Costache Caragiale: tristul sfârșit al întemeietorului teatrului românesc

“În vremea Războiului Ruso-Turc (1767 – 1774), mai precis în anul 1770, un străbun al lui Ion Luca Caragiale de prin părțile macedonene, anume Vlidico Caragiale, tânăr în vârstă de 20 de ani, se hotărăște să se strecoare printre trupe și să se refugieze în Țara Românească. Auzise, se vede, tânărul aventurier că în Țara Românească se câștiga mai ușor o bucățică de pâine și, travestit în călugăr, înfruntă cu bărbăție primejdiile și ajunge la Giurgiu într-o barcă de pescari. De aici, aventurile lui Vlidico sunt mai ușor de urmărit. Pare că tânărul grec dorea să câștige în Țara Românească o ascensiune rapidă, căci, după unul din biografi, Vlidico se înrolează ca voluntar în solda Cantacuzinilor, care simpatizau cu rușii și se pregăteau pe ascuns împotriva turcilor. Aici a fost primit cu multă bucurie, căci cei mai mulți dintre boieri doreau să aibă la nevoie o armată de mercenari care să-i apere și cu care să câștige protecția uneia dintre cele două mari puteri aflate în lupta de supremație. Datorită influenței unora dintre boieri, Vlidico a ajuns om de încredere la curtea lui Vodă Caragea, iar izbitoarea asemănare de nume dintre el și domn i-a făcut pe mulți să-l socotească pe Vlidico rudă cu Vodă Caragea, acordându-i o încredere și un respect deosebit.

În timpul acestor stagii și în urma unei călătorii în Ardeal, Vlidico se căsătorește cu o ardeleancă frumoasă, de pe urma căreia are un singur băiat, Natis (Ștefan), născut în 1780. (…) În anul 1815, Vlidico se stinge de o chinuitoare boală de piept. Natis, fiul lui Vlidico Caragiale, avea o fire artistică și visătoare. Moștenise ceva din firea dornică de aventură a părintelui său și de aceea se îndrăgostește de teatru. Având fericirea să învețe arta dramatică de la Aristia (Costache Aristia, actor născut în 1800 la București), Natis joacă în câteva piese grecești, câștigând admirația Domniței Ralu, fiica cea mică a lui Vodă Caragea, care avea predilecții artistice și iubea arta clasică grecească. Natis era un bărbat impetuos și plin de cavalerism. În vremea lui a înflăcărat multe inimi care se ofileau în saloane cu zgomote înăbușite și arome de Țarigrad sau în balcoane cu încrustări de artă veche românească. Datorită calităților actoricești, Natis câștigă inima uneia din aceste tăcute admiratoare, Maria, fiica clucerului Ion Nestor, cu care are fericirea să se căsătorească și să aibă trei băieți, Costache, Luca și Iorgu, și o fată, Nastasia. Aceasta din urmă a fost născută pe la 1820 și a murit la 24 august 1905.

Nu mult după frumoasele lui succese artistice, Natis moare în anul 1841 de o anghină pectorală și e îngropat la București. La moartea lui, fiul mai mare, Costache, îi scrie lui Grigore Alexandrescu :

“La mormântul unui tată să mă mângâi eu alerg

Și de colb și din ciolane alt nimica nu aleg”.

Fiii lui Natis au îmbrățișat și ei cariera tatălui, contribuind, prin merite reale, la realizarea teatrului românesc și creând publicului gustul pentru arta actoricească. Cei trei frați au fost stimulați mult de activitatea teatrală și de soțiile lor, Cecilia (a lui Costache), Caliope (a lui Luca) și Elena (a lui Iorgu), actrițe de talent și ele. Mai târziu, frații Caragiale, ajungând în grațiile publicului românesc, se naturalizează, legându-și definitiv numele de noua patrie și de teatru.

Urmărind bogata activitate actoricească și publicistică a celor trei frați, Costache, Luca și Iorgu, spectatorul obiectiv este în pas cu întreaga mișcare a teatrului românesc din acele vremuri, căci, scria la 1846, cu drept cuvânt, un cronicar: “parcă e un dar al familiei Caragiale ca toți mădularii ei să se bucure de un talent pe care românii știu a-l prețui”.

