făcut însă carieră ca inspector administrativ, urcând chiar la treapta de preşedinte al Consiliului administrativ superior. Era arbiter elegantiarum al Iaşilor, se îmbrăca exclusiv de la Paris, a fost unul din întemeietorii Jockey-Clubului de la Iaşi. A murit puţin înainte de anul 1928.

Maria primise în zestre moşia de la Borzeşti, căreia soţul ei intenţiona, în februarie 1888, să-i găsească un arendaş, deşi treaba nu era uşoară. Alecsandri compara specimenul de amator, în acel moment “merle blanc”, cu alte cuvinte, o pasăre foarte rară. La 28 februarie 1889, “mierloiul alb” nu fusese găsit, dar socrul atent îi atrăgea atenţia ginerelui să-l lase pe eventualul arendaş să construiască el hambarele de grâne. O mică atenţie pentru soţul Mariei în ultima scrisoare, de la Paris, 22 avril 1889: “îl îmbrăţişez pe Georges până ce-i voi răspunde la scrisoarea sa. Primăvara mă leneveşte”.

Din lectura cărţii ei, n-am putea spune că Marie G. Bogdan ne-a devenit simpatică. Dimpotrivă. Prima parte a cărţii din care am citat este lamentaţia unei victime a societăţii postbelice. “Nenorocirea” ei a început încă din anii războiului de întregire, când conacul din Borzeşti i-ar fi fost literalmente devastat de ofiţerii noştri, încartiruiţi claie peste grămadă: “Casă, mobilă, obiecte de artă, tablouri, amintiri de familie, corespondenţă literară unică în această ţară, lăsată moştenire de un tată ilustru, bibliotecă cuprinzând tot ce geniul francez a produs în ştiinţă, în literatură, în istorie, totul s-a prăbuşit în fundul unei prăpăstii fără ieşire într-acest colţ de ţară ospitalier servind de azil şi de loc de odihnă ofiţerilor ce trebuiau să combată”.

Iar apoi: “Trei ani de demersuri penibile şi costisitoare, de anchete probante, de promisiuni deşarte, au obosit până la urmă răbdarea mea şi aşa atât de încercată prin durerea şi ruina unui cămin pe vecie distrus”. A urmat exproprierea, “improvizată în pripă de politicieni grăbiţi şi setoşi de reclamă electorală sub formă de patriotism care nu-i costa nimic”, şi care “desăvârşeau ruina proprietarilor rurali, cărora li se acordau cu câteva hectare de teren profitul grădinilor şi caselor lor de la ţară, în prealabil jefuite şi pustiite, ca şi viile lor, cărora caii de cavalerie le distruseseră pentru totdeauna butaşii şi recoltele în Moldova”.

Lucrurile nu stăteau chiar aşa. Li se lăsa, prin expropierea din anii 1921 – 1922, circa o sută de hectare de pământ arabil, iar pe fiecare hectar expropriat, statul le dădea o despăgubire de o mie de lei. Dovadă că prăpădul nu fusese chiar atât de mare este faptul că sinistrata a putut să-şi refacă atât conacul, cât şi existenţa de moşiereasă, ce e drept, de mai mici proporţii.

În cele 11 capitole ale primei părţi din carte, Maria Bogdan face procesul politicianismului şi al îmbogăţiţilor de război; într-un cuvânt, denunţă “domnia cleptomaniei”; în rechizitoriul ei general, nu este exceptat nici poporul “devenit necredincios şi bolşevic”.

Prin “bolşevism” în acel moment nu era propriu-zis vorba de răsunetul Revoluţiei ruse în ţara noastră, ci impropriu, de indisciplina, la toate vârstele şi la toate categoriile sociale. Faţă de acest presupus flagel, ea cere proniei “un Mussolini drept, just, dezinteresat, inaccesibil la linguşire, punându-şi personalitatea de o parte, negândindu-se decât la fericirea unei Italii forte şi puternice, căreia îşi jertfeşte timpul, inteligenţa şi poate sănătatea şi viaţa sa”.

