“Calea Victoriei la ora 12. Vacarm, busculadă, goană. Un film rulat de un operator beat. Femei frumoase înainte de a le vedea; oameni inteligenţi numai până în clipa când îi asculţi; zâmbete colective şi orgolii mărunte. Jubileul epidermei artistic fardată sau proaspăt bărbierită. Cascadă de culori, de chipuri, de picioare. Oamenii vin, trec, se duc, se întorc mânaţi de o nelinişte pe care n-o au decât numai pe Calea Victoriei. Pe culoarul acesta, de la Capşa şi până la Corso, lumea are o psihologie specială, inedită, molipsitoare. Pe Calea Victoriei devii superficial, aşa cum capeţi guturai când ai stat lângă un gripat. Nu-ţi dă voie climatul să gândeşti. Deoparte şi de alta a gangului care se numeşte, ironic, al Victoriei, atârnă reclamele, — această estetică a paupertăţii, iar vitrinele oferă trecătorilor o marfă care poate înlocui şi inteligenţa, şi frumuseţea şi cinstea. Un om îmbrăcat elegant este, în mentalitatea de azi, până la proba contrară, “un monsieur”, iar o femee “confecţionată” din mărfurile de pe Cale, nu poate fi bănuită… Haina modifică etica şi oxidează judecăţile…
Eram furat de aceste gânduri şi tocmai mă pregăteam să evadez din gang, când, deodată, de după peretele unui val de “victorişti”, zării figura de indian în haine europene a lui Ionel Teodoreanu. Un interviu acordat unui ziar mă făcuse să aflu că romancierul s-a hotărât să se mute la București. Rămăsese singur, acolo, la umbra celor patru coline. Parte dintre cei de odinioară l-au luat, în cele din urmă și pe Ibrăileanu; parte s-au împrăştiat prin ţară.
Vreau totuși o precizare a ultimului evadat. ÎI întreb:
— Aşadar, e adevărat?
O înţelegere din ochi şi un răspuns scurt, firesc:
— Da!
Un fragment de tăcere în cadrul căreia ochii lui Ionel Teodoreanu, trişti, de adolescent, întind umbre peste un zâmbet înflorit în colţul gurii. Apoi, o mărturisire:
— Iaşii nu mai există în spaţiu, ci în timp…
Paşii noştri s-au împrietenit. Ne vedem mergând fără să ştim unde şi de ce. Sub braţ, Ionel Teodoreanu duce un sul. ÎI întreb, arătându-i pachetul:
— Corecturi?
O înrumenire a obrazilor, un alt zâmbet şi o îngânare.
— Da… Romanul care va ieşi în curând. Se numeşte “Fundătura Varlamului”. E primul meu roman în care există un mormânt real şi care, totuşi se isprăveşte cu o nădejde, cu o încredere în viaţă. Am lăsat viaţa să invadeze paginele…
— Ai realizat deci dorinţa regretatului Ibrăileanu, care-ţi cerea să-i scrii o carte poştală din viaţă?
Şi mărturisirile încep să-şi ceară dreptul la lumină. Ionel Teodoreanu epuizează, cu fiecare frază, un început de roman sau cel puţin de nuvelă. Vorba-i este învolburată Şi asemenea unei prisme care-ţi creează curcubeie din fiecare aşchie de rază. O mobilitate vânjoasă, aproape musculară, virilă, se zbate între cuvinte: coji pe un torent de suflet care nu se lasă prins între jgheaburi. Se dăruieşte neprecupeţind, conştient că are de unde risipi, străin de gândul de a se economisi pe sine. Nu cere nimic în schimb.
— Scriitorul e ca şi eroul lui Johan Bojer din “Marea Foame”, eroul acela care clădeşte un oraş, dând posibilitatea de trai unor oameni. Dar, pe zi ce trece, eroul se simte mai izolat de restul oraşului gândit şi făcut de el, prin el, dar pentru oamenii care se poartă rău, hain… Şi iată că loviturile curg; atunci eroul nostru se refugie într-o mahala, iar acolo, într-o noapte, un vecin asmute, asupra ultimului copil al întemeietorului, câinii care sfâșie copilul, însă, în aceeași noapte, vecinul cade greu bolnav; în zori, nu are cine ara ogorul. În casa întemeietorului e jale; la vecin, de asemenea. Să răspundă tot căineşte? Nu; şi atunci sortit să-şi poarte crucea până la capăt, eroul nostru se duce să are câmpul vecinului, mărturisind:
— Fac toate astea pentru ca Dumnezeu să existe!
Când Ionel Teodoreanu sfârşi, stăteam de multă vreme ascunşi în colţul unei cafenele. Nu ştiu când am intrat ; nu-mi aduc aminte să-l fi văzut furişându-se printre oameni pe Ionel Teodoreanu. Eram acolo, faţă în faţă, sprijiniţi cu coatele de cristalul mesei, fără noţiunea timpului trecut, şi cu stinghereala unui nou climat… Nu mă gândesc la un interviu; nu mă gândesc nici măcar la o iscodire. Dar vreau să-mi completez o curiozitate a mea:
— Cum lucrezi? Pleci de la personagii sau de la anecdotă?
Ionel Teodoreanu a tresărit cu o umbră de spaimă în ochi. Chipul îi tremură ca-n apă și trecându-și mâna prin păr sacadează.
