HomeEroii României moderneEroi uitațiOctav Băncilă, pictorul Răscoalei de la 1907

Octav Băncilă, pictorul Răscoalei de la 1907

Octav Băncilă
DS TW

Născut pe 4 februarie 1872 în comuna Corni, aflată în apropierea oraşului Botoşani, în familia unor țărani săraci, Octav Băncilă și-a petrecut o parte din copilărie la Iaşi, în casa unde se afla pe atunci redacţia revistei „Contemporanul”.

Rămas orfan la vârsta de patru ani, a fost crescut până la intrarea în şcoala primară de sora lui, Ecaterina, soţia lui Gheorghe Nădejde, fiind apoi lăsat în grija celeilalte surori, Sofia Nădejde, căsătorită cu Ion Nădejde — amândoi fraţii Nădejde fiind căsătoriți cu două surori Băncilă. “Se poate afirma, fără riscul unei greşeli, că în ambianţa „Contemporanului” a deschis ochii, s-a format, şi-a decantat ideile şi și-a cristalizat crezul artistic, căruia i-a rămas statornic slujitor”, scria memorialistul Leon Kalustian.

carturesti.ro

Viitorul pictor a luat parte la o serie de lucrări necesare apariţiei şi difuzării revistei, a urmat cursurile unui gimnaziu unde şi-a afirmat aptitudinile artistice, iar mai târziu a studiat timp de 3 ani la Academia de Arte Frumoase din München. A făcut apoi o călătorie prin Franţa şi Italia, unde a vizitat marile muzee şi a cunoscut arta clasicilor. Reîntors în ţară, Octav Băncilă a reuşit să-şi deschidă o expoziţie în anul 1900, în atelierul de decoruri al Teatrului Naţional din Iaşi. În această perioadă, a zugrăvit cu mult realism figuri de bătrâni încovoiaţi de nevoi, oameni săraci din mahalalele Iaşiului, multe din tablouri înfăţişând viaţa grea pe care o duceau soldaţii în armată: „Recrutul”, „Desplanton”, „Sentinela”, „Din armată”, „Orbul de la Frumoasa”.

Octav Băncilă - Soldatul
Octav Băncilă - Orbul

Anul 1907 îl găseşte pe Octav Băncilă la Iaşi, oraş asupra căruia se îndreptau miile de ţărani răsculaţi, pictorul a asistat la aceste evenimente, iar strigătul lor de revoltă a avut asupra lui un impact special, a mers prin sate, a cunoscut la faţa locului teroarea dezlănţuită împotriva celor ce-şi cereau dreptul la pâine şi viaţă. Adânc zguduit de tot ceea ce văzuse, a început să redea pe pânză aspectele cele mai impresionante. Tablouri ca „1907“, „Înmormântarea”, „Înainte de 1907” l-au determinat pe N. N. Beldiceanu să spună despre operele lui: „Ţăranii lui Băncilă sunt ţăranii noştri, în carne şi oase, sunt robii cu feţe tăbăcite de volbura viscolelor şi brăzdate adânc de dalta foamei. Mâinele li-s bătătorite şi crăpate, cămaşa de cânepă li-e ruptă, fruntea încreţită de amaruri li-e leoarcă de sudoare, pieptul, gol şi ars de soare, le gâfâie. E ţăranul nostru”.

Octav Băncilă - Înmormantarea
Octav Băncilă -_Înainte de 1907
Octav Băncilă - Prevestirea răscoalei

La un concurs ce a avut loc la Bucureşti, Băncilă a prezentat multe din lucrările sale din ciclul 1907. O parte dintre acestea au fost ridicate de poliţie, iar presa l-a defăimat pe pictor. Din 1905 şi până în 1942, a revenit însă deseori asupra acestei teme, înfăţişând diferite figuri de muncitori.

