Născut la Iaşi, pe 23 decembrie 1823, într-o familie de origine germană, Alexandru Flechtenmacher a făcut studii muzicale aprofundate la Viena şi Paris, iar la întoarcerea în ţară a devenit un animator al ideilor progresiste. Idealul valorificării tradiţiilor și obiceiurilor poporului a găsit în tânăr unul dintre primii adepţi. În perioada 1841 – 1843, a cules şi a publicat în tipografia lui Gheorghe Asachi o „Culegere de cântece moldave, aranjate pentru voce şi pian de Alexandru Flechtenmacher”.
Anul 1848 l-a găsit alături de intelectualii progresişti moldoveni, iar printre cântecele pe care le-a compus în această perioadă s-a aflat şi „Apelul moldovenilor de la 1848″.
Aflat permanent în pas cu timpurile, Alexandru Flechtenmacher a dedicat multe dintre compoziţiile sale Unirii de la 1859 („Marşul Unirii”, „Hora Unirii”) și Războiului pentru Independenţă („Hora ostaşilor români”, „Libertatea naţională”).
În calitate de şef al orchestrelor teatrelor naţionale din Bucureşti, Craiova și Iaşi, muzicianul a fost cel dintâi creator de muzică dramatică din Principatele Române.
Revista Steaua scria despre el: “Alexandru Flechtenmacher e o figură care, în acmeul său, face parte din perioada încă tulbure a începuturilor noastre culturale organizate. E primul director al Conservatorului de muzică din Bucureşti (din 1864)”.
Documentele arată că mulți intelectuali, susţinători inimoşi ai vieţii culturale a timpului, în frunte cu Alexandru Flechtenmacher, i-au cerut domnitorului Cuza să înfiinţeze o şcoală a muzicii şi declamaţiei pentru că, spuneau ei în memoriul adresat domnitorului, s-ar cuveni “a se pune şi şcolile de muzică pe un picior stabil spre a putea deveni pe viitor un adevărat Conservator“.
În consecință, pe 6 octombrie 1864, Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înfiinţare a Conservatorului de muzică şi declamaţiune din Bucureşti, în al cărui prim regulament de funcţionare se formula şi scopul „…de a forma artişti români în muzica instrumentală, vocală şi în arta dramatică, precum şi de a lucra cu toate mijloacele la întinderea şi îmbunătăţirea gustului muzical“.
Tot arhivele ne spun că prima şcoală înaltă de muzică avea mai puţin de o sută de elevi, iar disciplinele care se predau erau restrânse: vioara, violoncelul, pianul, cântul, solfegiul, armonia şi declamaţiunea.
Revista Steaua menționează: “Evocând personalitatea sa, trebuie să ne transpunem în epoca vodevilurilor şi canţonetelor lui Alecsandri, în epoca în care făcea furori Matei Millo. Melodiile multora dintre „comediile cu cântece” ale bardului din Mirceşti au fost opera lui Flechtenmacher şi se cântau cu frenezie în toată ţara: „Coana Chiriţa”, „Iaşii în Carnaval”, „Piatra din casă“, „Crai nou“, „Cinel-Cinel“, „Florin şi Florica“, “Scara Mâţei“ şi-au dobândit o îndoită putere de pătrundere în public graţie colaborării dintre cele două mari talente.
“Baba Hârca” a lui Matei Millo e, ca scriere dramatică, destul de modestă, dar jocul lui Millo şi melodia lui Flechtenmacher îi imprimau o valoare pe care azi cetitorul textului n-o poate descoperi. E foarte probabil că nici “Doi ţărani şi cinci cârlani” a lui Costache Negruzzi n-ar fi repurtat succesul de atunci şi nu s-ar fi păstrat în amintirea generaţiilor următoare fără ajutorul artei lui Flechtenmacher.
De altfel, şi dintre compoziţiile sale mai scurte, care nu erau destinate scenei, multe au avut un larg răsunet în public. Să ne amintim de „Hora Unirii”, pe versurile lui Alecsandri sau de marşul “Saltă române”, pe care generaţia mai veche l-a învăţat pe băncile şcolii. Evident, “Hora lui Cuza“ era fatal să fie uitată când Cuza a fost surghiunit, iar „Barcarola veneţiană“ nu putea să învingă concurenţa unor „barcarole“ sau ale unor „veneţiene“ mai autentice, mai cu seamă că Flechtenmacher, el însuşi, cultivând stilul muzicii noastre populare şi contribuind la trezirea conştiinţei româneşti din acest punct de vedere, înlătura, într-o măsură, gustul pentru imitaţia palidă a muzicii străine”.
Biografii relatează că în activitatea creativă a fost ajutat şi însufleţit de soţia sa, Maria, fiica lui Constantin Mavrodin, distinsă artistă a Teatrului Naţional şi profesoară de declamaţie la Azilul “Elena Doamna” din Bucureşti. Soția muzicianului a coordonat revista „Femeea română” şi a publicat, în 1871, un volum de scrieri literare în proză şi versuri.
Alexandru Flechtenmacher a încetat din viață pe 28 ianuarie 1898, la vârsta de 75 ani, lăsând în urmă zeci de piese de muzică de teatru şi canţonete scenice, muzică simfonică şi de cameră, corală şi vocală. Telegraful român scria cu tristețe la dispariția sa:
“Eri, vineri, a fost înmormântat bătrânul Alexandru Flechtenmacher, unul din luptătorii renaşterei române, primul director al Conservatorului din Bucuresci.
Alexandru Fechtenmacher a murit miercuri, în etate de 75 ani. El era fiul jurisconsultului Flechtenmacher din Iaşi, care, deşi străin de origine, ajunsese bun român prin sentimente şi muncă patriotică. Pe vremea aceea, generaţia tânără, entuziastă pentru redeşteptarea naţională, pricepuse că această redeşteptare trebuie făcută prin întoarcere la izvoarele vii ale geniului popular. Precum Alecsandri consacră o mare parte a muncii sale poetice la culegerea poeziei poporale, tot aşa Flechtenmacher îşi căută inspiraţia în motivele de rând, de o dulce melancolie şi de o veselie exuberantă ale cântului popular. Flechtenmacher nu s-a mărginit să fie culegător pur şi simplu de arii naţionale, ci s-a inspirat din cântul popular pentru a face compoziţii muzicale cu caracter naţional.
Acest procedeu, de altminteri, nu e fără analogie în străinătate. Cine nu cunoște, de pildă, fermecătorele compoziţii ale lui Grieg, clădite pe motive populare norvegiene?
Flechtenmacher a scris muzica la o mulţime de opere dramatice ale lui Millo şi Alecsandri; şi cu cât succes, ne-o spune însuşi Alecsandri într-o scrisore adresată ministrului de culte din 1881, care propusese Camerei votarea unei recompense naţionale pentru bătrânul maestru.
„Scumpe prietene”, scria poetul, „eu am existat numai pentru neamul românesc numai din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcuşul lui Flechtenmacher!”
Vai, merituosul muncitor pentru arta naţională a murit în mizerie…
În 1881 îi votaseră o recompensă naţională de 300 de lei şi în 1896 dl V. A. Urechia a stăruit să i se voteze încă un adaus de 200 de lei pe lună.
Bolnav, singur — băiatul său unic, un copil care manifesta predisposiţii muzicale uimitoare, îi murise —, sărac, astfel a murit una din gloriile noastre naţionale.
Înmormântarea a trebuit să se facă cu bani străini…”
Surse:
Telegraful român, 1898
Rampa, 1038
Flacăra Iașiului, 1973