HomeOameni care au intrat în istorieFeministe și activisteHenny Porten, marea vedetă a filmului german

Henny Porten, marea vedetă a filmului german

Henny Porten
DS TW

“Când se va scrie odată istoria filmului german, două actriţe îşi vor sta faţă în faţă: Asta Nielsen şi Henny Porten. Prima, interpreta destinelor catastrofale, a doua, reprezentanta conflictelor burgheze. Asta Nielsen se mişcă în afara vieţii cotidiene — Henny Porten dovedeşte de fiecare dată că şi banalul poate fi emoţionant”, scria revista Rampa în 1931.

Henny, născută pe 7 ianuarie 1890 la Magdeburg, în Germania, a fost fiica baritonului și regizorului Franz Porten și a Wincenziei Wybiral. Lansată în epoca filmului mut, actrița a fost distribuită în nu mai puțin de 170 de pelicule între anii 1911 și 1955.

Henny Porten

Celebra vedetă a cinematografiei germane de la începutul secolului XX a acordat un interviu gazetarilor români care au vizitat-o la Berlin:

“Producătorii de filme, în dosarele cărora toate vedetele trebuie să-şi aibă o etichetă, au găsit pentru Henny Porten următoarea: „Cea mai germană femeie a filmului”.

watchshop.ro

De ce? Fiindcă în felul acesta au fost naţionalizate calităţile unniversal omeneşti ale artei marei actriţe,

fashiondays.ro

Henry Porten locuieşte cu soţul ei, doctorul von Kauffmann, în Dahlem, Parkstrasse, cel mai liniștit cartier din Berlin.

Doamna von Kauffmann ne servește ceai.

bijuteriidinargint.ro

— Să-mi amintesc de trecut, de copilărie?

— Și să spui în ce an te ai născut?, completează doctorul, cu un zâmbet răutăcios, fraza soției sale.

— Ba asta v-o spun imediat: la 7 ianuarie 1891. Magdeburg este oraşul meu natal. Copilărie liniştită, fără întâmplări deosebite. Până la 20 ani. Atunci, în 1911, am fost „descoperită” şi „recunoscută” aptă pentru film. Vă rog să credeţi că lucrul acesta nu era câtuşi de puţin destinat a provoca entuziasmul cuiva. Film? Nu însemna pe atunci nici glorie, nici milioane, nici artă, nici industrie. Prin urmare, nu prea aveam de ce să mă bucur că voi face cinematograf. Nu exista încă nici un Jannings, nici un Krauss și nici un Veidt.

Societatea care m-a angajat era ,,Messter Film Gesellschaft”. Bani avea — căci nu trebuiau cine ştie ce sume mari pentru ca să închiriezi pentru câteva săptămâni un apartament la al treilea etaj şi să turnezi acolo un film. Dar n-avea manuscrise. Adică, la drept vorbind, avea, şi încă prea multe, dar nu erau utilizabile. Căci cine scria pe atunci scenarii? Liceenii. Autorii dramatici şi marii scriitori care primesc astăzi milioane pentru un scenariu nu se gândeau în acele timpuri eroice să scrie… filme. Era o ocupaţie bună, în adevăr, pentru liceeni. Şi băieţii îşi luau ocupaţia în serios. Directorul societăţii noastre ştia să-i încurajeze. Zilnic veneau doi-trei tineri cu manuscrise. Erau primiţi foarte amabil, erau invitaţi să ia loc, apoi li se dădea să răsfoiască un album de fotografii. Erau fotografiile vedetelor companiei. Domnii autori trebuiau să ştie pentru cine compun.

„O cunoaşteţi pe domnişoara aceasta?” li se adresa directorul. Trebuie să fi auzit de dânsa, domnişoara Henry Porten. Să-mi scrii ceva pentru fetiţa asta dacă vrei să-ţi cumpăr scenariul”.

Henny Porten

Am aşteptat de aceea multă vreme până când am jucat într-un film — un film cu adevărat: “Fericirea unui orb”, în 1912.

Nu erau actori mari pe vremea aceea în cinematograf. Krauss, Wegener, Veidt, Jannings au apărut mai târziu.

— Vă amintiți de primul film al lui Jannings?

— Filmul în care a debutat Emil Jannings se intitulează „Căsătoria Luisei Rohrbach”.

