Emil Gârleanu, delicatul scriitor stins la doar 36 de ani

Emil Gârleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878 la Iași și a fost fiul locotenentui Emanoil Gârleanu, care aparținea unei familii de răzeși din comuna Gârleni (Bacău) și al Pulheriei, o tânără de origine greacă. Familia locuia pe Strada Carol, în apropierea Copoului, exact în fața grădinii lui Mihail Sturza, un loc pe care Emil Gârleanu îl va rememora frecvent în scrierile sale. Băiatul a fost caracterizat ca un copil ciudat, extrem de sensibil și melancolic, care își îngrijora mama prin predispoziția sa la visare.

Părinții s-au separat înainte ca Emil să ajungă la vârsta de școală, iar el a rămas în grija unei mătuși din Iași, care l-a crescut cu mult devotement și i-a cultivat înclinația spre literatură. În perioada 1885-1889, a urmat școala primară din zona Sărărie, și-a petrecut vacanțele în satul bunicii de lângă Târgul Frumos, iar în 1889 a început liceul la Iași, dar s-a retras de la cursuri și s-a înscris la Școala Fiilor de Militari, fiind influențat de profesia tatălui său.

Aici a fost coleg cu Eugeniu Botez, viitorul scriitor Jean Bart. În anul 1896, mama sa, care se recăsătorise cu colonelul Ghirulescu, a murit de tuberculoză, iar dispariția ei l-a afectat mult pe sensibilul adolescent. În același an s-a înscris la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, însă după doar un an și trei luni a abandonat-o.

Emil Gârleanu a devenit sublocotenent în armata română, dar, după ce și-a început activitatea literară ignorând regulamentele, a fost nevoit să renunțe la haina militară.

Tânărul debutase în anul 1900 în revista ieșeană „Arhiva”, condusă de A.D. Xenopol, cu schița “Dragul mamei” și cu poezia “Iubitei” sub pseudonimul Emilgar și în același an s-a înscris la Facultatea de Litere, apoi a colaborat la revistele “Evenimentul”, “Sămănătorul”, “Luceafărul”, “Albina” și “Convorbiri literare”.

În 1906, scriitorul și-a dat demisia din armată, a plecat din Bârlad cu logodnica lui, Marilena Voinescu, pe 12 februarie cei doi s-au căsătorit și s-au stabilit la București, unde a venit pe lume unica lor fiică, Rodica.

Gârleanu a devenit unul dintre cei mai inimoși membri ai Societății Scriitorilor, apoi, în 1911, a fost numit director al Teatrului Național din Craiova, implicându-se trup și suflet în reorganizarea activității instituției. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, sublocotenentul Gârleanu s-a oferit voluntar pentru a pleca pe front, dar starea sa de sănătate nu i-a permis deplasarea. Scriitorul fusese diagnosticat cu o boală de rinichi, așa că a rămas la București, ocupând totuși o funcție în comandamentul militar, la secția Presă.

În aprilie 1914, Emil Gârleanu a fost operat de congestie sau tuberculoză renală la spitalul Colțea din București de eminentul chirurg urolog Petre Herescu și apoi a plecat împreună cu soția la Câmpulung Muscel, pentru a se recupera, dar după numai o lună, pe 2 iulie, a murit din cauza unei infecții post-operatorii, la doar 36 de ani, trupul fiindu-i transportat la București și înmormântat la Cimitirul Bellu.

Revista Universul literar din 13 iulie 1914 îi face un delicat portret scriitorului: “Din lumea celor care nu cuvântă” este o carte unică în literatura noastră. În aceste bucăți scurte în stil sobru și lapidar adeseori, cu observații drăguțe, pline de poezia dulce a câmpiilor noastre, încărcate cu imagini clare și precise, străbătute cu subtilități de cugetare și cu gingășii de sentimente, se va prelungi departe, va rămâne termen îndelungat încrustată în aceste pietre de preț, icoana și memoria aceluia care a fost Emil Gârleanu”.

Presa vremii a scris și despre înmormântarea lui Emil Gârleanu:

“După cum am amintit în numărul trecut, după Cernea, Iosif, Chendi şi Caragiale, literatura română a mai pierdut pe unul din sânul ei şi acesta tot în floarea vieţii, când nutrea cele mai mari nădejdi, abia ajungând vârsta de 36 de ani. Emil Gârleanu şi-a dat sufletul în Câmpulung, unde s-a dus spre a-şi vedea de sănătate.