Ziarul „Facla” scria despre artist: „O. Băncilă e un pictor social. Un răzvrătit! Când ieşi din sala Ateneului, parcă ai fi asistat la o întrunire socialistă, atâta revoltă, atâta ură se revarsă în suflet din pânzele ce împodobesc pereţii”.

fashiondays.ro

Înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, Octav Băncilă a fost susținător al neutralității României și a pictat un tablou numit „Pax”, care a făcut mare vâlvă (și care a fost distrus de jandarmi în 1921). În 1915, a deschis o nouă expoziţie la Bucureşti, cu peste 100 de lucrări, în 1916 a fost numit profesor de pictură la Şcoala de Bele Arte din Iaşi, iar în 1920 a fost arestat pentru că a participat la greva generală. Evenimentul nu a rămas fără ecou.

Octav Băncilă -Propagandistul

La 1 noiembrie 1920, Ministerul Instrucţiunii s-a adresat Direcţiei Școlii de Arte Frumoase din Iaşi pentru a cere relaţii în legătură cu cele ce se afirmau despre reținerea lui. În răspunsul trimis după două zile, direcţia școlii, după o prealabilă cercetare făcută la primul procuror al Tribunalului Iaşi, a informat ministerul că „Octav Băncilă a fost cercetat de Brigada de Siguranţă cu privire la amestecul ce l-ar fi avut cu ocazia grevei generale”, fără a i se fi deschis acţiune publică, căci nu s-a stabilit contra sa nici un fapt penal. Se pare că adevăratul motiv al neimplicării lui Băncilă în procesul care a urmat grevei generale din 1920 s-a datorat protestelor care s-au trimis guvernului Averescu împotriva arestării lui. Prezenţa la Iaşi a Ministrului Justiţiei care, venit pentru a-l ancheta, a dispus eliberarea lui Băncilă, pare să confirme această ipoteză. Privit cu ostilitate de oficialităţile vremii datorită concepţiilor politice şi artistice, în cursul aceluiaşi an, 1920, Octav Băncilă, împreună cu alţi patru profesori şi cu directorul şcolii, Gh. Popovici, au trimis ministerului un memoriu în care arată fără nici un echivoc că „elevii se găsesc în cea mai neagră mizerie, fără mijloace de a-şi putea cumpăra rechizitele şcolare foarte scumpe pentru această specialitate, că ajutoarele care se dau elevilor din partea Ministerului sunt absolut insuficiente, fiind de câte 15—20 lei pe lună, pe când un singur metru de pânză de pictură costă 200 până la 300 lei”.

Demersul şi insistenţele profesorului Băncilă, fără să fi avut o reuşită deplină, lucru foarte dificil în condiţiile de după război, au determinat o suplimentare de fonduri în scopul cerut.

În 1921, artistul a fost din nou arestat pentru că, cu prilejul unui incident între armată şi muncitori, le-a luat apărarea celor din urmă. Pictorul mărturisea în acea perioadă: „Artiştii nu trebuie să îngroaşe rândurile burtă-verzimii. Cu alte cuviinţe, socotesc că artistul nu are rolul să lucreze pentru plăcerea şi distracţia burgheziei, ci trebuie să urmărească un scop mai înalt, să cultive, să emoţioneze, să influenţeze într-o anumită direcţie”.

Mai târziu, Octav Băncilă a părăsit parțial tematica socială şi a zugrăvit naturi moarte, peisaje, flori. În 1927, a primit în atelier vizita gazetarilor ziarului Rampa:

“Departe de zgomotul orașului, sub drumul „Fântânii lui Păcurar”, cum îi ziceau bătrânii, o căsuţă liniştită zâmbeşte în soare. În curte, un pici cu ochi senini se joacă în lumina caldă a dimineții de primăvară.

—  Aici șade d. Băncilă?

— Aici!… Poftiţi înăuntru…

După câteva clipe de aşteptare, o uşă se deschide şi mă găsesc în faţa staturei viguroase, ca şi arta sa, a celui mai reprezentativ pictor moldovean trăitor în lași.

— Te întrerup cumva din lucru, maestre?