Jannings era un tânăr timid. Cutreierase înainte luni de zile toate birourile directorilor și regizorilor. Toată lumea îl privise indiferent, diagnosticând rece: „Fața d-tale este complet lipsită de expresie”. Jannings nu făcea mare caz de acest lucru, întrucât o ducea destul de bine pe scenă. În teatru capul său inexpresiv nu avea nicio importanță. Și marele Emil ar fi fost pierdut pentru cinematograf dacă un simplu operator nu i-ar fi descoperit fotogenia.

Lucrul s-a petrecut astfel. Jannings fusese totuși angajat să-mi fie partener în filmul pe care l-am amintit. Dar Robert Biebrach ezita să înceapă turnarea. Probabil că n-avea prea mare încredere în calitățile numitului actor. Un prieten al lui Emil îi propuse atunci să joace într-un mic film pe care urma să-l turneze chiar acest prieten, simplu operator, după cum am spus. Pentru rolul lui din acest film, i s-au plătit viitorului tragedian cincizeci de mărci.

Realizarea aceasta nu era o capodoperă, dar apariţia lui Jannings pe ecran i-a încântat pe toţi, nu însă şi pe el.

„Lăsaţi-mă în pace. Sunt caraghios”, repeta Emil întruna. Îmi amintesc că am avut curajul să-l contrazic. I-am demonstrat contrariul. L-am decis, când Biebrach voia şi el nu, să joace în filmul nostru.

Filmul a repurtat succes şi Jannings începea să se măsoare cu celebrităţi ca Erich Kaiserstein şi Paul Ludwig Stein.

Îşi mai aminteşte cineva de Stein? Astăzi e regizor la Hollywood. El a înscenat acum un an cel dintâi film vorbitor al marei Lilian Gish, „Lebăda”.

— Fiindcă veni vorba de film vorbitor. Se spune că sunteţi o mare adeptă a noii arte.

— Nu se spune, ci spun chiar eu. Găsesc că filmul vorbitor pune o serie întreagă de noi probleme în a căror rezolvare activitatea lor trebuie să-şi găsească o satisfacţie inedită. În ce mă priveşte, microfonul m-a făcut să simt pentru a doua oară frigurile debutului. Când am vorbit pentru prima oară, când de această probă atârna cariera mea, am avut din nou sentimentele unei începătoare. Pe urmă, în sala de proiecţie, auzindu-mi vocea, m-am minunat singură de toate acele nuanţe şi modulaţii cărora până atunci nu le dădeam nicio importanţă. Şi când inginerii au declarat solemn că vocea mea e bună pentru film, am răsuflat fericită.

Dar să revenim la timpurile filmului mut. Mi-aduc aminte de prima dramă turnată cu Fritz Kortner ca partener. Era, dacă nu mă înșel, și unul din primele filme ale acestui actor. ÎI punea în scenă Leopold Jessner, actualul celebru regizor de teatru, fost până anul trecut şi director al teatrelor de Stat din Berlin. Filmul se intitula „Scara de serviciu”. Eu jucam rolul unei servitoare, Kortner pe al unui factor poştal. Şi mi se cerea să stilizez rolul, deoarece şi Kortner îşi juca factorul deasemeni stilizat. M-am revoltat şi am refuzat net: nu cunosc servitoare care să aibă o purtare stilizată. Nu se poate să joc astfel. Ci o voi juca aşa cum e în viaţă. Şi din această cauză filmul lui Jessner era foarte curios. Se întâlneau în el două stiluri cu totul diferite.

Un regizor rus, care a văzut nu de mult la Berlin câteva din vechile mele filme, mi-a declarat uimit: „Doamnă, am făcut o descoperire senzaţională. Sunteţi o premergătoare a filmului rusesc. Aţi creat pe ecran oameni reali şi adevăraţi — ceea ce noi considerăm ca o invenţie specific rusească. Mă miră că nimeni nu şi-a amintit de acest lucru în Germania, când s-au scris articole atât de elogioase asupra realizărilor noastre.

