HomeVizionariiConstantin Tănase, un miracol al scenei românești (interviu)

Constantin Tănase, un miracol al scenei românești (interviu)

Tănase
DS TW

“Despre Constantin Tănase s-au scris şi se vor mai scrie sute de coloane. Din 1911, anul în care s-a afirmat, şi până azi, descrierea realizărilor sale face obiectul câtorva volume.

Pentrucă, în genul său, Tănase, e unic. Nimeni, de la apariţia lui şi până azi, n-a izbutit să spună cupletul mai viu, mai insinuant, şi cu acel dar de a sublinia pentru a stârni hazul şi aplauzele. Au fost în ţara românească actori mari. Nici unul însă nu a fost atât de popular ca Tănase. Numele animatorului de la Cărăbuş electrizează masele, le face să freamăte şi garantează oricui un spectacol de amploare şi reuşită.

Când spui Tănase, spui revistă. Când spui Tănase spui risipă de lux, bogăţie de montare, torent de muzică frumoasă, inventivitate, fantezie şi atâtea alte calităţi ale unui spectacol menit să uluiască.

Pentru că — ăsta e cuvântul — Tănase e uluitor. Nu ştii de cine să vorbeşti mai întâi, pe cine să admiri mai întâi: pe Tănase directorul Cărăbuşului sau pe Tănase actorul.

Directorul e totuşi un camarad. Oamenii săi întotdeauna se bucură de atenţia lui părintească. Om cu mare putere de muncă, a reuşit ca faima teatrului său, de multă vreme, să treacă hotarele ţării.

Era o vreme când scrisorile din Apus veneau câteodată cu adresa Bucureşti-Bulgaria. Nu ştiau unii pe unde se află Capitala noastră, dar fiecare ţărişoară a Europei ştia foarte bine că Teatrul Cărăbuş al lui Tănase e la Bucureşti.

Şi asta o dovedeşte şi faptul că actorii mari sunt chemaţi cu unul singur din cele două nume. Când spui Garbo, când spui Marlene, când spui Chevalier, când spui Iannings, fiecare om pricepe despre cine este vorba.

Aşa şi cu marea vedetă a Cărăbuşului. Tănase e de ajuns. Cred că sunt oameni care nici nu bănuesc că Tănase s-ar putea numi Constantin Tănase.

Câte nu a mai făcut Tănase pentru publicul românesc. Pentru publicul care-l adoră, fiindcă aude, prin gura lui Tănase, exprimate nemulţumirile lui la adresa guvernului, revolta lui la adresa percepţiei, nemulţumirea lui împotriva crizei, şi mai presus de toate voluptatea înjurăririi! Căci aşa e românul, opoziţionist din fire.

Tănase

La Cărăbuş, e imposibil să-l prinzi un moment liber pe dl. Tănase. În fiecare clipă altcineva vine să-i vorbească. În majoritate, actorii din trupă vor contracte noi, promisiuni noi, avansuri noi… În sfârşit, nici două cuvinte nu se pot schimba în linişte la Cărăbuş. De aceea, dl. Tănase m-a invitat să viu acasă la d-sa, în strada Puţul cu Plopi.

Înainte de a spune eu un singur cuvânt, „directorul”, aşa îi spune toată lumea care vine la Cărăbuş, mă întreabă:

— Bei un șpriț rece, cu vin d-ăla de-al nostru? E foarte bun pe căldura asta, te răcorește. Așa. Acum să stăm de vorbă.

— Vreau, domnule Tănase, în primul rând, te rog, să-mi vorbești despre actuala stagiune.

— Stagiunea asta am început-o ceva mai târziu din mai multe motive. Întâi din cauza celor două turnee care nu mi-au dat răgaz să încep repetiţiile ceva mai devreme şi apoi pentru că am ţinut să joc un singur spectacol toată vara şi asta pentru că este foarte greu să montezi vara două reviste. Nici nu se pot scrie acum texte bune pentru mai multe reviste, din lipsă de evenimente şi apoi publicul nostru a devenit atât de pretenţios, încât montarea unui spectacol, aşa cum înţeleg eu s-o fac, costă prea mult ca să fie posibilă recuperarea banilor. De altminteri, şi aşa vara nu se fac reţete ca să poţi întreține un teatru de talia Cărăbuşului. Provincia ne susţine materialiceşte tot atât de mult cât suntem susţinuţi moraliceşte de Capitală.

Dar ca să ai succes în provincie trebuie să dai numai lucru bun. Publicul ţării e foarte pretenţios. Ne admite jumătăţi de măsură şi ştie foarte bine când încerci să-l tragi pe sfoară.

Eu, însă, nu mă pot plânge. Am fost întotdeauna bine primit în fiecare oraş de provincie. Asta, bineînţeles, pentru că nu m-am pretat la înşelăciuni şi m-am dus în turneu, vorba ăluia, cu toate măselele.

