Dem Rădulescu s-a născut pe 21 septembrie 1931 la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori, și a debutat în teatru ca actor amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de… fanfara gării. “Sunt oltean, nu mi-e ruşine s-o spun, influenţa regiunii în care m-am născut este evidentă la mine. Deci… umorul şi şmecheria. Tata era negustor oltean. Avea o blănărie, făcea căciuli şi pieptare, era liberal. Pe urmă a dat faliment, şi a lucrat la o pescărie. Mama era ardeleancă. Aveam doi fraţi. Râmnicu Vâlcea era un orăşel cu vreo 15 mii de locuitori, un oraş al pensionarilor, cu o intelectualitate extraordinară şi cu o atmosferă de “Steaua fără nume”. În timpul războiului aveam nouă ani şi îmi aduc aminte cum au trecut pe la noi prin oraş nemţi, ruşi, sârbi, evrei, polonezi… Refugiaţii polonezi erau oameni calzi şi apropiaţi, de o educaţie şi de o cinste impresionante…
Veneau şi trupe de teatru în turneu la Râmnicu Vâlcea. Impresarii intrau în prăvălii, se vândă bilete. Aşa i-am văzut pe Ion Manolescu, Finteşteanu, Vraca, Vasiliu Birlic, Beligan… L-am văzut şi pe Tănase, dar numai un pic, pentru că nu m-a lăsat mama să merg; am fugit de acasă şi am prins sfârşitul, într-o sală ticsită, pentru că oamenii veneau la Tănase ca la Maglavit, l-am auzit pe Tănase zicând: “Am jucat, am jucat, banii vi i-am luat, vi i-am luat, v-am salutat!” Vedeam multe filme, mă fofilam în sală fără bilet şi după film mă duceam acasă să mă bată. De unde veneam eu noaptea aşa de târziu?”, mărturisea într-un interviu acordat Eugeniei Vodă și publicat de România literară.
Pasionat de sport, tânărul căruia prietenii îi spuneau “Bibanul” a practicat pentru un timp boxul și fotbalul, dar a decis să dea admitere la Institutul de Teatru, pe care l-a absolvit în 1954, la clasa profesoarei Beate Fredanov.
Doi ani mai târziu a obținut premiul I pentru interpretare la un concurs pentru tineri actori, moment în care a fost remarcat de regizorul Sică Alexandrescu, spunând mai târziu că acea formidabilă întâlnire a fost “o mană cerească” pentru cariera sa. A urmat apoi colaborarea cu Aurel Baranga:
“Am jucat piesa „Siciliana” de Baranga de 1750 de ori la două teatre, 560 la Naţional şi restul la Teatrul Vasilescu. Şi se juca încă cu succes, dar au scos-o. 1750 de spectacole cu „Siciliana”. Venea Baranga în sală şi plângea. A fost o întâmplare deosebită. Aurel Baranga, care m-a iubit din fragedă tinereţe, a publicat un articol care se intitula DEM. Mi-a făcut Baranga această mare, imensă plăcere. Important în viaţa mea a fost că, fiind şef de promoţie la Institut, am avut imensa şansă să deschid ochii la Teatrul Naţional. Repetiţia cu „Regele Lear” n-am s-o uit până am să închid ochii. Am spus, eu înapoi nu mai pot să mai dau de la ceea ce am văzut acolo. De la Manolescu, Băltăţeanu, Aura Buzescu, Emil Botta, eu nu mai pot să dau înapoi. Astea au fost şanse”.
Filmul de debut al lui Dem Rădulescu a fost „Secretul cifrului” (1959), în regia lui Lucian Bratu, urmat de alte câteva zeci de pelicule care au avut un uriaș succes la public. Printre acestea se numără „Dragoste la zero grade” (regia Geo Saizescu), „Șapte băieți și o ștrengăriță” (regia Bernard Borderie), „Brigada Diverse: (regia Mircea Drăgan), „Veronica” (regia Elisabeta Bostan), „Astă-seară dansăm în familie” (regia Geo Saizescu), „Eu, tu și Ovidiu” (regia Geo Saizescu), „Brațele Afroditei“ (regia Mircea Drăgan), „Chirița în Iași“ (regia Mircea Drăgan), “Tufă de Veneția”, “Un saltimbanc la Polul Nord”, “Secretul lui Bachus”, “Fram”, “Harababura”.