De aici, Societatea scriitorilor români din care făcea parte şi cel mort, ba era chiar unul dintre fondatorii acestei societăţi, a hotărât să-l aducă la Bucureşti spre a-i face o înmormântare după cum merită. Corpul defunctului a şi fost adus de la Câmpulung duminică, 6 Iulie. A sosit la Gara de Nord în Bucureşti duminică, la orele 10 şi jumătate seara.

Luni, la orele 2 după amiază, peronul gării era plin de public, care asista la coborârea din vagon a rămăşiţelor pământeşti ale defunctului scriitor. A asistat întreagă Societatea scriitorilor români şi numeroşi gazetari, artişti delegaţi ai teatrelor din Craiova, Iaşi şi Bucureşti, o delegaţie a învăţătorilor, o delegaţie a casei de cetire P. Liciu, etc.

Au fost depuse o mulţime de coroane. Defunctul fiind şi ofiţer în rezervă şi decorat, i s-au dat şi onorurile militare de regimentul 21 infanterie. La Gară a venit în numele Teatrului Naţional din Craiova Dl. Florescu. Dânsul arată străduinţele celui mort pentru ridicarea teatrului care i s-a dat spre conducere. Vorbeşte apoi Dl. M. Dragomirescu, profesor universitar, din partea Convorbirilor Literare, unde a colaborat un timp oarecare Gârleanu.

Apoi convoiul a plecat, în frunte cu muzica Reg. 21, întovărăşit de o mare mulţime care simpatiza pe Gârleanu ca scriitor şi om. Când a ajuns convoiul înaintea Teatrului Naţional din Bucureşti, Dl E. Nicolau, în numele autorilor dramatici, arată marile merite ale lui Gârleanu şi pierderea cea mare ce a suferit Teatrul prin moartea dânsului, pentru că el a fost mare ca conducător de teatru şi ca autor.

Tot aici a vorbit încă Dl Stamatiad în numele scriitorilor români. Dl. Stamatiad face o adevărată dare de seamă asupra întregii activităţi a lui Gârleanu, arată diferite reviste şi ziare la care a colaborat, arată diferitele părţi locuite de români, arată rolul ce l-a avut Gârleanu la înfiinţarea Societăţii scriitorilor români şi locul ce a avut el în literatură.

De aici convoiul pleacă spre cimiterul Belu, unde s-a făcut înmormântarea. La cimitir a mai vorbit Prea Sf. Arhimandritul Scriban”.

*** Olteanul, 1914

“A murit la 36 de ani… Vârstă când nu poţi concepe moartea. Bietul Gârleanu!… În minte-mi îl văd aşa cum l-am cunoscut acum 10 — 12 ani; svelt şi entuziast, delicat şi energic, îndrăzneţ şi timid, visător şi practic, om de iniţiativă şi bun, foarte bun prieten. Nu voi uită niciodată ziua în care a ieşit primul număr din “Făt Frumos”. Părea că odată cu apariţia ei, cei patru prieteni (căci atâtea am fost la început), el, Nanu, Tutoveanu şi eu, pornim să cucerim lumea. Dar câte mizerii…! Entuziasmul însă nu m-a lăsat nici o clipă. Gârleanu ştia să ne împace pe toţi şi, ce-i mai mult, ştia să scoată banii din piatră. Nu voi uita, de asemeni, nici seratele literare, glumele, şi îndeosebi epigramele care dădeau întâlnirilor noastre tot ce viaţa de scriitor are mai plin de farmec. O încurajare a D-lui Maiorescu venită din Viena ne umplu de avânt.

Fiecare număr nou era o nouă victorie. Dar anii s-au dus şi, odată cu dânşii, şi multe din visurile de-atunci. Şi, acum, în clipa asta, când scriu aceste rânduri, amintirile mă copleşesc şi simt că cuvântul, ca şi durerea mea, sunt inutile: să vorbească opera lui!”

*** A. Mândru, Convorbiri Literare, 1914

În 1940, revista Convorbiri literare i-a dedicat un articol omagial:

“Emil Gârleanu s-a născut în capitala Moldovei la 5 ianuarie 1878, ca fiu al colonelului Emil Gârleanu. Şcoala, primară şi cea secundară le urmează la Iaşi, pentru ca, în aceeaşi localitate, să treacă apoi la Liceul militar şi, în sfârşit, la Școala de artilerie şi geniu. Este atras de marină, pentru perspectivele de călătorie ce le presupune această carieră şi care totdeauna se împacă cu visul şi muza. Aici se întâlneşte şi are coleg pe Eugeniu Botez (scriitorul Jean Bart, de mai târziu). Neîmpăcându-se cu abstracţiunea ştiinţelor matematice, trece la Școala de infanterie şi cavalerie. În chipul acesta, în anul 1899, capătă gradul de sublocotenent de infanterie, repartizat la Regimentul 13 Ştefan cel Mare din Iaşi.

