Născut la Huşi pe 18 ianuarie 1886, Ștefan Dimitrescu a făcut studii la Academia de Belle-Arte din Iaşi, apoi a plecat, ca toţi artiștii epocii, la Paris. Împins de nevoi, fiind un excelent violoncelist, se pare că a cântat în localuri de noapte, aşa cum a făcut, mai târziu, şi în ţară.
În laşi-ul tinereţii sale, în anii grei ai războiului, a fot mobilizat pe lângă Marele Cartier Major al armatei și a avut prilejul să fie martor al disperării şi nedumeririi femeilor din Caşin care-şi plângeau bărbaţii şi fiii uciși, redând ulterior pe pânză dramatica scenă.
“Era pe vremea furioaselor bombardamente germane asupra poziţiilor noastre din regiunea Caşinului. Locotenentul Dimitrescu fusese surprins în infernul acela de foc. Făcând o vizită prin satele reduse la ruină de acest dezastru, o scenă, printre multe altele, fioroase ori tragice, îl impresionează peste măsură, tocmai prin surprinzătoarea ei linişte şi religioasa ei reculegere. Încă sub focul inamicului, o familie de răzeşi îşi veghea, cu tristeţe profundă, dar cu o divină resemnare rudele ucise, în ajun, de bombele vrăjmaşe. Decorul era simplu şi dezolant: o sărmană bătătură de curte.
Întinşi pe pământ, acoperiţi cu ultima scoarţă înflorată ce mai rămăsese din gospodăria distrusă, morţii îşi dormeau somnul de veci. În jurul lor, în picioare, cu bărbiile rezemate în podul palmelor, femei şi bătrâni le ţineau tovărăşie celor din urmă clipe ce trebuiau să petreacă cu faţa spre soare. Şi soarele scăpăta încet spre apus, ca un uriaş solitar şi dezamăgit. În urma lui se aşternea, peste toţi şi toate, suspinul agoniei astrale; scena toată rămăsese într-o îngânare de lumină pioasă, cu sfioase transparenţe aurii, de smirnă.
Fireşte că, în acele clipe, pictorul n-ar fi îndrăznit să-şi scoată carnetul de schiţe şi să-şi noteze, măcar fragmentar, dramaticul episod. Ar fi fost un sacrilegiu. Dar şi l-a notat pe retină. Şi l-a brăzdat adânc în suflet şi în gând. Întors în bordeiul lui, a încercat, sub opaiţul soldăţesc, să-l reconstitue, sumar, pe o foaie de carnet. Trec câteva săptămîni sau câteva luni. Se suprapun alte scene pe retina artistului şi alte drame îi brăzdează sufletul. Alte crochiuri sumare vin să se aştearnă pe filele caietului.
Un haos de suferinţe omeneşti acumulate în vrafurile de hârtie ca într-un fantastic dosar de apocalips. În sfârşit, trompeţii sună contenirea măcelului. Soldaţii, amici şi inamici, răsar din întunericul umed al tranşeelor, cu hainele în zdrenţe, palizi ca moartea. Unii râd şi ţopăie înnebuniţi subit de bucurie, alţii plâng cu faţa la pământ, într-o metanie prelungă, copleşitoare. Un miliţian cu înfăţişarea sumbră şi mustaţa alb-voievodală pune mâna la ochi şi scrutează câmpiile răscolite de obuze, unde până mai ieri râdeau în soare căsuţele albe şi câmpurile cu privighetori. Acum e jale amară şi pustiu fără de sfârşit. Locotenentul Dimitrescu începe a schiţa, pe carnetul lui, masca aceasta de răzeş, energică şi calmă. Dar, deodată, ca izbucnind dintr-un uitat sertar al minţii, scena de la Caşin i se ivi în minte înspăimântător de amănunţită şi de limpede. Bărbatul era şi el din Caşin. A doua zi, în zori, plecară amândoi într-acolo. Ajuns în curtea părăginită a „morţilor”, nu i-a fost greu lui Ștefan Dimitrescu să-şi identifice modelele. Cu vorba lui blajină, cuminte, i-a hotărât, tare uşor, să-i pozeze. Şi i-au pozat, unul câte unul şi una câte una, separat, mari studii în cărbune, pentru detalii de costum, gest şi mimică. Dar studii de grupare, în ansamblu, n-a făcut. Le avea în minte şi pe primul lui carnet.
