Jean Negulesco s-a născut pe 29 februarie 1900 la Craiova și a fost primul băiat al familiei, după ce mama sa adusese pe lume patru fete (Georgeta, Aneta, Virginia și Gabriela). A urmat încă un fiu, George, și alte două fete, Athena şi Sabina.
“Tata însă n-avea ochi decit pentru fratele meu şi pentru mine. „Ionuţ al meu, George al nostru“, noi doi eram aleşii, fiii celui mai înstărit om de pe strada noastră. Celelalte progenituri erau „fetele”. Lor nu li se spunea niciodată pe nume. „Fetele să ducă coşurile; fetele să facă curăţenie; fetele ar trebui să scrie bunicii şi să-i mulţumească pentru prânzul de duminică. Ionuţ şi George mă însoţesc călare până la vie”.
Tata nu era un bărbat înalt; în mulțime nu-l mai deosebeai. În afaceri, chiar dacă încheia un târg păgubitor pentru el, cuvântul dat avea valoare de contract, oricât de mult ar fi pierdut. Era cinstit, de o cinste care mie mi se părea vecină cu ridicolul. Avea o privire blândă și era timid. Prudent, totuşi nu ştia să reziste „ocaziilor”. Nu o dată s-a întâmplat să ne trezim că vine acasă cu două căruţe de lubeniţe sau cu şase capre cumpărate numai de dragul „chilipirului”.
Colecţionar pasionat, aduna tot ce găsea pe stradă, cuie, sârme, capete de sfoară, orice, şi le rânduia metodic în cutii de carton numerotate cu grijă şi aliniate în biroul lui. Pe eticheta uneia dintre cutii scria: „Bucăţi de sârmă prea scurte pentru a fi utilizate“. Era inteligent, dar nu făcea paradă de inteligenţă şi reuşea acolo unde alţii dădeau greş. Printre altele, avea metoda lui proprie de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, o metodă ciudată, neaşteptată, uneori crudă.
În oraşul nostru, tata era proprietarul unui hotel în curtea căruia îngăduise unui chiriaş sărac să-şi construiască o cocioabă mizeră, de cerşetor, cu o singură încăpere unde, pentru câteva parale, chiriaşul îţi dregea orice — un pantof găurit, o farfurie spartă, piciorul de la o masă şchioapă. „Cârpaciul”, aşa îi spunea toată lumea, era un om cumsecade, modest, cu chipul întotdeauna luminat de un surâs blând; muncea din zori şi până în noapte, nu bea, nu fuma şi nici jocuri de noroc nu juca, îşi plătea la timp amărâta lui de chirie, ba încă pusese deoparte şi ceva bani. Tata îl îndrăgise şi se oprea deseori să împartă cu el un măr sau un pepene. Noi, copiii, făceam haltă la atelierul lui în drum spre casă, venind de la şcoală. Ne dăruia întotdeauna ceva, o acadea sau o jucărie făcută de mâna lui, ne repara bicicletele sau ne lipea înapoi în manuale filele rupte. Îl iubeam şi, înşurubaţi în loc, îi ascultam fermecaţi poveştile inventate ad-hoc şi încheiate invariabil cu câte un proverb moralizator. Dintre toate îl prefera pe acela cu „buturuga mică răstoarnă carul mare”.
Într-o seară l-am găsit plângând, îşi împacheta uneltele şi bruma de lucruri. Tata se afla şi el acolo. „Terenul este al meu şi am nevoie de el. Vreau să-mi extind grajdurile. Mâine dimineaţă să nu te mai găsesc aici”. „Bine, dar unde să mă duc?” „Treaba ta. Doar te pricepi la orice. Fă-ţi o casă, un atelier mai mare, care să fie numai al tău. Eşti destul de copt de acum, se cuvine să ai şi tu căminul tău, să nu mai stai cu chirie într-un bordei de cerşetor”.
După plecarea tatei, copleşit de amar, cârpaciul s-a aşezat pe scăunelul lui cu trei picioare, şi-a lăsat bărbia în piept şi a început să suspine. Multă vreme n-aveam să-i iert asta tatei. Nu departe de casa noastră, pe aceeaşi stradă, se afla un loc viran acoperit cu bălării, pomi şi pietroaie. Era „împărăţia jocurilor” noastre, ascunzătoarea tăinuită, locul unde duminicile se luau la trântă „hoţii” şi „vardiştii”.