Costache Caragiale, fiul cel mai mare al lui Natis și unchiul marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, a văzut lumina zilei la București, pe 29 martie 1815. Ca și tatăl său, tânărul Costache era înzestrat cu un desăvârșit simț practic și cu reale însușiri actoricești, la care se adăuga o inteligență sclipitoare. Cunoștea sensul orientării în viață și întreprindea cu o destoinicie rară și cu un curaj neegalat orice acțiune care să contribuie la afirmarea sa în ochii publicului. Nu-l descurajau eșecurile și se punea din nou pe treabă, reușind în cele din urmă să-și ducă planurile la îndeplinire.

Tatăl său l-a dat să învețe la o școală grecească, împreună cu alți fii de boieri, cum era în obiceiul vremii. Silitor la învățătură, bun cu camarazii săi, cărora adesea le juca feste, pentru că era un impulsiv, Costache se arăta de pe băncile școlii a fi un temperament deosebit. Datorită calităților arătate mai sus, îl întâlnim pe Costache Caragiale la 1833, așadar în vârstă de 18 ani, dascăl pentru limba greacă la Școala Domnița Bălașa din București. Dar se vede că tânărul profesor de limbi clasice  nu era pentru dăscălie și nici dăscălia pentru el, căci temperament său era înclinat spre teatru, așa că, după doi ani de profesorat la Domnița Bălașa, părăsește brusc cariera care ar fi făcut din el un modest profesor de limbi clasice și se avântă spre sferele visate încă de pe vremea când tatăl său cucerea înflăcărate aplauze la rampă. Auzind că în “Școala Filarmonică” înființată de I. Heliade Rădulescu la 19 ianuarie 1834 se pregătesc mulți tineri pentru cariera actoricească, Costache se înscrie și el la cursuri în 1835. Aici audiază cursurile lui Costache Aristia, favoritul Domniței Ralu, și îi are colegi de clasă pe C.A. Rosetti, Ștefan Mihăileanu, Anesti Cronibace.

După câteva luni urmate cu sârguință la Școala Filarmonică, prin noiembrie Costache Caragiale debutează în piesa “Alzira” a lui Voltaire, jucând rolul primului american și suplinind pe Curie, unul din elevii cei mai distinși ai lui Aristia.

Debutul acesta a fost pentru tânărul actor un debut fericit, de care s-a achitat cu o rară conștiință artistică și despre care un ziar de la acea vreme s-a exprimat în mod foarte plăcut. (…)

Încurajat de neașteptatul debut, Cistache Caragiale, fire zvăpăiată, nu așteaptă să termine cursurile Școlii Filarmonice și, părăsind brusc școala, își ia singur zborul în lume. Actorul Caragiale își dădu repede seama că în București îi va fi greu să cucerască o rapidă ascensiune, mai ales că la acea vreme lumea era cucerită de succesele tot mai mari ale unor trupe italiene și franceze. De aceea, plin de iluzii și talent, ia drumul Moldovei și se oprește la Iași în 1838. Costache Caragiale, care nu cunoștea pe nimeni, se introduce în familiile câtorva intelectuali moldoveni pe care căuta să-i câștige pentru înființarea unui teatru național în locul celui care își încetase activitatea sub afluența acelorași piese și trupe străine care înăbușeau și activitatea teatrală românească din București”. (“Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, B. Jordan și Lucian Predescu, Editura Cugetarea, 1939)

În cele din urmă, Costache Caragiale a obținut succesul pe care și-l dorea atât de mult, dar nu la Iași, ci la Botoșani, unde piesele pe care le-a pus în scenă au fost apreciate de boierii din regiune și s-a întors triumfător în capitala Moldovei, unde a pus bazele Teatrului Național. În următorii 15 ani, Costache Caragiale a promovat piese de teatru scrise de el însuși, de Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi, iar mai târziu s-a întors în București și a fondat “Teatrul de diletanți”. În ajutorul său a sărit un vechi coleg și prieten, C. Mihăileanu, care i-a oferit o sumă consistentă de bani, apoi el însuși și-a amanetat averea și bijuteriile soției și, cu suma obținută, a deschis primul teatru public din București, în strada Momolo, care se afla la intersecția dintre Strada Academiei și Strada Edgar Quinet. Printre actorii trupei se aflau C. Dimitriadi, tatăl Aristiței Romanescu, Mihail Pascaly, Fany Tardini, Ștefan Velescu și Theodor Teodorini.