După câteva luni, la Iaşi, a executat după aceste documente de pe front o schiţă în culori de aproximativ 50×80, pentru expoziţia Cartierului General. Abia doi ani mai târziu, în atelierul lui din Bucureşti, şi-a organizat compoziţia care figurează azi la Muzeul Militar. Ceas cu ceas îşi perfecţiona studiile cu răbdarea şi evlavia unui meşter bizantin. Şi mereu revenea asupra desenelor mărite”, consemna revista Realitatea ilustrată în 1935.
Călătorind prin ţară ca pictor de biserici, ca profesor de desen mutat adesea dintr-un loc într-altul, artistul a descoperit sau căutat tipuri specifice de ţărani sau de mineri asupra cărora, până atunci, nici un alt pictor nu se oprise, dar şi pitoreştile locuri sau oameni din Dobrogea.
În 1926, Dimitrescu a întemeiat împreună cu Nicolae Tonitza, Francisc Şirato şi Oscar Han gruparea artistică numită Grupul celor patru, bazată pe prietenia lor, nu pe un program artistic comun. Din 1926 până în 1930, şi apoi în 1933, grupul s-a bucurat de respectul iubitorilor de artă, numele lui Ștefan Dimitrescu având, în conştiinţa acestora, aceeaşi rezonanţă ca cel al colegilor săi.
Pictorul a devenit profesor, apoi rector al Academiei de Belle-Arte din Iaşi, dar și-a încheiat existenţa prematur, în urma unei septicemii, pe 22 mai 1933, la doar 47 de ani. Presa vremii a scris că i se înfipsese o așchie în mâna dreaptă, infecția provocată s-a extins rapid și, în ciuda îngrijirilor primite la Spitalul Sf. Spiridon, Ștefan Dimitrescu a murit după doar câteva zile.
Păstorel Teodoreanu, un bun prieten al pictorului, scria într-un articol impresionant numit “Fănuță”, publicat în cotidianul Adevărul:
“Aşa-i spuneau prietenii inimosului şi plăpândului Ștefan Dimitrescu. Sorocit să nemurească lumina şi cerul românesc, a fost răpit prea devreme neamului, familiei şi celor dragi, într-un vag spital de provincie, unde, după o crâncenă şi nedreaptă luptă cu destinul, şi-a dat suflarea din urmă. A răspuns cumplitei chemări a pământului hain şi flămând de tinereţe în plină strălucire a harului care se pogorâse pe leagănul nou-născutului, nimbându-i fruntea chinuită de gând şi vis. Odată cu el s-a stins şi gând, şi vis, iar harul s-a reînălţat în văzduhul Domnului, de unde venise, spre vremelnică sălăşluire în sufletul lui neliniştit, tulburându-i şi somnul, şi veghea, în prea scurtă trecere prin zădărniciile lumeşti.
Nici una din frumuseţile celor sufleteşti nu-i era străină. Nici una nu-l lăsa nepăsător. Toate-l ispiteau. Ştia găsi firişonul de aur pur în imponderabilul unui vers, desluşea vorba nespusă de buzele de marmoră şi bronz şi se lăsa dus în neştire de undele unei sonatine sau de valurile unei simfonii.