Din micile lui economii, cârpaciul a cumpărat terenul, l-a curăţat şi a început să-şi ridice cu mâna lui o căsuţă prevăzută cu o cameră spaţioasă — noul atelier. Noi, copiii, l-am ajutat cât am putut, deşi el nu-i mai vorbea tatii şi nici tata nu-i mai pomenea numele. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a surprins cu locuinţa neterminată. Noi am plecat în refugiu; devenisem un adolescent refugiat in Moldova, partea neocupată a ţării noastre. Trei ani mai tirziu, când ne-am înapoiat, casa cârpaciului era gata. Atelierul mergea din plin; meşterul angajase patru tineri ucenici. Acum era şi el un domn, un patron. M-a întâmpinat cu lacrimi de bucurie si m-a chemat înăuntru să-mi arate casa, „palatul meu”, cum îi spunea el cu mândrie. În aceeaşi seară i-am pomenit tatei de el şi i-am amintit cum îl azvârlise în stradă. „Sosise şi pentru el vremea să aibă un rost”, a comentat el scurt. A doua zi, asociatul tatii mi-a povestit că terenul cumpărat de Cârpaci îi aparţinuse de fapt tot tatii, care i-l vânduse, printr-un intermediar, la un preţ de nimica. Cârpaciul avea să trăiască aproape o sută de ani.
Amintirile sunt aidoma trezirii din visarea unor tărâmuri depărtate. Îmi amintesc de copilăria mea: prima zi de şcoală, ce minune, şi primul învăţător — un uriaş — şi prima oară când am rezolvat misterul unei probleme de aritmetică; şi prima hartă a ţării mele, atât de luminoasă şi atât de bogată; şi libertatea vacanţelor; şi vremea când întreaga lume încăpea în zâmbetul unei fete care mă privise. Nu am uitat nici unul din toate acele prime momente ţesute pentru totdeauna în canavaua trecutului meu fără de griji.”
*** Fragment din Jean Negulesco: Amintiri („Lucruri pe care le-am făcut sau cred că le-am făcut”), în românește de Manuela Cernat, România literară, 1985
Viitorul cineast a urmat studiile primare, gimnaziale și liceale la Liceul „Carol I” din orașul natal. Talentul pentru artă s-a arătat în adolescență, pe vremea când era cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii, în timpul Primului Război Mondial, și i-a schițat un portret lui George Enescu. Jean Negulescu a decis să devină pictor atunci când Enescu, căruia i-a plăcut desenul, l-a cumpărat cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său l-a trimis la Paris să studieze economia și artele. Pentru o vreme a frecventat cursurile „Academiei Julian”, neglijând științele economice, iar când părinții au aflat, nu a mai primit bani de buzunar.
Pentru a-și asigura existența, a muncit seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua copia operele marilor maeștri în muzee, copii pe care le vindea la prețuri derizorii. Stabilit în Franța la numai 21 de ani, i-a cunoscut pe Brâncuși, Picasso, Matisse și Giacometti, Modigliani și Man Ray. În 1927, s-a căsătorit cu o tânără americancă, a plecat la New York, unde și-a organizat o expoziție cu picturile sale (printre tablouri se afla un portret al Reginei Maria, îmbrăcată în ie), în 1929 a divorțat, apoi s-a stabilit în California.
Din 1931, Jean Negulesco a devenit cineast la Hollywood, unde cei mai importanți critici de film ai vremii i-au apreciat talentul.
În 1934, ziarul Rampa consemna: “Un regisor român turnează filme la Hollywood. Compatriotul nostru Jean Negulescu a fost angajat la Paramount
Nu sunt mulţi români în citadela filmului. Iar cei câţiva care lucrează în diversele studiouri au avut grijă să-şi ascundă originea, adoptând tot felul de pseudonime, cum sunt de pildă Marcel de Sano, Bob Curwood, Phil de Esco. Iată însă că şi-a făcut apariţia în lumea celebrităţilor cinematografice un romn neaoş, un român care e mândru de naţionalitatea lui și nu şi-a schimbat numele: Jean Negulescu.
S-a spus că Hollyoodul este împotriva elementelor străine. Nimic adevărat, împărăţia filmului este paradisul naţionalităţilor şi raselor din toate ţările şi continentele globului.
Pentru oameni capabili, pricepuţi şi muncitori a fost, este şi va fi întotdeauna loc la Hollywood, indiferent dacă sunt turci, japonezi, arabi sau români.