În 1977, actorul a acordat un interviu criticului de film Eva Sârbu:
“— Stimate Dem Rădulescu, dacă ar fi după mine, nu v-aş întreba nimic. V-aş lăsa să povestiţi, aş nota totul şi aş face un recital scris Dem Rădulescu. Eu n-aş fi decât calea de comunicare dintre dumneavoastră şi public.
— Să ştiţi că e o plăcere să poţi răspunde celor care te îndrăgesc, să le spui nişte gânduri, nişte frământări ale unei existenţe, ale unei pete de culoare în această paletă multicoloră, care e teatrul. Şi filmul. Că sunt rude bune. Dacă am făcut bine, să judece posteritatea. Dacă am greşit, alţii să se ferească. Dacă s-au bucurat, asta a fost pâinea mea zilnică.
— Haideţi să vorbim atunci despre bucuria asta pe care o daţi spectatorilor. Să vorbim despre umorul dumneavoastră. Pentru că există un umor «Dem Rădulescu».
— Aţi pus punctul pe i. Mi se pare că aţi atacat o problemă de bază. Originalitatea. Nu cred decât în arta originală. Pentru că nu văd un spectator să intre în sala de spectacol spunând: «Mă duc, că e acolo unu’ care face ca ăla!» Adică vreau să spun, cu alte vorbe, că valoarea, valoarea în general, stă în esenţă. Caragiale atrage atenţia asupra valorii din alt punct de vedere. El spune că între amoeba, fiinţă minusculă care roade zi de zi piramidele şi care se naşte dimineaţa şi moare seara, şi piramida care stă acolo de mii de ani, este o mare diferenţă: amoeba a trăit. O zi, dar a trăit. Deci, nu se poate vorbi de durată, ci de intensitate. De momentul unic de creaţie, care n-are importanţă cât a durat de vreme ce a existat.
— Puteţi să explicaţi publicului cum ajungeţi la acest moment, puteţi să demontaţi în faţa lui mecanismul umorului dumneavoastră?
— Nu pot. Dacă dumneavoastră credeţi că cineva vrea să aibă umor, vrea să aibă farmec, vrea să fie popular şi ajunge numai prin voinţa lui, vă înşelaţi. Asta este exact grădina. Un pom. De la natură. Şi aici vreau să amintesc de mult discutatul talent. S-au întrebat, se întreabă, au răspuns şi mai răspund şi azi, ce e talentul, dar nimeni n-a găsit o explicaţie mai clară a acestei stări psihice. Că e o stare psihică. Şi mă întorc la Caragiale, care spunea că fiecare om are în el o coardă dispusă la vibraţie, şi că talentul este arcuşul pe care-l poartă cineva ca să facă să vibreze această coardă a semenului. Ce-ar fi, deci, arcuşul ăsta, talentul, ce-ar fi el? E uşor să spui: om. Dar cine-i omul? E uşor să spui: maşină. Dar ce e maşina? Maşina e un tot. Omul e un tot Dar ce e un tot? Fiindcă e tot, înseamnă că înglobează nişte elemente. Toate. Care sunt elementele? Orice particulă din acest tot.
Dacă lipseşte una, maşina nu funcţionează, sau funcţionează cu defect. Orice om cu lipsuri funcţionează — dacă elementele sunt secundare — cu defect. Dacă elementele sunt principale, nu mai funcţionează deloc. Talentul este un tot. Nu mă refer la talentul artistului în general, ci la talentul artistului dramatic. Nu-şi lucrează glasul. Nu-şi lucrează corpul. Nu citeşte nici măcar ziarul. Dar pretinde că are talent Ei bine, nu are. Sau dacă-l are, el nu este întreg, în măsura în care actorul se preocupă să dezvolte elementele componente ale brevetului de profesare a acestei meserii, se poate vorbi de talent. Aplauzele, bucuria, popularitatea, polarizarea atenţiei opiniei publice sunt roadele muncii. Ale nopţilor de nesomn. Şi care se compensează şi recompensează cu acea clipă unică de creaţie.