Dar, mai presus de toate, Ștefan Dimitrescu îşi iubea meşteşugul. I-a fost un drept credincios şi vrednic slujitor. Pe paleta lui era iubire şi credinţă: picta cu evlavie, ca meşterii iconari din trecutul de aur al creştinismului. Cine a văzut cele două portrete reprezintând unul pe mama pictorului, celălat soţia şi cei doi copilaşi, îşi dă seama că, pentru a pune pe-o bucată de pânză ceea ce-a pus el, nu e de ajuns talentul. În formele acelea alintate şi în coloritul acela armonios e gândul de iubire al unui bun fiu, bun soţ şi bun părinte, al unui om bun pur şi simplu, în cea mai nobilă semnificaţie al cuvântului. Niciodată n-a rodit talentul mai minunat decât la temperatura ideală a bunătăţii. De aceea aceste pânze în care talentul, bunătatea şi dragostea se întâlnesc în cea mai desăvârşită contopire stau deasupra oricărei preţuiri şi nu-şi află, pentru cei ce au ochi să vadă, echivalent în bani. Nu pot fi evaluate, cum nu poate fi evaluat şipotul de sub stâncă sau o doină auzită în înserare, pe creştet de munţi.
*
Îl căutam ades pe Ștefan Dimitrescu în atelierul lui din fosta Academie Mihăileană, astăzi Academia de Belle-Arte, al căreia rector era. Îl găseam când citind, când la „chevalet”, când aplecat pe violoncel. Era un cititor avizat şi avea pentru muzică o veche pasiune. De altfel, în afară de familie şi pictură, nu i-am cunoscut decât două pasiuni: muzica şi prietenii, pe care îi iubea cu un devotament care mergea până la totala uitare de sine. Dacă un om are dreptul la stima aproapelui în măsura în care e capabil de acte dezinteresate, Ștefan Dimitrescu merită admiraţia tuturor. Își ajuta elevii merituoşi din toată inima, dar cu o admirabilă discreţie. Astăzi, când gândul meu încearcă zadarnic să se deprindă cu adevărul absurd că Ștefan Dimitrescu ne-a părăsit, lăsându-ne în pânzele lui fâşii de suflet risipit la cele patru vânturi, o recentă şi duioasă amintire stăruie în mintea mea abătută, cerându-se împărtăşită.
Înnoptasem în atelierul lui, el cu vopselele, eu cu cafelele şi cu ţigările. Îl văd lucrând, în halat alb şi cu ochi iscoditori, de veveriţă, care îşi purtau privirile cu iuţeală și bruschețe parcă, de la model la pânză şi de la pânză la model. Aveai impresia că privirea pictorului smulge ceva din esenţa lucrurilor. Sbura parcă şi se reîntorcea deodată ca o albină la stup. Un moment de neatenţie din parte-mi şi el îşi îşi muiase penelul în azur sau confiscase o rază de soare moldovenesc pe care o fixa pe pânză. Se petrecea ceva neliniştitor şi misterios, ca o vrăjitorie. Ștefan Dimitrescu pătrundea cu privirea în cele ce-l înconjoară până acolo unde nu-i e îngăduit făpturii omeneşti să vadă şi, fără teamă de răsbunarea Zeilor, căta să le smulgă taina.
Când s-a întunecat, s-a dus să-şi spele mâinele şi s-a întors cu o sticlă de vin. În lipsa lui, încercam o veche arie la clavirul puţin dezacordat din atelier.
— Ce-i asta? mă întrebă.
— O arie, “L’amour de moi”.
— S-o cercăm cu violoncelul. Diletanţi amândoi, din dibuire-n dibuire, după câteva ore ne puseserăm de acord.
Dar Ștefan Dimitrescu nu era mulţumit. Ar fi voit să nuanţeze şi, cu ochii închişi, căuta să pună punctul şi virgula în fraza muzicală. Spre ziuă isbutise, dar nu fără opriri şi ezitări.
Mi-am luat ziua bună, căci ziuă era şi mă pregăteam să plec, când, de-abia ajuns în prag, mă întoarse:
— Hai s-o mai zicem o dată.
