“Amintirile au adeseori izbucniri de melancolie. O întâmplare ţi-a impus să te întorci cu ani în urmă, când, aplecat sârguitor asupra cărţii de şcoală, purtai în micul frământ al creierului o lume de gânduri şi aspiraţii. O lecţie inimoasă de istorie îţi strecura în suflet preludiul grav al unei epopei.
Vârsta maturităţii tinereşti părea atât de depărtată şi drumul parcurs simţeai că trebuie să fie o încântare, pentru ca la capăt să te aştepte cea mai deplină fericire.
Poate fi dată uitării vraja zilelor de vacanţă sau senzaţia de triumf încercată în urma primirii unei note bune?
Un suflet pur dăinuie în copilul setos de lumina învăţăturii şi el trebue lucrat cu o dexteritate rară, ca să fie pregătit pentru marea luptă, cea a vieţii.
Gândurile de mai sus mi-au fost sugerate de vizita recentă la cel mai vechi institut de cultură românească: Liceul Sf. Sava.
Din str. Berthelot cobori o mică ulicioară în pantă şi intri timid în curtea şcolii. Ciudat, vasăzică anii n-au putut destrăma acel sentiment de accentuat respect, născut în tine din apropierea cu cei care ţi-au dat lumină? O clădire cu proporţii monumentale se înfăţişează ochilor. Aripa nouă se întinde mai încolo, departe, spre spinarea deteriorată a fostei clădiri a ministerului de Justiţie. Urci o scară, intri într-o sală şi baţi la uşa cancelariei.
În fund, la o masa, secretarul, d. Berescu, lucrează. Cer să vorbesc cu d. Ştefan Pop, directorul liceului Sf. Sava.
Trebuie să mai aşteptaţi. A fost chemat de d. ministru, pentru întocmirea unei clase care va avea ca elev pe Voievodul Mihai. La secretariatul unui liceu aşteptarea nu-i o pierdere de timp. Stai pe scaun şi iei parte la mişcarea din preajmă. Un clopot a sunat prelung prin sălile lungi. Scările răsună deodată de tropote înăbuşite şi vâltoare de voci copilăreşti. Fără vrere te laşi târât de amintirea acelui nesfârşit norod de învăţăcei care au călcat pragul acestui focar de cultură cu o vechime de aproape trei secole.
Să urmăm o clipă povestea acestei şcoli din momentul când a luat fiinţă, până în zilele noastre.
… Pe locul unde se află astăzi statuia lui Mihai Viteazul, se ridica pioasă, împrejmuită de ziduri înnegrite de ani, mănăstirea Sfântul Sava. Suntem în anul 1678, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Stolnicul Constantin Cantacuzino, român cu mare dragoste pentru ţară, a gândit că nimic nu poate fi mai puternic fundament pentru consolidarea unui neam decât învăţătura. În chiliile mănăstireşti a pus temelia acestei şcoli de la care primeau lumină, la început, numai coconii domneşti şi fiii boerilor de viţă. Şcoala era întreţinută prin danii, moşii şi venituri de la mănăstiri.
Ajunsă în mare înflorire în timpul lui Constantin Brâncoveanu, devine cuib de învăţătură grecească în epoca fanarioţilor.
În 1817 s-a naţionalizat, transformându-se în „Academie românească”, cuprinzând toate ramurile de învăţământ: primar, secundar, superior, iar de la Regulamentul organic înainte, a luat numirea de „Colegiul naţional Sfântul Sava”. Prin alinierea bulevardului Academiei, mănăstirea ajunsă în ruină a fost dărâmată şi şcoala a funcţionat la Schitul Măgureanu — în faţa Senatului, — loc care a fost şi el în urmă expropriat. S-a mutat o vreme în str. Enei, în casa Mazar-Paşa — Baia Centrală — apoi în casa Pangal, la întretăierea străzii Popa Tatu cu Berthelot, pentru ca în 1874 să se mute definitiv în locul fostului spital de copii.
Tot ce a avut neamul nostru mai de viță aici a căpătat învăţătură, începând de la primii elevi — Cantacuzinii, Ştirbeii, Ghiculeştii, Goleştii. Se înşiruiesc apoi ceilalţi: Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Delavrancea, Brătienii – Ion, Ionel, Dinu, Vintilă, Constantin, Spiru Haret, Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae Fleva, Ferikide, Th. Florescu, Gh. Tătărescu, Sărăţeanu, etc.
Toate numele înşiruite mai sus trezesc în sufletul nostru un fior de mândrie. Vasăzică tot ce-a fost de preţ şi-a vibrat pentru binele ţării noastre, de aici şi-a prins aripile.
Cutreieri sălile şi cele citite sau auzite le întăresc stampele şi tablourile cu care sunt împodobiţi pereţii. Iată-l pe Ionel Brătianu, în mijlocul camarazilor, la optsprezece ani. E un tânăr frumos cu trăsăturile chipului nobil dăltuite şi privirea plină de inteligenţă. Tabloul e o piesă rară dăruit de el şcolii.
