Înființat în secolul al XVI-lea de către Hacioglu Pazarcik, un general al principelui Musa Celebi, fiul sultanului Baiazid Fulgerul, Bazargic (orașul bulgăresc Dobrici de astăzi) a fost un târg meșteșugăresc care număra, conform unei evaluări realizate în jurul anului 1750, 1.000 de case, aproape 100 de ateliere meșteșugărești, 3 hanuri, 3 băi turcești, 12 moschei și 12 școli. Localitatea era renumită pentru țesături, croitorii, produse meșteșugărești din cupru și piele și pentru producția de grâu, in, lână și brânză.
La începutul secolului al XIX-lea, avea 12.000 locuitori, cei mai mulți dintre ei refugiați din Dobrogea în urma războaielor ruso-turce. În 1882, la patru ani după ce Bulgaria și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, localitatea și-a schimbat numele în Dobrici, după Dobrotici, conducătorul Dobrogei din sec. al XIV-lea.
După cel de-al Doilea Război Balcanic, târgul a intrat în administrație românească, prin Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913. Autoritățile au încurajat așezarea coloniștilor români în zonă pentru a-și întări influența, dar nu au finanțat așa cum ar fi trebuit dezvoltarea orașului. Deși era capitală a județului Caliacra, Bazargic-ul, la începutul anilor ‘30, nu avea apă curentă. Erau doar câteva fântâni cu apă proastă, neigienică și câteva cișmele turcești, nu avea canalizare, străzile
erau pline de noroaie din octombrie până în primăvară, nu avea lumină (ulițele erau luminate cu felinare cu petrol, doar la sediul Băncii Naționale și la câteva cinematografe fiind lumină electrică), funcționarii români care au fost mutați aici fiind văzuți de populația majoritară ca intruși.
Și totuși, Bazargicul avea un farmec care i-a determinat pe mulți vizitatori să-l descrie într-o lumină caldă. Unul dintre acești musafiri a fost gazetarul V. Ghețea, care și-a publicat impresiile în revista Realitatea ilustrată.
„Pentru vilegiaturiştii care iau direcţia Balcic, oraşul Bazargic, staţia de debarcare, căci numai până aici poţi merge cu trenul, constituie un punct de atracţie prin înfăţişare şi viaţă. Bazargicul are aspectul oraşelor orientale. În reportajul de faţă, n-am să descriu istoricul oraşului, deşi este foarte interesant, ci aspecte şi consideraţiuni pe marginea unei vizite cam lungi, de 30 de zile.
Medgidia – Bazargic
Fără să vreau, iată-mă la drum. Şi echipat nu pentru călătorie, ci altfel, dar aceasta nu interesează. Ştiu atât că a trebuit să schimb trenul Bucureşti – Constanța la Medgidia. Şi amintesc de această gară deoarece adevărata excursie în ţinuturile cu climă orientală de aici incepe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul, şi asta la ora 5 dimineaţa.
Medgidia. Nu interesează oraşul, ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Câţiva turci hamali, un peron descoperit şi un câmp deschis în faţă. Trenul soseşte de obicei cu întârziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Câţiva negustori, 5-6 soldaţi şi două tinere fete, destul de obosite, dar vesele.
Pentru omorârea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet seminţe. Deocamdată am crezut că n-am ce face, dar mai târziu am aflat că a mânca seminţe pe stradă, la spectacole şi în restaurant e la modă. La Bazargic, toată lumea mănâncă seminţe. Trenul mult aşteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou, vopsit cu culoarea verde. Ca un şarpe se târa pe şinele paralele, tăind în două câmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet şi căldura începuse.
În fine, la ora 10 și jumătate coborâm în gara Bazargic, simpaticul oraş despre care vreau să scriu. Am uitat: fetele (două bulgăroaice) au coborât la gara Bazargic-Nord. Prea puţin am aflat despre ele, căci vorbeau bulgăreşte.
Tinerele mele însoţitoare m-au asigurat doar atât: „În Bazargic se petrece bine”. Deci cu această impresie am coborât în gară şi cu primul birjar am intrat in oraş.
În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti s-o iei apostoleşte. De la gară, un bulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce la centru. Natural, te aştepţi la un „centru” puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc.
Bazargicul la ora 9 seara
O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români. Totuşi, pe seară strada ţi se pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştiinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător stilul oriental, dar mai târziu îţi devine simpatic. Şi seara, la ora 8, am început să-i simt farmecul.
În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată până la bătrânul turc ce-şi conduce oile şi purceluşii la apă. Strada prost luminată de trei lampioane aşezate la o depărtare de cel puţin 150 m unul de altul îţi oferă prilejul să mergi numai prin conul de umbră. Noroc că la Bazargic încă n-au apărut operatorii de buzunare. Aici te poţi aştepta la călcături pe picioare, la îmbrânceli cât se poate de serioase. Toate acestea se termină cu un „scuzaţi, vă rog”. Deci Bazargicul s-a dat pe brazdă.
În vizită la moschee
Cu amabilitatea prietenilor mei, Em. Papazison, Diana Anastasescu, C. Constantinescu, I. Lupu, am proiectat o vizită a moscheelor din Bazargic. Pentru aceasta, trebuia să am la dispoziţie timpul unei zile întregi, pentru că sunt prea multe şi depărtate între ele, iar în Bazargic nu sunt tramvaie sau maşini, pentru a-ţi ajuta la scurtarea drumului. Conduşi de un preot musulman, Aly, cu care voi lucra anul acesta câteva traduceri în limba turcă, am pornit la drum.
Prima moschee a fost aceea a Muftiatului, ceea ce la noi ar corespunde cu Episcopatul. E drept că, pe cât umblă turcii de prost ca ţinută, pe atât îşi îngrijesc locaşul sfânt. Moscheea, deşi are peste 600 de ani, e model de întreţinere cu covoare preţioase, iar ceea ce m-a surprins a fost interiorul foarte simplu, o sală enormă, fără icoane, sfinţi, cum se obişnuieşte în bisericile creştine. Pereţii şi tavanul sunt frumos vopsiţi, pe ei scânteiază semiluna, atât.
La Moscheea lui Hagio Stan, cea mai frumoasă din Bazargic, am putut vedea în rame, puţine şi acestea, câte ceva din Coran. Atât. Locaşul de închinăciune al turcilor e foarte simplu. Am ţinut să ne urcăm şi în Geamie. La început drumul a părut uşor, dar cele peste 200 de trepte mi-au obosit picioarele la coborâre încât n-am mai putut merge.
Bazargicul cântă, Bazargicul plânge
Viaţa acestui oraş, care-i o învălmăşeală de orientalism şi occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţie pentru un scurt timp. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă.
Restaurantul „Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Şi nopţile treceau, treceau. Dar oraşul, la periferie, avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădeau impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge; Bazargicul la „Central” râde.
M-am despărţit de acest oraş cu oarecari regrete; dar zgomotul Bucureştiului mă atrage mai mult…”
*** V. Ghețea, Realitatea Ilustrata, august 1939
25 septembrie 1940 a fost ultima zi în care steagurile românești au fluturat pe Palatul administrativ al Bazargicului. Administrația României Mari construise aici o clădire a Regiei Monopolurilor, primăria, uzina electrică și școlile primare. Românii au plecat, lăsându-le pe toate bulgarilor, care obținuseră dreptul de a le stăpâni prin Tratatul de la Craiova, în urma căruia Cadrilaterul a redevenit bulgar. Orașul a fost denumit în perioada comunistă Tobulhin, iar după ‘90 a primit vechiul nume, Dobrici.
