“Profesorul Dimitrie Gusti? Nălucesc în faţa mea atâtea imagini, atâtea amintiri nespus de dragi mie. Profesor, şef de şcoală ori vrăjitor? Unei întregi pleiade de tineri dornici de carte, de cunoaştere, de nou, dar de un nou legat de pământul românesc, el le-a dăruit un tezaur de mare preţ al acestui pământ. Satul românesc, ţăranul român. Toată viaţa acestor meleaguri, altădată umile şi tainice, încărcate de har. Un har pe care ne era dat nouă, învăţăceilor, să-l dibuim, să-l captăm, să-l înţelegem, şi iubindu-l, să-l turnăm în slove…
Monografiile sociale ale satului românesc. Dragoste! Da, ni se cerea dragoste, ni se cerea căldură sufletească, apropiere de om, spre a-i cunoaşte nevoile, spre a-i pătrunde necazurile, idealurile. Am rămas puţini, foarte puţini dintre cei care în zori de zi ieşeam pe porţile casei odată cu gazda, el cu coasa sau sapa pe umăr, noi cu tocul şi carnetul în mână, pornind spre acelaşi ţel: să scormonim pământul, să tăiem adânc în el brazde lungi. Să sădim şi să culegem.
Aspru pământul Drăguşului? Pentru mine, bazele etnomuzicologiei. Perfecţionarea metodei. Echipa noastră: Brăiloiu, Socor, Pop, Stoia. Nopţi febrile, înregistrări trudite pe fonograful lui Edison.
Drăguşul? Primul film sociologic. Primul documentar ştiinţific despre spiritualitatea adâncă a poporului românesc. Primul film sonor dinaintea filmului sonor, a cărui muzică (din păcate neînregistrată), îngemănată cu viaţa oamenilor, înfăţişează rolul adânc al muzicii în colectivitatea sătească.
Dulcele Runc gorjenesc scăldat în muzică. Maria Lătăreţu, Ion Zlătaru, taraful lui Cotoi. Plimbări romantice sub lună. Mândrul Şanţ. Năsăudeanul. Omul neînfricat în faţa vitregiilor soartei. Legat de pământul său. Cu conştiinţa legăturii permanente cu o rădăcină. Şanţ. Cântec sau ciripit? Femei sau zâne? Bărbaţi sau brazi? Teatru popular de combatere a năravurilor, de preacinstire a muncii.
Toate aceste imagini îmi apar aievea când mă gândesc la profesorul Gusti. Abia scăpând de iureşul amintirilor, atât de încărcate de har şi de clopotul tinereţii noastre entuziaste, dornică de învăţătură şi de cunoaştere, mă pot, în sfârşit, gândi calm la iniţiatorul campaniilor monografice. La întemeietorul unei noi metode de cunoaştere a realităţii sociale, metodă cunoscută şi recunoscută pe plan universal sub numele de sociologia românească, la organizatorul desăvârşit, la Omul de Omenie, la părintele monografiştilor satului, la Dimitrie Gusti, „magisterul” nostru.
„Magisterul”, aşa cum îi spuneam noi toţi, cei care am avut bucuria şi cinstea de a fi aleşi dintre atâţia alţi studenţi şi profesori ca fiind cei mai vrednici de a-i aplica şi înrudi metoda. Nume falnice în istoria ţării. De la savantul Francisc Rainer, la Tudor Vianu, de la Petru Comarnescu la Victor Ion Popa, Mac Constantinescu şi atâţia alţii în frunte cu H. H. Stahl. Plutesc în jurul meu Ion Cantacuzino, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu-Golopenţia, N. Argintescu-Amza, dispăruţi, şi îi revăd pe cei puţini în viaţă: Floria Capsali, Margareta Sterian, Lena Constante, Ion Zamfirescu, Gheorghe Forşa, Paul Sterian etc.
Cunoaşterea satului, a realităţii momentului acela, pe care îl trăiam noi toţi atunci, acolo pe uliţele şi casele vreunui sat de nimeni ştiut înainte, prietenia caldă şi încrederea care se sădea între tinerii şi vârstnicii intelectuali ai oraşului şi masa la început amorfă a oamenilor acelui sat, conturarea zi de zi a altei şi altei personalităţi desprinsă din marea frescă a satului, toate aceste minuni de basm vi le datorăm Dumneavoastră, iubite magistru, respectat şi admirat deschizător de drumuri.
(…) Pomenesc mereu cu recunoştinţă numele dascălilor mei. Deasupra tuturor planează însă figura de ctitor al celui care este profesorul Dimitrie Gusti.
*** Harry Brauner, Contemporanul, ianuarie-iunie 1980