— Deloc, deloc. După cum ai să vezi, îmi catalogam pânzele pentru apropiata expoziţie ce deschid peste câteva zile laBucureşti. Ai călcat cu dreptul. Poţi trage cu ochiul la ce am boit anul ista.

Un atelier-birou, îmbrăcat în scoarţe şi covoare româneşti. Cu pereţii încărcaţi de capete, flori şi peisagii. Cu câteva zeci de tablouri înrămate, grămădite în jurul unui șevalet pe care odihneşte „Un car cu boi”.

Octav Băncilă

Alături, în plină lumină, o pânza care-mi strânge sufletul „Ordonanţa”. Un cavalerist ce se-ntoarce de pe front în braţe cu sabia şi chipiul ofiţerului căzut în luptă, târând de dârlogi şi calul rămas fără stăpân. Toate întrebările cu care venisem înarmat pentru clasicul interview au dispărut ca fumul. Pe un botanist desigur că l-ar interesa mijloacele selecţionării unei specii rare de trandafiri. În atelierul maestrului Octav Băncilă a trebuit să-mi recunosc încă o dată infirmitatea aptitudinilor mele… ştiinţifice. Trandafirii mă ţintuiseră sub vraja lor, într-un fotoliu. Grădinarul cu înfăţişare de preot scit se pregătea să-mi ofere, cu încetineli de oficiere, truda muncii şi visării lui din ultimul an.

Mai întâi, flori. Un buchet de “Ciuboţica cucului”. Galbenul acela care, alături de ghiocei şi puişori de găină, se închină celui dintâi soare de primăvară. Într-un vas românesc, un mare buchet, de “Liliac”. O pasiune a maestrului Băncilă. De o frăgezime, un colorit şi o idealizare neegalate. O biruinţă asupra naturii.

Braţele voinice ale preotului scit îmi pun sub ochi o altă lume. Suntem afară, la țară, în plin aer. Iată doi copilași cu vitele “La păpușe”. În planul întâi, două vaci rup cu lăcomie din iarba grasă. lată-mă “La coasă”. Purtat de braţe voinice de muncitor, oţelul rupe nemilos din maldărul ierbii înflorite. Înapoia lui, două femei „întorc“ brazdele uscate de vânt şi arşiţă.

Octav Băncilă-Evreu din Târgul Cucu
Octav Băncilp_-_Invalizii

Munca este în toi. În vreme ce noi ardem în cuptorul oraşelor, prin miriştele fierbinţi ale şesurilor ţării, „La arie” se vântură aurul grâuIui, se pun în stoguri paiele cu luciuri de umbră. La margine de pădure, “turma de oi” păzită de cioban şi măgăruş mâşmâe rodul “primar al pământului”. „Secerişul” nu s-a isprăvit. Războiul a lăsat multe lanuri fără “Braţe de bărbat”. Femeia l-a plâns un timp, pe urmă, curajoasă, a hotărât să pună ea umărul la muncă. Arde soarele-n amiezi. Stăpâna, care muncea în fruntea tuturor, se uită peste câmpul şi belşugul dăruit de Dumnezeu. Spre fund, un car încrozniat cară snopii spre arie. Lângă un snop, o mama şi alăptează copilul. Spre stânga, alte surate seceră în soare. Armonia şi forţa de expresivitate a acestei compoziţii nu mi le pot închipui întrecute.

Minunile nu s-au isprăvit. Izvorăsc din colţurile atelierului, tulburătoare. O nouă compoziţie, „Culesul Viei”. Pe cărarea de sub un măr încărcat, o fată şi-un flăcău duc pe umeri un ciubăr cu poame. În adânc, în via plină de rod, culesul e în toi. Şi iată teascul. Mustul curge gâlgâind. Aurul frunzelor femeile-l strâng în basmale, culegătorii în pălării. Peste tot, sănătate şi voie bună.

