Mihail Pascaly, sfârșitul trist al actorului bolnav de tuberculoză

Născut la Bucureşti într-o familie săracă de origine greacă, după unii biografi în 1829 (după alţii, în 1830 sau 1831), Mihail Pascaly a urmat doar şase clase “umanioare” la Sf. Sava, perioadă în care, pentru a se întreține, a dat lecţii particulare unor colegi înstăriți. A intrat apoi ca elev în trupa „diletanţilor români”, care juca pe scena teatrului „Momollo”, sub conducerea lui Costache Caragiale şi a asociatului său, Costache Mihăileanu. Pascaly a debutat în 1848, în comedia “O mie de franci mită sau o păhărnicie de trei zile”, piesă cu conținut politic ce îi aparținea lui Ion Dimitrescu.

În perioada următoare, tânărul a jucat pe diverse scene, fie alături de Costache Caragiale, fie alături de Fanny Tardini, fie în ansamblul lui Matei Millo, pentru ca, în cele din urmă, să plece la Paris, unde a făcut studii de teatru la şcoala celebrului artist Bouffé.

Reîntors în țară în 1860, şi-a alcătuit o trupă proprie numită „Micul Batel” şi a lucrat la o serie de piese, cele mai multe traduse sau adaptate, pe care le-a pus în scenă în sala Teatrului Bossel, aflată peste drum de Teatrul Naţional.

“Înfăţişarea lui Pascaly producea un farmec deosebit asupra oricui, când îl vedeai cu pletele-i negre, cu ochii lui căprui şi neastâmpăraţi, cu nasul drept şi ascuţit, cu buzele-i rumene şi subţiri, la colţul cărora înflorea un zâmbet şiret şi ironic; era peste putinţă să nu ţi se atragă atenţiunea, căci într’adevăr prestanţa şi mlădierea persoanei lui îl făcea să fie un oarecine, chiar printre oamenii cei mai însemnaţi”, îl descria C.I. Nottara.

Pascaly s-a orientat către un repertoriu eroic-romantic, punând în scenă piese după Dumas, Hugo sau Schiller sau melodramatic, dar nu a neglijat nici dramaturgia națională. Actorul a fost primul interpret al lui Răzvan din drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, “Răzvan şi Vidra”, dar a jucat și în comedii, atunci când acestea se ridicau la exigențele sale artistice.

Activitatea lui teatrală s-a desfăşurat în sala “Bossel” şi în sala Teatrului cel Mare (Naţional), precum şi — în 1868 şi 1871 — în turnee prin Transilvania şi Moldova, jucând la Braşov, Arad, Oraviţa, Iaşi și Botoşani, la primul dintre turnee fiind integrat în micuța echipă, ca sufleur şi actor, poetul Mihai Eminescu.

“În primăvara lui 1868, Eminescu îndeplineşte rolul de sufleur, traducător şi copietor de roluri în trupa lui Mihail Pascaly, un mare actor al timpului, unul din ctitorii teatrului românesc. În această ipostază l-a cunoscut I. L. Caragiale, care a fost deosebit de impresionat de întâlnirea cu acest „copil minunat”: „Era o frumuseţe! O figură plastică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic”. Pascaly, desigur din motive de economie bugetară, l-a pus pe Eminescu să facă şi pe figurantul. „Adeseori sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din câte o haină Louis XIV, pantaloni bufanţi Henric IV şi chivere de carton aurit a la „Misterele Inchiziţiilor” sau din „Don Juan de Marara“, căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că nu numai sufleurul era chemat să ia şi el parte între personagele piesei, de multe ori se făcea apel până şi la bărbierul trupei — uneori chiar la pompier — spre a-i transforma în cine ştie ce lord sau baron din piesele romantice… Mihail Pascaly i-a încredinţat lui Eminescu şi traducerea din nemţeşte a unui destul de lung studiu de artă dramatică”, consemnează criticul de teatru Ioan Massoff în ziarul Universul din decembrie 1949.

Căsătorit cu o actriță, Matilda Pascaly (care l-a însoțit în permanență în turneele sale, dar care a murit prematur, se pare c[ în urma unui accident pe scenă), actorul a avut trei copii pe care a încercat să-i îndepărteze de viața teatrului care îi pricinuise atâtea necazuri, mai ales din pricina conflictelor deschise cu actorul Matei Millo.

Elevul maestrului, C.I. Nottara, scria în 1923 în revista „Literatura şi Arta Română”: “Până la 1871, când muri Matilda, îl găsim pretutindeni pe Pascaly, când în Capitală, când în provincie, mai ales în Iaşi şi în Transilvania, unde avu un succes strălucit.

Trecu apoi în 1874 cu trupa sa la circul Dersin, după care, în 1875, se reîntoarse în teatrul restaurat, atunci şi luă de la guvern concesiunea pe trei ani.

În 1881, reveni la teatru, dar prăpădit de boală. Uneori rămânea în culise, rezemat de câte un decor, aproape fără respiraţie. Dar cum intra în scenă, era un altul. Slăbiciunea pierea şi-şi termina jocul în aplauzele unanime ale publicului.

Doctorii îl trimiseră la Reichenhal şi, înainte de plecare, el organiză două reprezentaţii la Teatrul Naţional cu drama “Doi Sergenţi” şi la Raşca cu comedia “Ce ştie satul, nu ştie bărbatul”; în ambele aceste piese d’abia putu să joace.  Când se întoarse toamna în Bucureşti, boala îl consumă cu desăvârşire”.

Răpus de boala de piept, cel mai probabil tuberculoză, actorul a încetat din viaţă pe 30 septembrie 1882, într-o sordidă cameră de hotel aflată peste drum de vechiul Teatru Naţional, la doar 52 de ani. Mihail Pascaly a fost înmormântat la Cimitirul Bellu și, după cum povestea Ioan Massoff, în ziua înmormântării sale cineva care l-a întâlnit pe Matei Millo şi l-a întrebat cum se face că nu s-a dus la înmormântarea colegului său a primit următorul răspuns: „Amicul meu, ce să spun, eu n-aş vrea să fiu nici la înmormântare mea, atâta oroare îmi inspiră aceste solemnităţi…”

Pascaly a fost una din cele mai proeminente figuri ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea, alături de Costache Caragiale şi Matei Millo. “Teatrul a pierdut prin moartea lui pe artistul care a luptat din răsputeri pentru propăşirea instituţiei şi pentru alcătuirea unui repertoriu din piesele autorilor contemporani însemnaţi, singura bază a unui teatru modern”, mai scria C.I. Nottara în revista „Literatura şi Arta Română” în 1898.

Surse:

Ioan Massoff în Revista Teatrul și cotidianul Adevărul

C.I. Nottara, articol omagial publicat în Revista „Literatura şi Arta Română”, 1898