Câte cuvinte, tot atâtea jalnice erori! Marie Bogdan a trăit peste vârsta de 80 de ani, ca moşiereasă căreia nu i-a lipsit nimic, decât că o lăsaseră picioarele, după ce nici inteligenţa ei, măcar cea politică, în care îşi încercase limitele, nu mai era stăpână pe o judecată limpede.

Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ar fi putut deschide ochii şi vedea crimele fascismului, dezastrele neînchipuit mai mari ale celui de-al Doilea Război Mondial şi “fericirea” pe care idolul ei o adusese Italiei. Cu mijloace literare mediocre, creionează însă pe câţiva dintre prietenii tatălui ei. Costache Negri, poate cel mai scump, “venea pe jos din fundul provinciei sale” la Mirceşti, impunând prin înălţimea, voinicia şi frumuseţea virilă, dar şi prin bunătatea lui, “poet în ceasurile lui şi mereu filosof”. Nu e însă adevărat că el şi Alecsandri i-ar fi cedat lui Alexandru loan Cuza tronul.

Pe acesta nu l-a cunoscut, dar a fost primită cu bunăvoinţă dimpreună cu mama ei de doamna Elena Cuza. Memorialista se înşală afirmând că, la moartea acesteia, guvernul nu s-a mişcat şi că înmormântarea ei a fost modestă.

Despre Ion Ghica afirmă că era “cel mai spiritual şi mai admirabil causeur, din câţi au putut fi ascultaţi”. După alţii, acest primat l-ar fi exercitat însuşi Vasile Alecsandri. Sau tatăl nu intra în socotelile ei? Al treilea personaj din mica ei galerie de portrete este cneazul Alexandru Cantacuzino, membru al Curţii de Casaţie, nepot al cancelarului Gorciakoff. De mirare, el nu figurează, însă, printre corespondenţii lui Alecsandri!

Pe Kogălniceanu abia l-a cunoscut, dar l-a schiţat aşa cum ni-l închipuim şi noi: “de statură mijlocie, foarte gras, cu trăsături prea mici la rotunjimea feţei, cu ochii mici, în fundul capului, şi adânci, cu fruntea bombată de gânditor”. Cu puţin înainte de o operaţie făcută la Paris, Kogălniceanu i-a încredinţat lui Alecsandri testamentul său. După o săptămână s-a întors însă voios, cerându-şi-l înapoi. Organismul său solid rezistase cuţitului.

(…)

Despre mama ei, însă, nici un cuvânt! Din falsă ruşine sau să se fi certat pe moştenire? Alecsandri o lăsase pe Paulina uzufructuara întregii lui averi pe tot restul vieţii (ea i-a supravieţuit 30 de ani). Făcând o descriere răuvoitoare a casei din Mirceşti (opera mamă-sii), Maria încheia insinuant: Alecsandri murise “fără a-şi fi putut realiza două visuri: o călătorie în America şi clădirea unei frumoase case la ţară”.

Alecsandri s-a simţit foarte bine în casa nouă de la Mirceşti, făcută de Paulina în lipsa lui din ţară, în 1867, şi niciodată nu s-a gândit să-şi facă alta! De altfel, în acelaşi context, ea recunoştea că tatăl ei se bucura la Mirceşti de “mult confort”. Era tot ce-şi dorea, ca un om comod şi iubitor de o viaţă “blândă şi odihnitoare” pe care i-o pregătise Paulina şi nu alta (în nici un caz Maria, care și-a părăsit cuibul după un an de la întoarcerea din străinătate, măritându-se). Ce e drept, o găsim adesea la Mircești în momentele tulburi ale căsătoriei, când se va fi bucurat de grija atentă a bunei mame.