„Pâinea noastră cea de toate zilele”. La capătul holdei, după o zi de muncă, femeia a adus omului mâncare. Pentru că n-avea cu cine lăsa acasă copilul de ţâţă, l-a adus în braţe. A întins pe ţărână un şervet curat, a desfăcut merindele şi-şi alăptează de-o parte pruncul flămânzit de drum. Bărbatul, în picioare, înainte de-a se așeza la masă, face semnul crucii…

Un glas din umbră îmi șoptește parcă: „L’Angellus”, de Millet. Îi

răspund grabnic: Nu!… E „Pâinea noastră cea de toate zilele” de Octav Băncilă.

Neîncadrat încă, îmi răsare în faţă „Isus Christos plângând”. Tresar îndurerat, strivit. După două mii de ani, blândul Nazarinean plânge, Dumnezeul iubirii, al bunătăţii şi-al iertării, reînviat în secolul, aeroplanului şi radiofoniei. Plânge… Nu mai pot vedea nimic…

O strângere tăcută de mână marelui artist moldovean şi… pornesc spre larma oraşului. Cu ce întrebări aş mai fi putut ucide un ceas petrecut sub imperiul celor mai pure emoţii? Începuturile, crezul artistic, preferinţele vrăjitorului scit? Mi le desluşeam într-un singur răspuns: Octav Băncilă nu poate fi robul nici unei şcoale. Arta lui se ridică la o desăvârşită identificare cu natura şi omul.

Cele trei compoziţii, „Secerişul”, “Culesul Viei” şi „Pâinea noastră cea de toate zilele” îl situează definitiv în galeria celor mai mari creatori ai plasticei românești”.

*** Tudor Zăganu, Rampa, aprilie 1927

Octav Băncilă

Octav Băncilă a încetat din viaţă pe 3 aprilie 1944 la București, în locuinţa sa din strada Ştirbei Vodă, după o scurtă suferinţă, la vârstă de 72 de ani și, conform dorinței lui, a fost incinerat la crematoriul „Cenușa”.

“După 1920, noi, cei din altă generaţie, l-am putut urmări doar în numeroase tablouri cu flori, care nu ne mai plăceau. Culorile erau adesea opace şi îmbâcsite, pasta nevibrantă suficient, armoniile prea sărace, comparate cu rafinamentul cromatic al noilor generaţii de pictori şi cu geniul lui Petraşcu.

De aceea, Octav Băncilă moare relativ ignorat de noile generaţii şi fără a avea locul ce-l merită pentru activitatea de dinainte de 1920. Opera sa răspândită pe la diferiţi colecţionari modeşti, care i-au cumpărat tablourile pentru subiectele şi temele lor sociale, va trebui cercetată şi pusă în valoarea ei.

Octav Băncilă
Octav Băncilă

În istoria artelor noastre, Octav Băncilă rămâne ca un colorist cu îndrăzneli pentru vremea sa şi cu lucrări care privite şi azi— şi neconfundate cu florile din ultima-i epocă — impun prin vibraţia cromatică, prin relativul lor rafinament şi prin forţa constructivă a pastei. Iar tablourile sale cu teme sociale trădează un suflet mare, stăpân pe compoziţie, ştiind ce-i mişcarea şi gestul larg, căutând semnificaţia umană, iar nu pitorescul, chiar dacă uneori realismul său trece spre un uşor patetism murillian. Alteori, pare înrâurit de şcoala lui Ribera şi de o anumită pictură socializantă a Parisului şi Münchenului. Compoziţii ca “Semănătorul” şi “Popas” merită a şedea în adevărata pinacotecă a ţării, căci Băncilă a fost o personalitate a plasticii noastre asupra căreia criticii vor trebui să se concentreze cu toată atenţia cândva”, scria Petru Comarnescu în Revista Fundațiilor Regale la moartea pictorului.

Octav Băncilă

Surse:

Realitatea ilustrată, 1937

Universul, 1944

România literară, 1969

Flacăra, 1953, 1954

Cele mai multe dintre tablourile lui Octav Băncilă se află la Muzeul Național de Artă.

DS TW

leave a comment