În paranteză fie spus, îmi pare rău că nu orice om poate să trăiască acea clipă. De ce credeţi că spunea cineva: «Artiştii sunt copiii de duminică ai societăţii»? Ei sunt sau, în orice caz ar trebui să fie, sărbătoarea societăţii.
— Nu vă puteţi plânge. Sunteţi o sărbătoare pentru publicul dumneavoastră.
— Sunt unul dintre cei mai înjuraţi actori din ţara aceasta. Mai ales de către cronicari. Dar am să vă spun un lucru: mă credeţi sau nu, dumneavoastră şi ceilalţi, vreau să ştiţi că v-am tras pe sfoară. Şi vă trag pe sfoară. Eu joc pentru plăcerea mea. Plăcerea mea e mai mare decât a dumneavoastră. Eu când joc, atâta regret, că nu pot să mă văd. Dacă aţi şti cât regret că nu pot să mă văd în finalul lui Svejk! Dar nu pot! Şi dacă m-ar filma, aş şti că sunt filmat şi mi-ar distruge toată emoţia… Aici vreau să fac o remarcă măgulitoare…
— Pentru cine?
— Pentru mine. E un lucru care mi-a încălzit sufletul. Acest mare dramaturg al nostru, de la care am învățat foarte multe, Aurel Baranga, a spus: «În afară de mine, mai recunosc un autor dramatic: Dem Rădulescu». Și l-a intrebat un cronicar: «Ce-a scris?» — Siciliana. Mă duc s-o văd și eu!» Eu sunt un tip de commedia dell’arte. Pe mine trebuie să mă laşi să mă dezlănţui. Dacă pui aparatele pe mine, mă termini. Eu nu sunt încă gata făcut pentru film. Pe mine trebuie să mă vezi la teatru. De asta am renunţat la televiziune. Pe viaţă am renunţat. Nu mă redă. Teatrul. Mă reîntorc la teatru. Vă rog să scrieţi asta chiar aşa: mă întorc în genunchi la teatru şi-i spun: «lartă-mă că te-am părăsit atâta vreme»! Chiar aşa să intitulaţi interviul: în genunchi mă-ntorc la tine. La el. La teatru. Ştiţi care e cea mai mare satisfacţie a mea? Că suntem puţini. Puteam să spun că eu am gândit asta, dar n-o fac. Jerry Lewis, pe care-l iubesc din adâncul sufletului, el a gândit-o. Ştiţi ce-a spus nemernicul ăsta? «Cunosc 5 000 de actori de dramă, dar de comedie suntem vreo patru». Aşa a spus el. Şi eu spun la fel. Nu vreau să zic că artistul de dramă nu-i artist şi drama nu e artă, dar comedia este dramă plus încă ceva.
— Ce?
— E, acest ceva aş vrea să mi-l explice și mie cineva într-un articol sau la telefon. Am să vă spun o poveste: un tânăr cere mâna unei fete de la tatăl ei. Tatăl îi spune: Ţi-o dau. Dar o iubești? O iubesc — zice tânărul. De ce? Întrebă tatăl. Pentru că, începe tânărul și tatăl îl întrerupe: Dacă poţi să-mi spui de ce-o iubeşti, nu ţi-o mai dau!
Să vă spun eu de ce vă place comedia, de ce vă place râsul? Nu pentru că-l atacă pe om cu relele lui, nu. ÎI iubiţi în mod egoist. Pentru că vă prelungeşte viața. Cel puțin până la viitorul spectacol.
— Dar dumneavoastră de ce îl iubiţi?
— Poate tot egoist. Poate pentru că artistului îi place să fie răsplătit imediat. Să ştie, pe loc, cum a fost. Că la «Nora» de Ibsen, de unde să ştiu eu cum a fost? Pot eu să văd dacă omul plânge sau nu în stal? De asta-mi place râsul. Dar, paradoxal, îmi place şi liniştea. Ce frumos e când după hohotele de râs, poţi face să încremenească sala! Să ştiţi că nici publicul nu râde ca proasta-n târg. Şi nici nu-i place să râdă şi să uite că a râs şi de ce a râs. Omul vrea să râdă şi să-şi spună în gând: «Dă doamne să nu mi se întâmple aşa!». Îmi place râsul expresiv, cu expresie şi cu adresă precisă. Râsul ăla în faţa clovnului, la care nu ştii dacă să râzi sau să plângi, şi te învinge râsul.