Două mici rectificări de date! La căsătoria lui Alecsandri, la 3 octombrie 1876, Maria avea 19 ani (era născută la 3 noiembrie 1857). Şezuse la Paris din decembrie 1867 până în aprilie 1876, deci mai puţin de zece ani! Pe lângă confortul ce i-l asigurase Paulina, Alecsandri avea tabieturile lui, respectate de toţi ai casei: se scula la 5 dimineaţa, îşi făcea îndelung toaleta, la orele 7 îşi bea ceaiul cu biscuiţi, trecea apoi la birou, până la sosirea trenului, la ora 11 şi jumătate lua masa, adeseori cu invitaţii, legumind din numeroasele feluri de mâncare pregătite sub privegherea Paulinei, râvnind însă, în momentul desertului, la fructele altoite cu soiuri franceze alese. După o oră de “siestă” îşi relua lucrul, luându-i mult timp corespondenţa, răspunzând tuturor, mari şi mici, care-i scriseseră.

Când lucra, îl ţinea adesea pe genunchi pe Gogu, căţeluşul care figurează la loc de cinste şi în corespondenţa lui de familie. Era alb, de soi, flocos, mătăsos şi drăgălaş, dar mârâia când stăpînul uita de el. Memorialista îşi dă mai multă osteneală în schiţarea domesticităţii decât în aceea a prietenilor iluştri. Facem astfel cunoştinţă bună cu ţiganul Vasile Cazimir, care juca ursul pe peronul gării, cu chelarul Buciuc, căruia ea, “în neştiinţă completă a limbii române” îi spunea Cibuc, cu un “tip original”, Berescu, care punea zilnic ţara la cale, cu intendentul Vasile, luând cafele după cafele etc.

Slugile erau numeroase la moşia de peste 1.000 de hectare şi pe lângă casă: un cafegiu, o bucătăreasă, care făcea pâine de trei ori pe săptămână, o femeie pe lângă paserile din curte, o bucătăreasă pe lângă personalul de serviciu, un bucătar-şef, trei fete în casă şi câţiva băieţi de serviciu în afară din casă. Ea încheia cu satisfacţie snobă: “În sfârşit, sinecuri ca în ministerele actuale, dar sinecuri care nu ruinau statul, silindu-l pe proprietar să fie generos şi filantrop”.

Fiica ar fi primit de la tatăl ei o vastă corespondenţă, dar “aproape şase sute de scrisori pios păstrate se găseau la Borzeşti în timpul războiului. Regimentul 12 Artilerie şi 8 Călăraşi le-au ridicat cu celelalte toate”.

Din cele circa o sută de scrisori de la tatăl ei, ne alegem cu impresia plăcută a unui corespondent superior, spiritual, iubitor, într-o franceză spumoasă. Să reţinem şi grija soţului, în ajun de a se prezenta cu soţia la Palat, de toaleta ei, cu îndemnul să nu facă economie, că nu duc lipsă de bani. Alecsandri făcuse din Paulina o “doamnă”. Numai scrisul ei rămăsese “labă de gâscă” şi de aceea, când el o punea să scrie o dedicaţie pe o carte de a lui, semna aşa fel ca şi cum ea şi-ar fi asimilat “duetul” său.

Cu două luni înainte de moarte, ignorându-şi teribila boală, cancerul, îi scria Zulniei Sturdza, sora lui Costache Negri, de la Mirceşti: “Să sperăm totuşi că timp de trei luni de vacanţă ce-mi mai rămân, mulţumită aerului bun, unui regim sănătos, şi mai ales îngrijirilor soţiei mele, voi sfârşi prin a ieşi din acest impas”. Paulina era nădejdea lui. Se vede că asta nu i-a iertat-o “Marghiolița”, educata şi rafinata Marie Bogdan.

La moarte, Paulina lăsă Academiei Române casa şi locul de la Mirceşti. Nu se putea o mai nimerită testare. Ea se stinse aşa cum trăise, făcând numai bine în totală singurătate…”

*** Șerban Cioculescu, Despre fiica lui Vasile Alecsandri, România literară, septembrie 1983

Foto: G. Călinescu, Istoria literaturii române