“Nu trece nepăsător,
Am fost cel mai bun ochitor”
Acesta este începutul unei poezii mai lungi, pe care am găsit-o scrisă pe ghereta cu ciocolată şi bomboane instalată în Piaţa Senatului, vis-a-vis de Teatrul Regina Maria. De altfel, privită din oricare direcţie, ghereta oferă trecătorilor rodul unei inspiraţii poetice din cele mai fecunde… Peretele din spate al barăcii conţine o poezie care începe cu versurile:
Uitarea este clar,
Ca file din calendar.
Și se termină cu lapidarul vers:
După război, toți sunt eroi
Iar peretele dinspre Tribunal are, între altele, acest vers de-o candidă resemnare
Răsplata după moarte
La fel ca oale sparte.
Dar în definitiv, cine este autorul acestor litere majuscule ce numai uneori păstrează alinierea și ornamentează de jur împrejur baraca cu zaharicale?
O primă indicaţie ne-o dă firma — scrisă şi ea cu litere de mână — pe care găsim următoarea inscripţie, oarecum senzaţională:
AICI VINDE OMUL CARE A LOVIT ÎN ZEPELIN (27/IX/1916)
Să fie, într-adevăr, eroul care a doborât Zepelinul german vânzătorul de zaharicale şi tot el autorul versurilor de pe ghereta-i înţesată cu dulciuri? Răspunsul a venit imediat.
— Cât mi-ai dat?
— 10 lei!
— Ai luat de opt, uite doi lei restul.
— Mai dă-mi de doi lei spirtoase.
— N-am decât cu zmeură.
— Fie și d’alea. Suntem chit!
— Chit!
Băiețașul care consumase dintr-o dată de zece lei ciocolată, rahat și bomboane, neputând rezista ispitei cu adevărat dulci a gheretei, s-a depărtat şi-am rămas, faţă în faţă, cu negustorul de zaharicale.
— Cu ce vă servim?
— Cu nişte informaţii, răspund.
La început îşi roteşte ochii deasupra mărfii şi e punctul să-mi răspundă c-am greşit adresa, că el vinde, bietul, numai bomboane şi n-are cele cerute de mine. Dar durata n-a ținut decât o clipă. În cea următoare negustorul care, dacă s-ar bărbieri regulat, ar părea încă destul de tânăr, e gata să-mi dea toate relațiile.
— Dumneata ești una și aceeași persoană cu „cel mai mai bun ochitor”, cum scrie pe perete, cu doborâtorul Zepelinului şi poate chiar cu autorul versurilor?
— Chiar eu sunt toate acestea, răspunde vesel negustorul.
— Atunci eşti un om mare, un erou, un poet, domnule…
— Îmi daţi voe, Scipione Şerbănescu. Zaharicale — Podul Senatului, intervine repede interlocutorul meu.
— Încântat. ÎI las să termine târgul cu un biciclist care s-a oprit să ia un rahat şi apoi îl iscodesc.
— Dar cum a devenit cazul cu Zepelinul, domnule Scipione?
— Eu eram artilerist în Reg. 2 Art. din Bucureşti. În timpul războiului, am fost detaşat la şcoala antiaeriană. Până atunci nu se ştia de aşa ceva şi am fost în prima serie care s-a dus să înveţe tragerea cu tunul în avioane. Am terminat şcoala de la Dadilov şi am fost repartizaţi fiecare într-altă parte. Eu am nimerit la Cotroceni. Stăteam pe poziţie în aşteptarea inamicilor. Şi, într-adevăr, n-au întârziat. Zepelinul german ne tot dădea târcoale. A venit într-o zi şi s-a retras; a venit într-alta să cerceteze situaţia şi iar s-a retras; în sfârşit, a revenit şi a treia zi. Mie-mi fierbea sângele. Şi-mi ziceam: „Las că-ţi viu de hac”. Şi aşa a şi fost. Când a apărut în a treia zi eu, în calitatea mea de sergent şi şef de tun, ochesc Zepelinul şi dau comanda de tragere. Minune! Zepelinul se prăbuşeşte. Douăzeci şi trei de vagoane de fier vechi au vândut mai târziu germanii de pe urma Zepelinului distrus.
Şi ca să mă convingă de cele spuse, Scipione Şerbănescu, care după mai mult de două mii de ani poartă cu atâta demnitate numele unui alt Scipione (Africanul), distrugătorul armatelor lui Hannibal, îmi arată o serie de certificate semnate de superiorii săi de pe front, în care se atestă că el este într-adevăr cel ce-a distrus Zepelinul german.
— Dar poeziile cu ce ocazie le-ai scris?
— Cu nici o ocazie, eu scriu în fiecare zi. Poftim de vezi!