— V-ar fi plăcut să fiţi clovn?
— Abia aştept să joc un clovn. Împreună cu regizorul Geo Saizescu ne aflăm în stadiul de discuţii cu câţiva scriitori pentru un film care să dezvăluie lumea circului. Dar un circ aşa cum l-a văzut Shakespeare. El îi spunea iarmaroc, dar tot asta înseamnă… Comedia e o mare dramă. N-am spus-o eu. Ştiţi când se naşte comedia? Când zîmbetul începe să fie amar. Comedia este drama la pătrat, ca râsul alienatului căruia numai de râs nu-i arde. Este clipa când fericirea se transformă în durere. Este clipa când dragostea devine ură. Comedia este ultimul hotar al lacrimii. Comedia se naşte atunci când eşti atât de împins din toate părţile, că nu mai ştii încotro s-o apuci şi, ca să nu-ţi pierzi minţile, începi să râzi.
Comedia e ceva foarte grav. Credeţi-mă! Din cauza asta n-am făcut şi n-am să fac niciodată cu ochiul spectatorului, să-i atrag atenţia că se află la o comedie. Am spus că mă bucur când joc. Dar e o bucurie estetică. Mă bucur, şi le spun şi altora, stimaţi colegi, bucuraţi-vă că sunteţi făcători de artă, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi niciodată înainte să râdă spectatorul. Nu provocaţi râsul. Dezvăluiţi-l. Provocarea nu e plăcută spectatorului. Grimasa nu e stare sufletească. Strâmbătura nu e durere. Înainte de a deschide gura, deschideţi toracele şi lasă-ţi inima să vorbească… Şi un ultim gând pe care aş vrea să-l spun: totul, orice prezenţă pe scenă, trebuie să fie vitală, molipsitoare. Călcăm pe unde au călcat Nottara, Aristide Demetriad, Grigore Manolescu, Ion Petrescu, Liciu, Livescu… Să privim cu veneraţie trecutul, pentru că datorită lui, datorită lor, acelor actori uriaşi care n-au avut condiţiile noastre, primim astăzi flori şi aplauze, trăim o viaţă de sărbătoare. Să nu ne grăbim să fim «mari». Mare, într-adevăr, înseamnă o acumulare, înseamnă o experienţă, state de serviciu serioase în slujba artei.
Şi să nu ne mai mirăm atât când ne «iese» bine. E normal! Miră-te când iese prost. Ca să iasă bine ai făcut şcoală, te-ai pregătit, ai muncit. Să mă mir că mi-a ieşit tractorul bine? Îl trimit pe câmp, să arate acolo ce poate, să dea producţie bună… Dar gata, am spus prea multe…
— Sunteţi modest?
— Când, acum?
— Nu. În general. Pentru că ce spuneaţi, sună ca o pledoarie pentru modestia profesională…
— Ştiu eu? Sper. Până acum am crezut că sunt, dar după ce am spus, încep şi eu să mă întreb dacă sunt… Ştiţi ce? Vă rog să dați interviul ăsta cât mai modest cu putință, pe ultima pagină…
*** Eva Sârbu, Cinema, 1977
Profesor la Institutul de Teatru și Film, Dem Rădulescu s-a stins din viață în urma unui infarct, pe 17 septembrie 2000. Primise vizita unui tânăr prieten din Germania şi au decis să viziteze Valea Prahovei. Când au ajuns la Telega, „Bibanul” a coborât din maşină şi a exclamat către însoţitorul său: „Ce aer tare e aici!” Şi fără nici un alt cuvânt, s-a prăbuşit la pământ. Deşi a fost transportat de urgenţă la Spitalul Municipal Câmpina, nu a mai putut fi salvat.