O operă de care mă leagă o strânsă prietenie este „Baruch”, primul film al lui Ewald Andre Dupont. Era un tânăr ziarist care, după ce realizase două filme de scurt metraj în care se găseau indiciile talentului său, a turnat filmul cu subiect din viaţa evreiască «Baruch». Pentru ca să se vadă cât de important a fost acest film şi cât de mare a fost influenţa lui asupra producţiei cinematografice de pretutindeni, e de ajuns să spun că până şi „Cântăreţul de jazz” s-a născut sub influenţa lui.

… Şi Henry Porten ne toarnă din nou ceai, în ceştile noastre.

Mă folosesc de acest prilej pentru ca, fără să fi fost nevoit s-o întrerup, să-i amintesc că îi este îngăduit să vorbească şi despre domnia-sa, nu numai despre alţii.

— Despre mine? Ce aţi putea să vă spun despre mine?

Henny Porten aruncă o privire întrebătoare soţului ei.

— Povesteşte cum te-ai măritat cu doctorul von Kauffmann, răspunde dumnealui în persoană.

— Să povestească el, ripostează dumneaei.

— Bine, dar interviewul e cu Henny Porten, nu cu soţul ei.

— Atunci de ce să vorbească despre doctorul von Kauffmann?

Intervin împăciuitor şi izbutesc să aplanez acest grav conflict conjugal, care, după cum vedeţi, ameninţa să distrugă fericirea unei familii.

Henny Porten zâmbeşte. Reia firul:

— Ne-am cununat într-o duminică. Ne era frică să ne cununăm în altă zi, pentru ca să nu provocăm prea mari tulburări publice. Ziua ceremoniei trebuia ţinută secret. Numai câţiva ziarişti şi fotografi ştiau de acest important eveniment. Partea dificilă era că trebuia să-l convingem pe ofiţerul stării civile să ne cunune, în mod excepţional, duminica. Iată, domnule doctor, povestea căsătoriei dumitale.

Domnul doctor pare mulţumit. Întreb:

— Trebuue să cunoaşteţi, desigur, şi alte căsnicii…

— Da, în adevăr, cunosc destule. Vezi, cu toate că e încă tânăr, cinematograful se bucura de reputaţia de-a fi prilejuit slujitorilor săi mari neplăceri în viaţa conjugală. Nu ştiu, la drept vorbind, ce vină are cinematograful, dacă oamenii nu se pot împăca în căsnicie.

Uite un caz curios: Asta Nielsen. De două ori a fost căsătorită, de două ori a divorţat. Dar atât primul ei soţ, regisorul Urban Gad, cât şi cel de-al doilea, un ofiţer englez, au rămas după divorţ în relaţiuni foarte cordiale cu celebra actriţă. Urban Gad a regizat mai departe filmele ei, iar mai târziu, ofiţerul englez îi ducea contabilitatea.

În lumea cinematografului două divorţuri nu înseamnă însă nimic. Paul Wegener a divorţat de patru ori. Actuala lui sotie, Greta Schröder, e a cincea.

Henny Porten

De interpreta Brunhilder din Niebelungii lui Fritz Lang vă amintiţi? Hanna Ralph era soţia lui Emil Jannings. Gelozia ei nu cunoștea însă margini. Din cauza ei, Lubitsch a fost nevoit să suprime odată un mare număr de scene amoroase într-un film în care Jannings o avea ca parteneră pe Pola Negri.

Hanna Ralph nu admitea săruturi extra-conjugale. Și atunci Jannings a divorţat. Azi e căsătorit cu Gussy Holl. Aceasta, la rândul ei a mai fost măritată cu Conrad Veidt.

— E adevărat că sunteți una din cele mai ascultătoare vedete?

— Nu mi-e rușine să recunosc acest lucru. Dar crezi dumneata că există vedete care nu ascultă? Că există vedete cu capricii? Trebuie să mărturisesc sincer: eu nu cunosc nici una. Ar fi şi imposibil aşa ceva în împărăţia filmului.

Toţi trebuie să asculte smeriţi de regizor. Odată, unul îmi spuse : „Doamnă Porten, uite, trebue să sari din fereastra aceasta”. Fereastra era la înălţime de zece metri. Am sărit. Şi n-aş fi făcut numai asta, ci orice, dacă mi-ar fi cerut regisorul.

