“M. Kogălniceanu a fost o fire precoce. La colegiul din Lunéville în Franța era printre cei dintâi școlari, deși venea dintr-o țară înapoiată pe atunci, supusă regimurilor politice rusesc și turcesc, fără instituțiuni înalte de cultură. Academia Mihăileană din Iași s-a deschis abia în anul plecării lui în Franța. Era și o fire independentă. Cât a învățat la Berlin, 1835 – 1838, a avut dese conflicte cu pastorii la care stătea în gazdă. Un asemenea conflict, coroborat și cu alte cauze, a determinat chiar întoarcerea lui la Iași și întreruperea studiilor la Universitatea din Berlin.
Deși la studiii fusese trimis de Mihail Sturza, domnul Moldovei, deși la întoarcere același domnitor îl făcuse adjutant al său, M. Kogălniceanu nu primește starea de lucruri de atunci. Independența firii sale îl pune mereu în conflict cu stăpânirea și chiar cu binefăcătorul său.
Abia trecuse de 20 de ani și Gh. Asachi, care trona în literatura vremii, îi dă conducerea revistei literare „Alăuta Românească”. Kogălniceanu nu vrea, însă scoate el însuși „Dacia Literară”, în 1840. Titlul chiar arată îndrăzneala concepțiunii. Cuprinsul o arată și mai mult. Vrem o singură literatură și o singură limbă literară pentru toți românii. De aceea revista este oprită după un an de zile.
În paralel, Kogălniceanu publică revista de documente istorice și cronici „Arhiva Românească”. Peste trei ani deschide cursul de Istoria Românilor la Academia Mihăileană, cel dintâi curs de felul acesta. „Cuvântul introductiv” stă și astăzi dovadă a solidității cunoștințelor istorice, dar și a îndrăznelii concepțiilor politice ale tânărului în vârstă de abia 26 de ani, tânăr care, de altfel, la vârsta de 20 de ani publicase la Berlin în limba franceză Istoria Munteniei (Histoire de la Valachie) și care avea aproape gata de tipar Istoria Moldovei.
Din cauza concepțiilor lui naționaliste a trebuit să-și suspende cursurile după câteva luni. Scoate apoi altă revistă „Propășirea”, împreună cu V. Alecsandri și cu Ion Ghica. După nouă luni este oprită și aceasta. Vrea să se ducă la Paris, dar de la Viena este întors de poliția austriacă. Se ivește tocmai atunci procesul orașului Botoșani contra schitului Popăuți pentru câteva moșii deținute de acesta și închinate patriarhiei din Antiohia. Kogălniceanu, ca avocat, ia partea orașului și găsește prilej ca în ședința publică a Divanului din Iași să facă o șarjă îndrăzneață contra grecismului și, în genere, contra străinismului, ca să înțeleagă și cei de jos și cei de sus, știind însă bine ce-l așteaptă. A fost, într-adevăr, surghiunit la Mânăstirea Rașca din actualul județ Fălticeni.
A rezistat la toate atacurile și și-a oțelit sufletul și pieptul pentru lovitura din 1848, pe urma căreia, în 1849, protectorul lui de la început, apoi prigonitorul lui, Mihail Sturza, a părăsit tronul Moldovei. Îndrăzneala concepțiilor lui l-a călăuzit și mai departe. Iată-l în Divanul ad-hoc al Moldovei formulând Unirea Principatelor, iată-l în 1859 apărând-o cu căldură și refuzând să candideze el însuși la tron, iată-l autorul secularizării averilor mănăstirești, al împroprietăririi țăranilor și al celei dintâi legi a învățământului public, iată-l ministru de externe al României în vremea războiului pentru neatârnare și apărător al drepturilor noastre asupra Basarabiei la Congresul din Berlin în 1878.
Întâi în literatură și istorie, apoi în politică, a formulat doctrina românească a naționalismului. Naționaliști erau și alți scriitori în clipa când Kogălniceanu a apărut cu tinerescul său avânt în ziarele și revistele de pe la 1840; dar aceia vorbeau de latinitatea noastră și de slava strămoșilor și începeau istoria noastră de la întemeierea Romei.
Kogălniceanu a cerut să delimităm lămurit ce este al nostru, să despărțim istoria și faptele noastre de ale strămoșilor și dacă, pe urma unei asemenea despărțiri, partea noastră va apărea mai săracă, să ne silim a o îmbogăți. Literatura noastră s-o despărțim de asemenea cât mai precis cu putință de a fraților noștri francezi, s-o ferim de traduceri și de imitațiuni și s-o înavuțim cu inspirații din literatura populară, din cronici (de aceea a scris el nuvela istorică “Trei zile din istoria Moldovei”, povestind moartea lui Gh. Ghica, apărătorul Bucovinei), din obiceiurile noastre (de aceea a scris el „Iluzii pierdute”, scene din “Ceața timpului”). Rod al acestui naționalism românesc a fost monumentala publicație, pentru anii 1845—1852, a Cronicilor de către Kogălniceanu însuși și a Poeziilor Populare de V. Alecsandri, două puternice coloane care au sprijinit edificiul culturii noastre 40 de ani.
Același naționalism temeinic, deși avântat, constituie cheagul discursurilor lui Kogălniceanu. În Divanul ad-hoc din Iași, în Adunarea de acolo după alegerea lui Cuza, în Adunarea din București după Unirea definitivă din 1861, și mai ales în chestiunea împroprietăririi țăranilor, în chestiunea independenței noastre, în chestiunea Dunării pe la 1880, oratorul Kogălniceanu stă totdeauna solid pe cunoașterea temeinică a trecutului românesc și pe argumentele pe care fapte bine dovedite i le inspira. Din acel fond bogat românesc izvora căldura accentului său și fraza oratorică elegantă, răsunătoare, care a slujit cele mai sfinte cauze ale noastre în secolul trecut”.
*** Petre V. Haneș, Universul Literar, 1928