Jean Negulescu, tehnician desăvârşit, s-a impus repede în capitala filmului. Marea companie Paramount, care mai mult ca oricare alta recurge la serviciile străinilor, i-a oferit un angajament de regisor. Jean Negulescu lucrează acum alături de Josephvon Sternberg, Cecil B. De Mille şi alţi regisori vestiţi.
Jean Negulescu a fost angajat de B.P. Schulberg, producătorul bine cunoscut al companiei „Paramount” şi i s-a încredinţat regia filmului „Kiss and Make Up”, cu Cary Grant în rolul principal. Direcţiunea studiourilor Paramount este încântată de Jean Negulescu şi B. P. Schulberg îi prezice un viiitor strălucit.
Despre angajarea lui Jean Negulescu a fost informat şi de Carol A. Davila, ministrul României din Statele Unite, care, cu prilejul unei vizite la Hollywood, a fost oaspetele lui Cecil B. De Mille. D. Davila a fost sărbătorit de celebrităţile cinematografice. Studiourile Paramount au oferit un banchet în cinstea lui. Marlene Dietrich, Carl Brisson, Bing Crosby, Lanny Ross, Ida Lupino, Henry Wilcoxch, Frances Drake, Sally Rand, Evelyn Venable, Kitty Carlisle, Ettel Merman, Toby Wing, Grace Bradley, John Lodge, Sylvia Sidney (a cărei mama este basarabeancă) şi alte vedete au fost de faţă. La dineu, ministrul României a stat între Gail Patrick, una din tinerele “steluţe” Paramount descoperite cu prilejul concursului „Femeii Pantere”, d-na Koerner şi Barney Glazer, producător în studiourile Paramount.
Jean Negulescu, regisorul român al casei Paramount, e foarte tânăr. Una din calităţile sale deosebite este cunoaşterea, până în cele mai mici detalii ale tehnicii obiectivului. Aparatul de luat vederi nu are taine pentru dânsul. El ştie să-i imprime o notă originală şi să-i stăpânească nenumărate capricii. Unghiurile sub care filmează Negulescu sunt cu totul originale, făcându-ne să ne reamintim inovaţiile aduse acum câţiva ani de Erich Pommer, Rouben Mamoulian sau Joseph von Sternberg. Regisorul roman lucrează scenele sale cu aparate montate pe un „boam”, cum este denumită macaraua specială cinematografică ce permite deplasarea verticală şi orizontală a obiectivului, spre a obţine efecte neobişnuite.
„Kiss and Make Up” nu va fi, desigur, singurul film al lui Jean Negulescu. Paramount şi-a asigurat colaborarea lui şi pentru alte filme. Jean Negulescu se simte foarte bine la Hollywood şi, deşi îi este dor de patrie, greu s-ar despărţi de împărăţia cinematografului. Şi-a creat un cerc de buni prieteni în studiourile Paramount”.
*** Rampa, iulie 1934
Primul lung-metraj de ficţiune al lui Jean Negulesco a fost „Femeile din Singapore” (1941). A urmat o lungă listă de producţii remarcabile, în colaborare cu toate marile studiouri hollywoodiene şi cu prestigioase nume ale cinematografiei mondiale. În bogata sa filmografie se află peliculele „Masca lui Demetrios” (1944), „Cum să iei în căsătorie un milionar?” cu Marilyn Monroe, “Titanic” (1953), cu Clifton Webb și Barbara Stanwyck, „Lumea femeilor” (1954) cu Lauren Bacall, „Papa picioare lungi“ (1955), cu Fred Astaire), „Musonul“ (1956), cu Richard Burton și Lana Turner, „Umbre pe mare” (1957), cu Sophia Loren, „Un anume surâs“ (1958), ecranizarea romanului cu acelaşi nume de Françoise Sagan, cu Rosano Brazzi şi Christine Carrare.
În 1970, Jean Negulesco a realizat ultimul său film, “Hello – Goodbye”.
Marele regizor român a încetat din viaţă pe 18 iulie 1993, la vârsta de 93 de ani, în urma unei crize cardiace, la vila sa de la Santa Margarita de Marbella, în provincia spaniolă Malaga.
Pictorița și graficiana Luli August Sturza a povestit într-un articol publicat în România literară din anul 2000 întâlnirea sa cu marele cineast român:
“Am norocul să-l găsesc şi să mă invite să-i văd colecţia de artă. E duminică şi conduc spre adresa dictată prin telefon, încercând să adun laolaltă tot ce ştiu despre el.