Si Scipione Șerbănescu — Zaharicale — Podul Senatului, cum îi place să se recomande, scoate din buzunare, de pe sub cutiile cu bomboane, din toate fundurile barăcii, teancuri de foi albe pe care sunt înșirate versuri. — Vai de mine, atâtea? Și încă scrise la mașină, mă minunez eu. Trebuie să te coste o avere transcrierea.
— Asta nu contează. Totul e sacrificiul, răspunde grav negustorul.
— Și unde scrii poeziile? reiau firul convorbirii, după ce interlocutorul vânduse o ciocolată de „doi” și un rahat unei ucenice de croitorie.
— Chiar aici. Uite pe scăunelul ăsta, pe care mă odihnesc din când în când. Stau şi mă gândesc şi odată îmi vine inspiraţia. Nu scriu niciodată fără rost. Toate poeziile mele se referă la ceva precis. O aniversare, o ridicare de mănăstire, o înmormântare, un discurs, deschiderea „Lunii Bucureştilor” şi câte şi mai câte. Transport ideea pe hârtie, caut la coadă să se potrivească și dau fuga la domnişoara cu maşina de scris. Apoi le trimit recomandat.
— Cui? fac eu aprins de focul curiozităţii.
— M. S. Regelui, d-lui Armand Călinescu, d-lui Primar General, d-lui Rezident, lui Hitler, Roosevelt, Mussolini…
— Și ţi-a răspuns cineva până acum?
— Răspunsurile vin cam rar. Mă mândresc însă cu unul, care face cât toată lumea pentru mine. E de la M. S. Regele Carol II. Eu i-am trimis o poezie, cu numele lui transformat.
— Cum adică?
— Specialitatea mea în poezii e să scriu de sus în jos numele unui om mare şi apoi să completez rândurile. Trimiţând o poezie de cinci rânduri, câte litere are numele Majestăţii Sale, m-am pomenit după două zile cu un mandat poştal de cinci sute lei. Şi dintr-un portofel care arată a fi luat şi el parcă parte la doborârea Zepelinului, Scipione Şerbănescu scoate „cuponul” mandatului și mi-l întinde, plin de mândrie, ca să-l privesc.
Într-adevăr, mandatul poartă pecetea casei M. S. Regelui, așa că nu mai încape nici o îndoiala că Scipione Şerbănescu „Zepelinul”, cum singur se supranumește, a ajuns să fie cunoscut la Palat. Poezii — după cum am supus — a mai trimis d-lor Armand Călinescu, d-lui General Dombrowski şi d-lui prof. Gh. Alexianu, etc.
Iată un fragment din poezia trimisă domnului ministru:
Către Excelenţa Voastră
Azi viu să mă plâng
La toţi din ţară că sunt singurul tunar
În faţa lor am plâns amar
Nimeni n-a ţinut seama de a mea tristeţe
Este că sunt lipsit, bolnav la bătrâneţe
Şi mie trebuie să mi se dea ceva
Că ţara se mândreşte cu fapta mea
Umil m’aplec cu dor.
ŞERBĂNESCU SCIPIONE
Doborâtorul Zepelinului.
— Ştii că eşti un om mare, domnule Scipione, dacă ai curajul să corespondezi prin poezii cu personalităţi atât de importante, încerc eu să-i mărturisesc admiraţia.
— Poeziile ca poeziile, ideile din ele sunt însă principalul. Cugetările, alea sunt ce sunt. Şi, ca probă, îmi şi furnizează:
Uitare dacă n’ar fi.
Toată lumea ar pieri.
Sau:
Dacă dorești să privești rai,
O vizită în cimitir să ai!
— Ei ce ziceți?, mă întreabă mândru Scipione „Zepelinul”.
Am înțeles că nu trebuie contrazis.
— Să știi c-am să scriu despre dumneata, să afle nația de faptele dumitale cu Zepelinul.
— Dacă faci dumneata asta pentru mine, spune într-un acces de bucurie ca de copil eroul din timpul războiului, să ştii că primeşti de la mine un album cu cugetări. Și negustorul se şi repede să scotocească pe sub cutiile cu ciocolată, izbutind până la urmă să scoată un almanah „Minerva” vechi, de prin 1900, fără scoarțe şi cu foi multe lipsă.
— Iată almanahul cu cugetări. ÎI vrei?
— Nu te supăra… Dar poate că ți-e de folos. De ce să te desparţi de el? Mie n-are la ce să-mi servească. Păstrează-l dumneata.
— Va să zică mă refuzi, face el pe un ton care exprima mâhnirea şi parcă și indignarea. Îmi pare rău că nu vrei o amintire de la mine. Și apoi, ca luminat de o idee straşnică:
— Fă-mi plăcerea și ia o ciocolată!…
…Am luat-o pentru că mi-am dat seama că Scipione „Zepelin” nu trebuie nici jignit și nici iritat”.
*** Liviu Floda, Realitatea ilustrată, 1939
Puteți citi și:
Taica Lazăr și Madam Batiște, figuri din vechiul București