— Hai, Fănuţă. Am început din nou şi de data aceasta bucata a mers d’a capo al fine, fără greşeală. Era fericit. Îmi turnă fundul sticlei în pahar şi cu o voce în care mulţumirea se întunecă deodată sub norul invizibil al unei sincere şi subite păreri de rău:
— Păcat că nu-s şi Tonitza şi Han!
Aşa era Fănuţă.
*
Ștefan Dimitrescu face parte din Grupul celor patru. Zic face parte, pentru că pânzele lui s-au înfrăţit în eternitate cu lucrările artiştilor care alcătuiesc această grupare, desigur una din cele mai strălucite care au fost şi sunt.
Dar dacă Ștefan Dimitrescu rămâne, bietul Fănuţă s-a dus.
Nu ştiu dacă, după cum credeau bătrânii, atunci când moare un om cade o stea. Sunt sigur însă că atunci când moare un artist, dispare o lume cu firmamente şi constelaţii şi cu toate tainele ei nepătrunse. Şi dacă toată suflarea românească trebuie să deplângă pierderea pictorului Ștefan Dimitrescu, prietenilor pe care i-a iubit nu le rămâne decât să păstreze cu smerenie în amintire, cât li-o mai fi scris să vieţuiască, icoana neştearsă a blajinului şi bunului Fănuţă”.
*** Păstorel Teodoreanu, Adevărul, mai 1933
Eugen Ispir scria despre maestrul său în ianuarie 1966: “Când l-am cunoscut nu avea decât patruzeci şi cinci de ani, iar în raport cu tinereţea mea de atunci era un om în vârstă. Părea şi mai în vârstă. Părul alb, cu reflexe de sidef, încadra un chip măsliniu şi prelung, cu accentuate trăsături de zbucium interior. Toate la un loc înmănunchiau înfăţişarea unui om apăsat, fără infatuări prestigioase, preocupat, cu evidente eforturi care însoţeau mobilitatea sa fizică.
Vechea clădire a Academiei Mihăilene găzduia pinacoteca şi direcţia acelui institut de artă. Pe atelierele din fundul curţii, paralel cu bătrâna stradă a Arcului, au rămas, sub ochii multor generaţii de ieşeni, cele două cuvinte italienizate: BELLE ARTE.
Această şcoală de artă, în opisurile căreia se găsesc numele multora dintre artiştii care au făcut cinste plasticii româneşti, completa numărul instituţiilor de cultură din capitala Moldovei. Acolo am păşit cu timiditate şi inerente complexe provinciale.
Era o lună palidă de vară când am urcat pentru prima dată treptele de piatră ale Academiei de Arte Frumoase. Mă informam despre examenul de admitere. Curtea, ca şi sălile austerului edificiu, erau pustii. Studenţii erau risipiţi care încotro, lăsând în urma lor ecoul unui zumzet care plutea nevăzut în spaţiu. Rămăsese de veghe între aceste ziduri doar conducerea şi aş mai adăuga pe moş Vasile uşierul, în ochii căruia s-au petrecut multe generaţii de absolvenţi.
Din cele două persoane care se aflau în cancelarie, mi-a fost foarte greu să desprind pe Ştefan Dimitrescu. Cel de la birou, după înfăţişare, era mai pictor. Avea lavalieră şi purta un cioculeţ conic bine pieptănat. După un semn al acestuia am înţeles că „domnul rector” era omul modest care se străduia să poarte nişte dosare prăfuite de la o masă la cealaltă.
După câteva cuvinte schimbate cu Ştefan Dimitrescu am fost lămurit, retrăgându-mă eu cu speranţa că-l voi mai revedea, el înregistrând doar o figură ca atâtea altele, fără nici o semnificaţie pentru dânsul.
Odată cu începerea examenelor, curtea forfotea de tineret. Era un tineret cu totul deosebit de al celorlalte facultăţi. Ca structură interioară şi fizică, fiecare avea altă croială. Unii purtau plete, alţii lavaliere supradimensionate, unii erau vădit preocupaţi, alţii socoteau studiile academice doar un pretext formal faţă de „geniul” despre care li s-a vorbit adesea în oraşele lor de provincie. Fiecare în parte era, însă, un pachet de idealuri cu înflăcărări zgomotoase.