Pentru un temperament ca al lui Emil Gârleanu, îndeletnicirea prea realistă a carierei de ofiţer nu era potrivită. Când aplecat în lecturi prelungite deasupra cărţilor, când dând aripi sufletului să viseze şi mai întotdeauna cuprins de nostalgie, spre copilăria petrecută odinioară în preajma fermecătorului Copou. Pentru ofiţerul de acum şi pentru realitatea care o trăia aievea, armata nu mai era acelaşi lucru care era atunci când, fiind copil, se credea un ostaş autentic, la răspunsul salutului pe care tatăl său, colonelul, i-l dădea zâmbitor din fruntea batalionului, în cântecul trompetelor.

După aceste încântătoare clipe ale copilăriei, ca şi după acelea ale primei adolescenţe, în care, în aerul dulce al nopţii, se împrăştiau miresmele copacilor înfloriţi de prin viile de prin prejur, miresmele valurilor de flori din grădina Poştei, când zumzetul chitarei din mâna tremurândă a bătrânului lăutar îmbrăcat în giubea părea că vine dintr-o lume necunoscută, care te atrăgea cu vrăjile ei, Emil Gârleanu avea să tânjească tot timpul scurtei sale vieţi, vibrând din tot adâncul sufletului la aceste amintiri.

Lirismul său abundent în sinceritate şi căldură, înclinarea sa spre meditaţie şi pătrunderea sufletului în diferitele-i aspecte era firesc să-l îndrumeze mai repede către citit şi scris sau către vreun cenaclu literar de care Iaşii încă nu ducea lipsă. Astfel vom înţelege prezenţa lui Emil Gârleanu în mijlocul cercului lui Alexandru Xenopol şi primele încercări ale tânărului şi timidului ofiţer publicate în revistele «Arhiva» şi «Evenimentul» sub pseudonimul Emilgar.

Plecând şi revenind în armată, după aproape doi ani, Emil Gârleanu, prin forţa împrejurărilor, s-a stabilit la Bârlad. Mediul de aici l-a făcut şi mai îndărătnic întru servirea muzelor.

«Dragostea ce prinsese de literatură devenea pasiune, creştea fără să bage de seamă aproape, se simţea tot mai puternic atras de fiorii pe care ţi-i dă scrisul şi voluptatea clipei de creaţie; lumea aceea în care fantasticul se îmbină cu realitatea te înlănţuie ca şi lianele, clădind o nouă lume», ne încredinţează un amic al său. Prieteni ca Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Atanasie Mândru, George Tutoveanu şi alţii, găsiţi aici, n-aveau decât să ajute înflorirea aptitudinilor lui Emil Gârleanu şi din această strânsă amiciţie şi colaborare să iasă revista «Făt-Frumos», care urma să joace un rol destul de important în mişcarea literară a vremii.

Pornit cu tot sufletul pe acest făgaş, era de aşteptat ca tânărul şi inimosul scriitor să nu se mai simtă în elementul său ca ofiţer şi, ca atâţi alţi scriitori în situaţii asemănătoare, să demisioneze din armată. Astfel, în anul 1906, Emil Gârleanu îşi înaintează demisia din oştire. Trebuie să amintim, însă, că timp de şapte ani, cât a fost ofiţer activ, şi-a îndeplinit slujba ca un bun militar şi, mai ales, cu un deosebit simţ al datoriei. Sentimentului patriotic a ştiut să-i împrumute o aleasă haină pedagogică concretizată, îndeosebi, prin dragostea reală faţă de soldat, în care totdeauna a văzut sufletul curat al ţăranului român. Când în anii 1901 —1902, începe să ia parte la Conferinţa Societăţii Universitare, prelegerea căreia îi dă preferinţă este aceea privitoare la Ţăranul ca Soldat.

Reproducând câteva cuvinte ale lui Gârleanu rostite cu acel prilej, vom înţelege mai bine afirmaţia noastră şi modul cum el ştia să privească problema în ansamblul nostru social:

«La sate se poate păstra naţiunea, limba, obiceiurile, simţul românesc. La oraşe, unde străinismul lucrează mai direct, e mai greu, mai cu seamă că marea nenorocire a noastră e de a ne lua după tot ce e străin, dispreţuind tot ce e al nostru; şi dacă acest lucru se întâmplă în artă, în literatură şi în ştiinţă, de o bucată de vreme se întâmplă şi în simţire». «…Simţirea noastră trebue să trăiască în amintirea plăieşilor lui Ştefan cel Mare, care au ştiut să trăiască ca adevăraţi Români. A da la o parte educaţiunea noastră naţională înseamnă a ne lepăda de un trecut ce-i prea glorios pentru a putea fi uitat».