După nouă luni de muncă, în seara de 21 martie 1845, trupa debutează cu piesa “Furiosul”. La izbucnirea Revoluției de la 1848, Costache Caragiale este nevoit să-și întrerupă activitatea și să se refugieze pentru o vreme la Craiova, împreună cu prietenul său, C. Mihăileanu, unde reușește să organizeze o sală de teatru în școala “Lazaro-Oteteleșeanu”. Evenimentele revoluționare au însă efecte asupra celor trei frați Caragiale, Costache, Luca și Iorgu, care sunt acuzați că sunt venetici și vrăjmași ai țării pentru că nu au luat parte la actul revoluționar și sunt nevoiți să se apere printr-un articol numit “Dreptatea poporului (să) judece pe frații Caragiale”.

Între timp, sala Teatrului Național din București fusese ocupată de o trupă străină sprijinită de guvernarea rusă a Bucureștiului, iar Costache a cerut sprijinul domnitorului Barbu Știrbey pentru a găsi o soluție pentru trupa sa. În cele din urmă, i se acordă conducerea Teatrului Național, iar pe 31 decembrie 1852, domnitorul inaugurează noua clădire a instituției. Cu acest prilej Costache Caragiale organizează o recepție de gală în folosul săracilor, la care asistă Vodă Știrbey cu Doamna și întreaga curte, consulii străini și elita societății bucureștene, iar reprezentația a avut un mare succes. În următorii ani, Costache Caragiale s-a luptat cu numeroase probleme financiare, trebuia să asigure salariul trupei de actori și să achiziționeze decoruri, dar nu a mai primit niciun sprijin, iar teatrul a intrat în faliment. În mai 1855, Caragiale s-a retras, la conducerea instituției fiind numit Matei Millo. Deprimat, actorul a început studii de drept, a obținut diploma de avocat și a fost numit judecător de ocol la Judecătoria de Verde din Capitală. Timp de doi ani a stat departe de luminile scenei, dar în ianuarie 1857 a abandonat slujba sigură pe care o avea și s-a întors, de data aceasta doar ca actor, la Teatrul Național, jucând alături de soția sa, Cecilia, fratele cel mic, Iorgu, și soția acestuia, Elena. Despre Cecilia Caragiale un critic de teatru va scrie: “Cecilia Caragiale a fost mai mult soție decât actriță”.

Epoca de glorie a lui Costache Caragiale se apropia însă de sfârșit. Pe scenă apărea o nouă generație de actori, iar el și-a dat seama că nu mai are la fel de multă priză la public și a decis să joace din ce în ce mai puțin, deși nu era foarte bătrân. În acea perioadă a început să aibă și probleme cu inima, într-o zi chiar a avut o criză în culise, dar și-a neglijat boala. În 1867, era încă în trupa Naționalului, dar după aceea nu a mai apărut pe scenă și publicul, treptat, l-a uitat. Și-a trăit restul vieții în sărăcie, iar ultimii săi ani au fost foarte dificili. Bătrânețea timpurie, ca la orice actor care-și petrecuse nopțile pe scenă, își pusese amprenta pe starea sa. Banii se împuținaseră, iar pe 13 februarie 1877 Costache Caragiale a murit în cea mai neagră sărăcie. Cei care-l uitaseră aproape cu totul și-au adus aminte de-abia acum de fostul actor, iar Camera Deputaților, la propunerea lui C.A. Rosetti, ca o târzie și inutilă răsplată pentru cel care nu primise nicio recunoaștere oficială în timpul vieții, a votat un ajutor de 2.000 de lei pentru înmormântare.

Sursa:

B. Jordan și Lucian Predescu, “Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”,  Editura Cugetarea, 1939