Filmul are deci şi o mare valoare pedagogică. Toate femeile ar trebui să turneze, înainte de a se căsători, doua-trei luni cu un regizor sever, şi atunci aţi vedea ce fericiţi ar fi bărbaţii.

Henny Porten

Un regizor ne povestea odată cum a făcut educaţia unei tinere şi zburdalnice actriţe, originară din Anglia, astăzi şi ea mare vedetă.

Tânăra noastră — s-o numim Lillian — avea simpaticul obicei de a înjura. Regizorul o cheamă într-o zi în biroul său şi-i spune:

— Lillian, ştii că te iubim cu toţii?

— Ştiu, răspunde Lillian surprinsă.

— Şi mai trebuie să ştii că vrem să te facem o mare vedetă. Vrem să turnăm filme mari cu dumneata.

— Da, răspunde încă o dată Lillian, neputându-şi explica această imensă bunăvoinţa a severului ei regizor.

Dar, continuă acesta, trebuie să te obişnuieşti a nu mai înjura. O vedetă care înjură nu ne trebuie. Jură-mi acum, Lillian, în mod solemn, că nu vei mai pronunţa acele cuvinte urâte.

Lillian jură. Apoi se urcă în micul ei automobil şi plecă acasă. La primul colţ de stradă, cât pe-aci să se ciocnească cu alt automobil. Înfuriată, începe să ţipe: „Aşa, mare măgar trebue să fii dumneata! Nu puteai să faci semn cu mâna? Sau ţi-ai pierdut cumva ambele braţe în război, ticălosule!” Şofeurul insultat întoarse capul: era regizorul.

Se spune că de atunci vedeta a încetat să mai pronunţe asemenea vorbe.

Conversaţia noastră este brusc întreruptă. Domnul von Kauffmann e chemat la telefon. Se duce să vorbească din birou.

Henny Porten

Rog pe soţia sa să-mi citeze principalele ei filme:

— Frumos din partea dumitale că nu mă pui să ți le înșir pe toate. Cred că dacă ai publica lista completă n-ai mai avea loc să publici nimic altceva.

De „Căsătoria Luizei Rohrbach” am vorbit. În 1917 am mai turnat „Rose Bernd” de Gerhardt Hauptmann. În acest film și-a făcut debutul pe ecran Werner Krauss. Alte filme au fost „Mesajul amorului”, realizat de Robert Wiene, apoi: „Lumina rătăcitoare”, „Coroana de aur”, „Geverwally”, „Ea și cei trei”, „Sacrificiul unei femei”, realizat de Karl Grüne, „Contesa Donelli” și „Maternitate”, realizate de G. W. Pabst, „I. N. R. I.” realizat de Robert Wiene, „Prater” şi „Viţelul de aur” realizate de L. P. Fehrer, „Neguţătorul din Veneţia”, după piesa lui Shakespeare, „Anna Boleyn” în care Emil Jannings, interpretul lui Henric al VIII-lea are una din cele mai curioase creaţii ale carierii sale, apoi „Dolorosa”, „Suprema veghe”, „Fiicele lui Kolhiesel”, „Sybill Brand” și „Eroism francez”, un film francofil.

În ultimul timp, înainte de-a părăsi definitiv filmul mut, am turnat „Violantha”, „Trandafirii Sudului”, „Lotte”, „Stăpâna și servitorul ei”. Acesta a fost ultimul meu film mut.

— Vorbiţi despre primele dumneavoastră filme vorbitoare.

— Am avut marea fericire de a turna primul meu film vorbitor „Skandal um Eva” sub regia unui mare artist, Georg W. Pabst.

Apoi am reluat o veche comedie „Fiicele lui Kolhiesel”, în care interpretez două roluri: fiica simpatică şi fiica antipatică. Sunt fericită că atât publicul, cât şi critica au făcut acestui film o primire călduroasă.

— Spre care din filmele în care aţi turnat până astăzi se îndreaptă preferinţele dumneavoastră?

— Nu e tocmai uşor să răspunzi acestei întrebări. Cred că nici un artist nu-ţi va răspunde fără ezitări. Căci în toate filmele am pus puţin suflet din sufletul meu, toate mi-au fost la timpul lor la fel de dragi.

— Dar pe care, din toate, îl preferi?