Pictor profesionist cu expoziţii premiate, devine regizor înainte de a fi împlinit 35 de ani. Stabilit în Hollywood, Jean Negulesco regizează 59 de filme, “produce” două şi scrie cinci scenarii. Are în succesivele distribuţii nume răsunătoare: Marilyn Monroe în “Cum să te măriţi cu un milionar”, Sophia Loren în “Băiatul şi delfinul” (care iscă un scandal de presă, filmată într-o cămaşă udă complet lipită de trup, apare pe ecran ca şi goală; era în 1957 pe când presa şi opinia publică aveau încă prejudecăţi).
Nu-mi amintesc decât numele câtorva filme. “Trei bănuţi într-o fântână”, succesul enorm, “Titanic”, şi al unor protagonişti: Jane Wyman, fosta nevastă a lui Ronald Reagan, obţine un premiu Oscar pentru rolul feminin titular din “Johnny Belinda” – filmul fusese nominalizat în 1949 pentru nu mai puţin de unsprezece Oscaruri, inclusiv pentru regie, John Wayne, Barbara Stanwyck.
Intrând pe poarta grădinii, am în faţă o peluză întinsă, impecabilă; departe se vede clădirea joasă, în stil mediteraneean, acoperită cu olane mici brune-roşii. Înainte de a ajunge la prag, uşa e deschisă de însuşi stăpânul aşezării. Privire directă, păr cărunt, mână aspră de grădinar. Jean Negulesco e un bărbat frumos. Voce gravă, vorbe puţine. E sprinten; ar putea avea orice vârstă între 55 şi 75. Arătându-mi colecţia, umblu în urma lui; mă ajunge când şi când un miros discret de săpun Yardley.
Îmi spune că e cea mai numeroasă colecţie privată din Statele Unite a desenelor de Bernard Dubuffet. E expusă grupat. Peretele în spirală al scării e acoperit cu desene mari, subţiri, sepia şi gri, fără spaţiu între ele. Profilată pe subţirimea desenelor, scara pare un salt spiralat spre mai sus. Ordinea exemplară şi răcoarea casei se adaugă senzaţiei de uşor. Sus, în camera spaţioasă de oaspeţi, “camera verde”, sunt etalate şase tablouri mari, egale, de Rouault.
Îmi spune că a trebuit să mute alte şase dintre ele în holul central, fiindcă oaspeţii se plângeau că prezenţa lor le tulbură somnul. ÎI aud coborând scara; mă lasă singură să mă bucur pe îndelete de Rouault. Am pierdut controlul timpului. N-am ceas. Aud un ceainic fluierând. Cobor, mă-ndrept spre locul de unde venea şuieratul care, între timp, a-ncetat. În bucătăria-sufragerie, Jean Negulesco îmi oferă într-o ceaşcă mică, transparent de subţire, una dintre băuturile cele mai rafinate: ceai chinezesc cu gust afumat. Ridicând privirea din ceaşcă, mi se taie răsuflarea: pe toată întinderea zidului din stânga, de la-ntâlnirea cu tavanul mai mult de un metru în jos, e o friză din plăci subţiri de ceramică. Dispuse vertical, solidare între ele, colorate vibrat. Văzându-mă cu gura căscată, Negulesco râde: “E un Picasso original” – și iese în hol cu ceașca în mână.
Trec buricul degetelor pe marginea de jos a frizei. Netedă, semilucioasă. Mă uit iar de departe; pierd din nou controlul timpului; amfitrionul meu îmi mai umple ceaşca. O dată, de două ori? Se-nsereazâ, constat uimită. S-au scurs mai mult de trei ore de când mă scald în răcoare şi uşurătate. Aproape de ieşire îmi atrage atenţia un coş înalt şi îngust din care ies câteva crose de lemn. Răspunde întrebării din privirea mea:
– Şi eu şi nevastă-mea suntem pasionaţi de crocquet.
Conducându-mă la maşină, îmi spune că la sfârşitul săptămânii va pleca în Spania. Au acolo o casă în care îşi petrec vacanţele de 25 de ani. A plecat în Spania, de unde nu avea să se mai înapoieze. La 18 iulie 1993 a murit la Marbella.”
*** Luli August Sturdza, O după-amiază cu Jean Negulesco, România literară, aprilie 2000