Prin acest furnicar exuberant se strecura neobservat modestul Ştefan Dimitrescu, omul care, nici prin aspectul vestimentar şi nici printr-o autoritate manifestă, nu căuta să fie descoperit.
Vestea rezultatului examenului ne-a selecţionat pe loc. Candidaţii reuşiţi căpătau nimbul încrederii, înşurubându-se elocvent în vestmintele neîncăpătoare cu care veniseră de acasă. Ceilalţi ne priveau pieziş, cu un aer de nedreptăţiţi. Ştefan Dimitrescu nu-i lăsa nici pe aceştia să se macine în deprimare. Nu-i privea ca pe nişte înfrânţi. Îi chema unul câte unul în cancelarie, îmbărbătându-i, explicându-le că le-a făcut un serviciu orientându-i spre alte ramuri de studii.
„Să nu invidiaţi pe cei care au rămas aici. Arta cere mai multe sacrificii decât la celelalte discipline. Arta nu se învaţă. Aici ne perfecţionăm, fondul, însă, trebuie adus de acasă. Şi dintre aceştia care au intrat, puţini vor rămâne. Se vor cerne singuri. Un examen nu reprezintă suma exclusivă a obiectivității”.
Acestea erau sfaturile cu care Ştefan Dimitrescu se despărţea de cohorta celor înfrânţi de redutabilitatea neconcesivă a artei. (…)
Avea obiceiul ca înainte de a-şi fi trimis lucrările la Bucureşti pentru expoziţia „Grupului celor patru”, să cheme în atelierul său personal pe câţiva dintre elevii preferaţi cu care se întreţinea ore întregi. Ţinea foarte mult la impresiile noastre „nepervertite”. Ne dădea amănunte despre fiecare lucrare, despre tovărăşia lui Tonitza şi Leon Viorescu prin coclaurile Balcicului şi Mangaliei.
În atelierul său avea două portrete. Unul al lui Mihail Sadoveanu şi altul al lui Ionel Teodoreanu. Am avut prilejul să intru în acest atelier în timpul când cei doi scriitori pozau. Sadoveanu părea o masivă statuie egipteană, inertă, din care artistul desprindea câteva linii și tonalităţi zgârcite. Lucrarea este binecunoscută, într-o cromatică simplă, cenuşie.
În tovărăşia lui Ionel Teodoreanu, atelierul artistului căpăta cu totul altă rezonanţă. În timp ce mobilitatea scriitorului se desfăşura într-un neastâmpăr caracteristic, Ştefan Dimitrescu schimba paleta cu violoncelul, pe coardele căruia purta modulat arcuşul. Prin ferestre se filtra lumina caldă din „dulcele târg al leşului”.
Uneori, la propunerile profesorului, duminicile porneam în excursii prin pitoreştile periferii ale laşului, cu care prilej ne vorbea despre invariabilele legi ale peisajului citadin şi bucolic. În iarna anului 1932 era ameninţat să rămână fără lemne în ateliere. Mi-l amintesc cât s-a străduit, fără a-şi demonstra zgomotos preocuparea care-l frământa. În acelaşi an de preocupări extenuante, urma să se deschidă la Bucureşti expoziţia „Grupului”. Cu acest prilej, un accident banal în aparenţă, îi fu fatal. În luna mai 1933, lună pe care artistul o trăia de obicei cu cea mai intensă participare, trupul lui a coborât pentru totdeauna în pământul Moldovei. Printre cei mulţi care l-au plâns, N. N. Tonitza şi-a dăruit cu vădită emoţie lacrimile despărţirii”.
Surse:
Adevărul, Cuvântul, Opinia, 1933
Realitatea ilustrată, 1935
Viața românească, Gazeta literară, 1959