În antecamera biuroului directorului găsim tablouri care impresionează ochiul. Un profesor bătrân, în mijlocul elevilor dintr-o clasă inferioară, pare un tată blând, iubitor,care și-a adunat odraslele în preajmă. Mai încolo, câteva fete cu figuri deschise, ultimele absolvente ale liceului. Cercetările îmi sunt scurt întrerupte.
— D. director.
O înfăţişare serioasă, severă chiar la prima impresie. Îi explic scopul vizitei. Parcă ar sta o clipă la îndoială.
Simţi omul legat profund de această şcoală, unde şi-a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Era tânăr în anul 1914, când a venit în fruntea ei. Nici n-a apucat să-şi vadă roadele vastului program de activitate, când a sosit războiul. În timpul ocupaţiei, şcoala a fost transformată în spital turcesc şi s-a distrus aproape tot ce-a rămas în mâna străinilor. Directorul însă, înainte de-a pleca pe front, a strâns cu pioşenie tot ce se putea ascunde de ochii năvălitorilor. Cataloage de acum 100 de ani îmi sunt puse dinaintea ochilor, căci liceul Sfântul Sava este prima şcoală în care s-a predat, acum un veac, limba franceză.
Răsfoieşti cu pietate foile îngălbenite. Nume vechi de profesori răsar la fiece pas: Eug. Potecă, Petrache Poenaru, Simion Marcovici, Costache Aristia, Ion Genilie, Wallenstein, Languillon, Théot, etc.
Colind apoi, în tovărăşia d-lui Ştefan Pop, sălile importante. Găsesc astfel cel mai complet muzeu de fizică şi chimie cu laboratoare întâlnit în vreun liceu, un muzeu de istorie şi geografie cu foarte multe reproduceri de artă, un muzeu de ştiinţe naturale.
În dulapurile de sticlă se află o bogată colecţie de păsări şi animale împăiate.
— Scoate pe Mitică şi Alexandru, spune d. director omului de serviciu. Două schelete au fost aduse pe dată în apropierea noastră.
— Copiii le-au dat nume, îmi explică domnia-sa râzând. Acum câţiva ani locuia aici într-o cameră un servitor. Era un om care umblase mult prin lume. Într-o noapte a avut un vis. Scheletul acesta i-a apărut în somn, spunându-i că el este sufletul lui Alexandru. A doua zi le-a spus elevilor şi aşa i-a rămas de atunci numele.
Trecem apoi în biblioteca vastă, care conţine peste şapte mii de volume puse la dispoziţia profesorilor şi elevilor. Găsim acolo cărţi rare. O biblie din anul 1682 şi diferite alte manuscrise tipărite la mănăstirea Sfântul Sava. Un domn profesor de istorie al cărui nume nu l-am reţinut poartă grija bibliotecii.
Intrăm şi în sala profesorilor, o încăpere vastă, luminoasă, care-ţi face impresia unui areopag. De pe o listă smulg şi câteva nume cunoscute: C. Demetrescu, Gr. Paraschivescu, Florea Ilioasa, Scarlat Dimitrescu, Nicolae Muzicescu, Boţea, C. Pavelescu, Emil Flavian, Andrei Măcin, Mihail Popescu, etc.
Directorul începe acum să-mi vorbească despre instituţie. Din ceea ce spune reies lucruri frumoase.
Ajutat de comitetul şcolar a contribuit la ridicarea construcţiei, ţinta fiindu-i să mute cât mai curând internatul tot în acest locaş. Astăzi elevii interni sunt siliţi să facă un drum de patru kilometri zilnic de la liceu până în aleea Regnault, unde se află internatul. E o ţintă pe care trebuie să o aducă cât de curând la împlinire.
Ştefan Pop e un director model. Armonia pe care o presară printre profesori, dragostea care i-o poartă elevii cu toată pecetea de severitate, toate acestea vorbesc la fiece pas.
La liceul Sfântul Sava e o atmosferă aleasă. Vrând să dăm publicităţii pe elevii cei mai meritoşi, un d. profesor ne-a răspuns:
— Toţi elevii sunt meritoşi… Nu putem face nici o diferenţă fără a jigni pe unii din ei.
Într-adevăr, în cursul superior elevii încep să se remarce. Au o societate literară institulată „Eliade Rădulescu” întemeiată în 1919. Foşti preşedinţi: Radu Budişteanu, P. Comarnescu, Mircea Grigorescu. Elevii scot revista literară a colegiului în anul VII, au grupuri de Cruce Roşie, pentru ajutorarea elevilor săraci, şi Centuria de cercetaşi „Prinţul Nicolae”.
*** Realitatea ilustrată, 1933
Pingback: Figuri de dascăli: Eufrosin Poteca, primul bursier al statului - Dosare Secrete / September 11, 2023
/