Rândurile acestea constituie nu numai entusiasmul ostaşului, ci «Sunt chiar semnele acelui curent pe care sămănătorismul îl va cristaliza şi căruia i se va adăuga şi Gârleanu», cum observă d. Perpessicius. Şi mai mult, ele mergând pe aceeaşi linie de gândire şi simţire de naţionalism trasată de Eminescu, au într-însele ceva profetic şi de plină actualitate.

Numaidecât, după plecarea sa din armată, Emil Gârleanu ia drumul spre Bucureşti, unde va căuta să fie cu totul al literaturii. Fără bani, fără nici o slujbă, ci numai susţinut de elanul tinereţii şi încurajat de comoara talentului său, scriitorul nostru descinde în Capitală.

După cum era şi de aşteptat, Emil Gârleanu a fost printre cei dintâi scriitori în sufletele cărora patriotismul vibrant al ideologiei sămănătoriste găsea un adânc ecou. Încă mai dinainte revista «Făt-Frumos» fuzionase cu «Sămănătorul» d-lui Nicolae Iorga. Sufletul revistei bârlădene venea acum să se încorporeze în mod necondiţionat revistei de la Bucureşti, care pe urmă devenise «Neamul Românesc», unde Emil Gârleanu făcea nu numai pe secretarul de redacţie, dar chiar şi toate atribuţiile administraţiei.

«…De două ori pe săptămână, în timp ce directorul revizuia o voluminoasă corespondenţă, secretarul scria „cu bucurie” — mărturiseşte el — cele 3000 de adrese ale revistei. Mişcarea din Piaţa Teatrului, de la 13 Martie 1906, îl află alături de Mihail Sadoveanu, privitor al încăierării dintre studenţi şi armată, pentru care inima lui, de curând despărţită de oştire, încă mai vibrează cu emoţie».

Este epoca în care dl. profesor Nicolae Iorga îşi lărgeşte acţiunea de trezire a simţirii naţionale dincolo de hotarele convenţionale, la fraţii din Transilvania şi Bucovina. În Emil Gârleanu, preşedintele Ligii Culturale, găseşte unul dintre cei mai zeloşi discipoli. Emil Gârleanu, de asemenea, devine sufletul şezătorilor pe care Societatea Scriitorilor Români le ţine pretutindeni pe meleagurile locuite de Români pentru propăşirea graiului şi literaturii strămoşeşti. Tot el este acela care în anul 1909 devine adevăratul ctitor şi conducător al Societăţii Scriitorilor noştri.

Dar, concomitent cu acestea, în toţi aceşti ani de muncă activă şi de luptă febrilă în domeniul patriotismului, Emil Gârleanu dă la iveală volumele «Bătrânii», «Cea dintâi durere», «Odată», «Într’o noapte de Mai», «1877», «Nucul lui Odobac», «Trei Vedenii», «Amintiri şi schiţe», «Din lumea celor care nu cuvântă», ca să nu mai vorbim de editarea unor clasici români ca Ion Creangă, Grigore Alexandrescu, sau de tălmăciri din scriitorii francezi Maupassant, Daudet, etc., care apar în Biblioteca enciclopedică Socec al cărei secretar era. Paralel cu acestea, nu încetează a fi un neobosit colaborator al revistelor timpului: «Convorbiri Literare», «Convoribiri Critice», «Luceafărul», etc.

«În toată această vreme, Emil Gârleanu a cunoscut frenezia creaţiei, dospită în veninul neajunsurilor materiale, efect al unor condiţii improprii literaturii, mai în toate timpurile, în ţara noastră. Martorii ni-l înfăţişează boem incorigibil, amorezat de viaţa de cafenea, înconjurat de prieteni, depănând nevoile, dar, în cele din urmă, retras în sine însuşi, grăbit să scoată hârtiile pe care azvârlea pe colţul mesei, articolul sau povestirea ce trebuia să plece îndată spre câte o redacţie binevoitoare. Gentilomul aştepta întoarcerea comisionarului şi, din polul smuls, o rublă (suntem pe vremea Arcadei dinainte de răsboiu) era a mesagerului, iar celelalte trei îmbiau pe prieteni la câte un capuţiner, la câte un şvarţ». (Perpessicius).