Uite, de exemplu acum, în turneu am să plec cu întregul ansamblu, cu toată orchestra şi am făcut mari sacrificii ca să pot duce cu mine şi formidabilele numere străine care au uimit Capitala.

Şi apoi, în provincie eu înţeleg să menajez anumite sensibilităţi, să tai poante prea tari, care ar supăra, înţeleg să ofer şi tablouri naţionale, româneşti care plac extem de mult. Îţi aminteşti de baletul drapelelor din „Zodia Porcului”? A obţinut un succes monstru. Un triumf asemănător aştept acum de la finalul actului doi al revistei “Electro Cărăbuş”. Deci, cum îţi spuneam, publicul de provincie e foarte pretenţios şi dacă cineva îl deziluzionează, apoi el ocoleşte toate turneele care vin pe urmă.

C. Tănase povesteşte convins şi convingător. ÎI vezi că pune pasiune în ceea ce explică, căutând să-şi întărească fiecare afirmaţie cu un gest elocvent sau cu o mişcare hotărâtă a capului.

– E adevărat, domnule Tănase, că revista merge spre declin, şi că spectacolul care se ridică e opereta?

— Da de unde, nimic mai neadevărat. Revista este, de la război, şi va rămâne încă multă vreme genul preferat al publicului. Şi apoi e şi dificil să reprezinţi operete. Acest gen de teatru cere anumite elemente care nu pot fi desconsiderate dacă vrei să ai succes. Opereta trebuie altfel jucată şi lipsa unui actor cu anumite calităţi dintr-un rol poate duce la un adevărat fiasco. E lucru stabilit că nu se poate juca operetă fără tenor, de exemplu, şi la noi nu există tenor de operetă să dai cu tunul. Aşa că tot revista rămâne genul în stimă. Desigur că ar fi bine să revenim puţin la introducerea textului mai mare, element sacrificat pentru spectaculos.

Trebuie găsită acum o formulă care să îmbine textul şi montarea. Pentru că azi s-a rafinat publicul. Pe vremuri, ieşeam eu la sfârşitul revistei şi cântam un cuplet „Până când’’, cu care ridicam sala în picioare, ba mai şi înlocuiam efortul unui final de 50-60 de persoane care cere muncă, repetiţie şi cheltuială extrem de mare. Astăzi asta nu se mai poate.

— Apropos de cuplet, domnule Tănase. Cum pregăteşti lansarea lui?

Tănase

— Păi dragul meu, întâi îl citesc de vreo două-trei ori ca să-i prind bine sensul. Apoi încep să-l învăţ, în care timp nu ţin seamă de ritm şi de muzică, ci îl spun aşa ca şi cum aş vorbi cu cineva. Cupletul reprezintă întotdeauna un of al omului necăjit. Pentru că ăsta e genul de roluri pe care-l joc eu. Şi omul necăjit trebue să se revolte, să-şi spună ceea ce-l roade. De aceea cupletul la mine pierde noţiunea de poezie pe muzică şi devine o petiţie îndrăzneaţă adresată verbal printr-un intermediar: scena.

Vasăzică încep să-l învăţ cântându-i intonaţiile juste. Lucrul ăsta de laborator scenic vine perfecţionat la fiecare repetiţie. În clipa în care m-am fixat definitiv asupra intonaţiei, atunci cupletul e gata şi poate fi spus, aşa cum aş spune orice altceva. Cred că ăsta e succesul la mine, pentru că spun poanta cum ar spune-o orice om. Nu mă complic cu interpretări misterioase cum ar face-o altul închipuindu-şi că orice rolişor este Hamlet.

— Dar rolurile din scketchuri cum le faci?

— Păi caut să intru în pielea personagiului, înainte de orice. Eu, care umblu mult, am ocazia să văd mereu, la tot pasul, tipuri de oameni necăjiţi, de oameni supăraţi pe viaţă şi pe condiţiile ei. Ei bine, dintre aceşti oameni îmi aleg eroii pe care îi transpun în urmă pe scenă. Pentru că fiecărui spectator îi place să vadă la revistă scene rupte din viaţa de toate zilele.

Tănase

Ajunşi aici, marele nostru comic Tănase îmi explică cum a văzut şi a realizat multe din neuitatele sale creaţii. Din acele creaţii care i-au stabilit faima şi au făcut ca numele său pe afiş să desfunde mahalalele.

Astăzi, ca şi înainte, dacă n-ar fi ambiţia sa de animator, Tănase ar putea umple singur împreună cu baletul un spectacol care ar întruni sufragiile unanime ale publicului, fără să mai aibă nevoie de marele său ansamblu de vedete şi solişti. Vedete şi solişti pe care el i-a descoperit şi i-a lansat. La Cărăbuş este o adevărată Academie de revistă.

— Primeşti scrisori din public, domnule Tănase?