— De la personagii! Numai Bourget et Comp. plecau de la anecdotă. De altfel, eu socot că acţiunea trebue să fie o secreţie a personagiilor. Dumnezeu a făcut mai întâi pe Adam, apoi pe Eva şi abia în urmă anecdota, istoria…
— În cazul acesta, cum concepi personagiile? “Par étapes” sau…
— Nu, îmi spune Ionel Teodoreanu năvalnic. Intuiesc doar o pluralitate originară de prezențe umane în care presimt un conflict posibil. Aș numi acest grup familia unui destin….
— Iar cartea, când începe?
— Abia în clipa în care lumea exterioară dispare. Familia unui destin vine şi se substituie acestei lumi a obişnuinţelor. Personagiile îmi vorbesc, le văd aievea, sunt, şi prezenţa lor e atât de stringentă încât aş putea să le fotografiez… Este un act de halucinaţie redactarea, pentru mine. Lumea sensibilă se şterge, cade dincolo de zarea atenţiei, iar de foarte multe ori mi-am întâlnit personagiile în vis, ca şi cum ar fi fost oameni рe care i-am cunoscut. Ba, mai mult, adesea am putut încorpora în roman ceea ce am văzut şi auzit în vis….
— Cu alte cuvinte, e o participare şi a subconştientului, deci o chemare la viaţă a tuturor latențelor…
— Oarecum…. De fapt, şi în prelungirea ce spui, lucrurile pot fi rezumate astfel: “Non agit sed agitur”, altfel spus, nu lucrezi tu, ci eşti constrâns să lucrezi…
Ionel Teodoreanu a tăcut brusc. S-a ghemuit în sine şi priveşte ca peste balustrada unui abis. O clipă de concentrare în spaţiul căreia vâna în formă de furcă a frunţii se zbate pentru ca, după aceea, să fugă, parcă, în umbra părului. Apoi, continuarea unui gând început în fund de suflet…
— Ce înseamnă a scrie un roman?
— A-ţi aminti despre oameni care n-au existat, devenind biograful destinului lor. Un roman este amintirea trăirii unei vieţi netrăite. Arta nu înseamnă nici subiectivism, nici anarhism. Dimpotrivă, romancierul este o pre-realitate. Aminteşte-ţi de un fapt: câteodată viaţa crează un Leonardo da Vinci care poate înlocui o epocă. Alteori, viaţa face gama, dar se opreşte la “si”. Ei bine, romancierului îi revine menirea de a spune “do”, de a desăvârşi gama aceasta. Apoi mai adu-ţi aminte de faptul că Bazaroff al lui Turgheniev a fost creat înainte ca nihilismul rusesc să fi apărut. Şi, în sfârşit, oare cine poate nega faptul că azi trăim “Fraţii Кагаmаzov” ai lui Dostoievski? Vieţuim în zona apocaliptică realizată de creatorul lui Ivan şi Smerdiakof. Scriitorii sunt vestitorii realităţii, aşadar ei întrunesc în operă condiţiile de a fi ale viitorului. Oamenii care ies din cerneala romancierului şi trăiesc numai în cadrul unei cărţi, la început, vor păşi în realitate, devenind oameni adevăraţi, născuţi de viaţă, oameni ca mine, ca dumneata, ca noi toţi. Or, în asta stă miracolul romancierului şi al scriitorului în genere, să prevestească şi să pre-creeze realitatea, deci să anticipeze viitorul.
— Fiecare scriitor este o omenire în marş….
— Ba mai mult: scriitorul învinge moartea, deoarece numai scriitorul dă viaţă tuturor latenţelor din om, tuturor puterilor care la alţii şi în alte suflete, se încârcesc din multe şi nenumărate motive. Scriitorul este însăşi libertatea omenească….
Vocea lui Ionel Teodoreanu a atins toate piscurile. Ochii se odihnesc acum, măsurând depărtările, adâncimile şi înălţimile cucerite. L-aş compara cu o panteră neagră stând biruitoare lângă prada pe care a prins-o mai mult pentru bucuria de a se juca. Nervi înstruniți duduind de viaţă ţinută sub presiune.
În cafenea, mesele stau singure la sfat cu scaunele. E ora unu şi jumătate.
— Dar “Fundătura Varlamului”?
— În curând, în curând…
— Şi alte proiecte?
— Două romane: “Panică” şi “Moartea oglinzii”. Apoi un volum de poveşti pentru copii, dar fără Ilene Cosânzene şi Feţi frumoşi; o carte pentru copii contemporană, cu închipuirea de azi a copiilor…
— Apoi?
— Ce să-ţi mai spun? face Ionel Teodoreanu. Mă aşteaptă viaţa, sunt mereu pe drumurile ei; sunt un debutant veşnic, deoarece mă apăr să devin statuie şi nu vreau să mă anchilozez…
…Iar acum, iată-mă sfârşind redactarea unor mărturisiri nedestinate de Ionel Teodoreanu publicului. Mi-a vorbit numai mie, poate pentru dânsul, poate pentru mine. Dar, rămas singur, m-am gândit că gazetarul nu are voie să păstreze nici un secret… Indiscreţia şi divulgarea este hrana presei. Ionel Teodoreanu să mă ierte…
*** Petru Manoliu, România – Provincie, 5 octombrie 1938