În anul 1911, Emil Gârleanu este numit Director al Teatrului Naţional din Craiova. Postul acesta îi dă pentru moment perspectiva unui adăpost de nevoile zilnice. Cu această numire, teatrul din fosta capitală a Banilor se primeneşte cu totul: «decoruri noi îmbracă scena şi în repertoriul sărăcăcios de până aci trec piesele fruntaşilor literaturii româneşti şi traducerile celor mai de seamă scriitori străini, alese de priceputul nuvelist şi director şi tălmăcite de literaţii noştri.

Gârleanu a fost întâiul prilej pentru craioveni ca să guste adevărata artă şi să petreacă clipe de înălţare sufletească, de aceea duiosul nuvelist a fost iubit mult şi de către mulţi», ne încredinţează scriitorul Chiru-Nanov. Dar bucuria de o clipă începe să fie întunecată de nourii unei tristeţi pe care o boală nemiloasă îi pornise din umbră, după ce îl pândise ascuns, minându-i sănătatea zi de zi.

Campania din anul 1913 îl face să mai iasă din coşmarul care începuse să-l cuprindă, să mai uite pentru puţină vreme destinul implacabil şi dureros. Revăzut în mijlocul aceloraşi suflete curate, ale soldaţilor săi, ţărani, spiritul său ascuţit găseşte noi motive de inspiraţie.

Întors la Craiova, boala începe din nou să-l împresoare şi din ce în ce mai crâncen. Primăvara viitoare «îi înviorează sufletul şi întreprid cum este, editează în Craiova, începând din februarie, revista «Proza», pe care o scrie singur de la articolele călduroase în chestiunea conservării bojdeucii lui Creangă sau a istoricului S. S. R. până la notiţe informative, înţelegătoare. În al treilea şi ultimul număr al acestei reviste apărut la 1 Martie, se află o evocare, adorabilă poemă, medalion, cum îi zice Gârleanu, «Juliu», în care trăieşte dimpreună cu suferinţele lui de grabatar şi emoţia poetului generaţiilor anterioare:

«Când îl privesc, în gând îi înşir povestea. Trăieşte de un veac! În el, pe speteaza lui, şi-a plecat capul pe un umăr şi s-a stins uşor — odată cu candela, spune tradiţia familiei — răsbunicul. În el a fost ţinut de boală şi de bătrâneţe Bunicul. Pe tata, nu odată l-am văzut sorbindu-şi în el mulţumit cafeaua. Mi l-a lăsat să-l păstrez, visez de multe ori în el, şi pe felurile lui ce scot un zăngănit uşor, îmi salt copilul… Şi uneori, în serile când soarele apune şi-mi place să-l privesc, numai jăratec, ca un cuptor în preajma căruia pământul se rumeneşte ca o azimă, ce sunt fiorii ce-mi străbat mâinile ce le ţin pe braţele tale?».

Cu toate aceste triste presimţiri, Emil Gârleanu continuă să lupte cu greutăţile vieţii şi, mai ales, să dea haină vie slovei pe numeroase pagini. Poate că dintre scriitorii români şi, îndeosebi, dintre cei care au alcătuit aceeaşi generaţie, Panait Cerna nu-şi poate găsi un geamăn de atitudine, voinţă şi sete de viaţă ca dânsul. Din acest punct de vedere sunt pilduitoare destăinuirile aceluiaşi prieten al său Chiru-Nanov: «Gârleanu a scris cu aceeaşi dragoste, chiar când tirana boală îi rodea trupul cu multă grabă, semănând cu berechet de frumuseţe şi duioşie paginile revistei «Proza», pe care nuvelistul o scria singur. Sosea zi cu zi clipa de pe urmă, dar Gârleanu îşi da seama şi simţea că n-o mai poate înlătura, o aştepta cu acelaşi veşnic surâs pe buze, deşi iubea mult viaţa.

Într-una din zile, pe când se afla în mijlocul câtorva prieteni, le spuse:

— Mi-am adunat toate manuscrisele într-o ladă, le-am rânduit ca să nu rămână încurcate; zilele îmi sunt numărate, dar eu tot lucrez, lucrez până n-oi mai putea…

Așa s-a stins din viață Emil Gârleanu, într-o zi senină de iulie a anului 1914, în Câmpulungul Muscelului. S-a stins pentru a rămâne ca o semnificaţie pilduitoare acela care, precum spunea prietenul său Vasile Savel, «nu trăia decât din literatură, prin literatură şi pentru literatură».

(Majoritatea biografilor scriitorului se întrec în a afirma că ftizia i-a fost cauza morţii. Doamna Gârleanu, însă, ne încredinţează că soţul său a murit de puroi la rinichi)”

*** Constantin Stelian, Convorbiri Literare, 1940