— Da, şi chiar foarte multe. Cea mai amuzantă din câte am primit a fost cererea unor bilete de favoare din partea a doi studenţi săraci. Aceştia mi-au adresat o carte poştală cu următoarea adresă: D-sale D-lui şi au desenat un nas mare, apoi au desenat și un cărăbuş. Nimic altceva şi totuşi cartea poştală mi-a parvenit. Ceea ce dovedeşte că mă bucur de oarecare popularitate şi că funcţionarii Poştei noastre sunt foarte buni

egiptologi, aşa că ar putea fi întrebuinţaţi ca dezlegatori de hieroglife.

Primesc şi scrisori din străinătate. Frecvent îmi scrie o colonie întreagă de români dintr-un sat iugoslav, care mă întreabă totdeauna când ajung cu turneul la Timişoara unde vin toţi româniştii să mă vadă. Probabil că odată voi pleca să dau câteva spectacole la Belgrad, ca să poată veni toţi românii din Iugoslavia.

— Apropos, domnule Tănase, n-ai intenţionat niciodată să pleci în turneu peste hotare?

— Ba da, am primit de multe ori oferte, dar nu totdeauna în timpul cel mai bun. Spre exemplu, ar fi oferta pe care mi-a făcut Primăria din Constantinopol, chemându-mă pentru o lună de spectacole, de la 1 August la 1 Septembrie. Am răspuns că în timpul ăsta nu pot pleca din Capitală, dar că aş face un efort să plec la 15 August. Nu au primit însă ei, pentru că nu ştiu ce fel de expoziţie au în acest interval. Probabil însă că totuşi tratativele vor fi reluate.

— În multe privinţe ai fost un precursor, domnule Tănase. Aşa şi în filmul sonor şi vorbitor. De ce n-ai continuat însă?

— Am făcut întotdeauna lucruri frumoase cu sacrificii multe. N-am mai făcut însă film din motive independente de voinţa mea. Uite-te aici, pe birou, am de multă vreme gata scenariul unui al doilea film pentru care am fost la Berlin, unde voiam să-l turnez. Contractul cu Tobis era semnat, dar studioul nu mi s-a pus la dispoziţie, deoarece primise ordin să nu se mai realizeze decât filme de propagandă.

Am încercat apoi să fac filmul la Pathe Natan din Paris, dar mi s-au cerut patru milioane pentru el, sumă la care nu puteam să mă încurc. Şi îmi pare enorm de rău, pentru că lumea vrea să audă româneşte. S-a plictisit, domnule, de sforăiturile englezeşti şi americane. Preferă să audă chiar lucruri mai vulgare, dar pe româneşte. Îmi amintesc că atunci când spuneam în filmul meu „du-te dracului’’ se pornea un râs teribil. Şi cum îţi spun, am făcut întotdeauna sacrificii, am plătit şi câte o sute de mii de lei pe seară gaj, Josephine Baker a luat banii ăștia. Am dat câte 35.000 lei seral lui Dranem Napierkowskăi, lui Rigadin. Astăzi 35.000 de lei de atunci ar face aproape 150.000 lei pe seară. ÎI învoisem, cu o sumă colosală, pe Max Linder, câteva zile înainte de sinuciderea lui. Totuși, patru milioane pentru un film nu puteam risca. Nu suporta țara noastră atâta.

— Care e cel mai frumos rol din cariera d-tale?

— Ei, e un rol tare depărtat. În opereta „Vice-amiral”, care m-a lansat la București. Mai jucasem eu și înainte, dar ca actor mic, necunoscut. Apoi m-am retras în provincie, unde am jucat vreo trei ani. La premiera operetei „Vice-amiral am avut un succes atât de categoric, încât ministrul Dissescu a venit la mine în cabină şi m-a întrebat admirativ: Da’ unde ai stat ascuns până acum domnule?

— Ce diferenţă este între revista noastră şi revista de la Paris?

— Enormă. Noi avem text și ei au scule. Au mătase ieftină, domnule, că altfel i-am bate de nu s-ar mai vedea. Căci actori mai buni ca ei avem. Franțuzii când vor să facă o revistă, iar dau fuga la Misstinguett și iar fac aceeași poveste. Dacă vrei să știi, orice gen de teatru se joacă, e mai frumos la noi decât în Franţa. Şi nu trebue să uiţi că noi nu avem decât vreo 60— 70 ani de teatru, faţă de câteva secole ale lor.

— Pasiuni ai, domnule Tănase?

— Adică afară de teatru? Desigur. Vânătoarea. E una din cele mai mari pasiuni ale mele. De altfel, am şi mândria de a fi împuşcat cel mai mare porc mistreţ de la noi. Uite-mă aici în fotografie, lângă d. ministru Costinescu, cu porcul meu. Peste 200 de kilograme cântărea. Mai am şi astăzi încă pielea lui. Şi apoi mai am şi pasiunea frumosului, pe care caut s-o dovedesc cât mai mult în spectacolele mele.

*** Mihail Vulpeş, Rampa, 23 august 1937

DS TW
No comments

leave a comment