Doctorul s-a reîntors, îşi găseşte soţia pe gânduri şi roagă să fie pus în curent cu cele ce se discută. Pentru a lăsa timp de gândire soției, intervine.

— Îngăduie să-ți spun care din filmele lui Henny Porten m-a impresionat pe mine mai mult. Este „Scara de serviciu” de care interpreta a vorbit înainte.

Între timp, se pare că și Henny Porten s-a decis.

— „Sacrificiul unei femei”. Vă amintiți de el? Iată filmul pe care îl prefer eu. Dar dumneata pe care?

Iată ceva cu totul neaşteptat. Oricât de curioasă mi s-ar părea această situație, trebuie, totuşi, să răspund:

— Sunt un ignorant, doamnă, în materie de film, căci n-am văzut decât foarte puţine. Îmi amintesc de „Anna Boleyn”. Filmul acesta m-a impresionat. Dar acum, vă rog, încă o întrebare: din filmele vorbitoare germane turnate până astăzi, care v-a plăcut mai mult — exceptând, bineînțeles, pe cele proprii.

— Să știi că de astă dată răspunsul va fi o decepţie. Căci mai mult decât „Îngerul albastru” şi mai mult decât „Westfront 1918” mi-a plăcut mie filmul la Emil Jannings „Liebling der Götter (Favoritul zeilor). Cunoşti filmul? Este, după cum vezi, genul meu. Eroul e un bărbat simplu, adevărat, natural — este Emil Jannings aşa cum trăieşte el, cu toate satisfacţiile şi durerile profesiunii sale.

— Nu vi s-a propus niciodată un angajament peste ocean?

— Niciodată. Americanii n-au, pare-se, nici o înţelegere pentru arta matură şi reală. Filmul american trăieşte sub semnul fetişcanei de 18 ani, a „girls”-ului cum se spune în limba engleză. Dar, afară de aceasta, chiar dacă aş fi fost chemată la Hollywood, n-aş fi plecat din Germania. Şi să nu crezi că vreo altă vedetă ar pleca sau ar fi plecat dacă compatrioţii ei n-o lăsau fără angajament.

Iată, de pildă, cazul Camillei Horn. După strălucitul ei debut din «Faust», nu s-a găsit în adevăr nimeni care s-o mai utilizeze în filmul german. A plecat la Hollywood. Și chiar primul ei film american a consacrat-o vedetă.

Dar fenomenul acesta curios nu se petrece numai la Berlin. La Paris s-a întâmplat acelaşi lucru cu Lily Damita. Cinematograful francez, care n-a avut, şi n-are nici astăzi o vedetă internaţională, o descoperă într-o bună zi pe Lily Damita. După succesul obţinut de primul ei film pretutindeni, putea să-i prevadă orice copil cariera. Orice copil, dar nu şi producătorii de filme. În loc să facă totul pentru a-i uşura ascensiunea, au distribuit-o în câteva filme foarte mediocre şi au cedat-o apoi, fericiţi că scapă de-o sarcină inutilă, americanilor. Şi americanii au făcut-o şi pe ea «star»…

Mă gândesc să pun doamnei Henny Porten o întrebare banalizată, dar pare că mereu interesantă:

— Ce-aţi fi dorit să fiţi, dacă nu v-aţi fi făcut actriţă?

Doctorul von Kauffmann aşteaptă, ca şi mine, atent răspunsul soţiei sale. Henny Porten zâmbeşte, aruncă o privire soţului ei, şi răspunde simplu:

— Aş fi vrut să fiu soţia doctorului von Kauffmann — pur şi simplu.

Conversaţia noastră gravitează apoi în jurul câtorva chestiuni de actualitate, în jurul ultimelor premiere. Şi mai îndrăznesc să pun o întrebare:

— Credeţi că viitorul aparţine fără rezerve filmului vorbitor?

— Viitorul aparţine artistului. Şi artist e acela care vede totul prin prizma unui suflet pur şi nobil… Şi-atunci puţin importă dacă filmul e mut sau vorbit…”

*** G. Alexandru, Berlin, decembrie, Rampa 1930

 

Actrița germană a încetat din viață pe 15 octombrie 1960, la vârsta de 70 de ani, la Berlin și a fost înmormântară în Cimitirul Kaiser-Wilhelm-Gedächtnis.

DS TW
No comments

leave a comment