Născută pe 21 mai 1887 la Iaşi, Florica Musicescu a fost fiica muzicianului Gavriil Musicescu și mătușa maternă a scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu, şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Iaşi, urmând apoi câțiva ani cursuri aprofundate la Leipzig şi Paris.
După un accident care i-a întrerupt cariera de pianist de concert, marea profesoară s-a dedicat, începând cu anul 1914, când a primit dreptul să predea cursuri în învățământul particular, cu pasiune carierei pedagogice, pe care a ilustrat-o cu o scânteietoare inteligenţă, devotament şi organizare metodică, fiind considerată una dintre întemeietoarele şcolii pianistice româneşti.
Florica Musicescu a condus mai târziu catedra de pian a Conservatorului din Bucureşti, printre cei mai cunoscuți elevi ai săi aflându-se Dinu Lipatti, Mândru Katz, Maria Fotino, Lory Wallfisch, Alexandru Hrisanide, Albert Gutman, Ludmila Popişteanu și Marta Paladi.
Pianista Maria Fotino spunea cu recunoștință într-un interviu: “Mi-aduc aminte când am văzut-o întâi. Aveam 8 ani. Ce instinct bun au copiii pentru adevăraţii profesori, cei care ştiu tot, cei care, cu gestul şi cuvântul, le deschid drumul, îi fac să înţeleagă cu mintea ce bănuiesc doar cu inima. Ce atent m-a ascultat. E mare lucru să poţi recunoaşte din primele gângureli cântecul de mai târziu. M-a învăţat să iubesc munca, să-mi însuşesc profund tehnica pianului, fără de care n-aş fi putut realiza nimic în arta mea. Aşa cum m-a format pe mine, s-a întâmplat cu generaţii de discipoli. Unii s-au afirmat mai mult, alţii mai puţin, fiecare după talentul şi după mijloacele lui, dar absolut toţi au învăţat să-şi însuşească respectul faţă de artă”.
Muzicianul Mândru Katz spunea, la rândul său: “A fost steaua mea călăuzitoare”, iar Dinu Lipatti mărturisea: “„Profesoarei Musicescu îi datorez în întregime meşteşugul meu pianistic”.
Ilustra profesoară s-a stins din viaţă pe 19 martie 1969, după o lungă şi grea suferinţă. Iancu Dumitrescu scria în România literară la dispariția ei: “Florica Musicescu avea, prin prestanţa sa, putinţa de a cultiva şi impune un talent tânăr, părerea ei fiind luată, de cele mai multe ori, drept un verdict indiscutabil. De o astfel de tărie are continuu nevoie arta, şi Florica Musicescu a purtat-o cu strălucire.
Există, desigur, în viaţa artiştilor drame personale, care se transfigurează apoi în fapte pline de semnificaţie. E probabil ca profesoara Florica Musicescu să fi putut fi o pianistă, o concertistă de prim rang şi totuşi n-a fost. Un accident timpuriu a împiedicat-o să-şi profeseze cariera. A devenit profesoară, nevrând să-şi trădeze vocaţia primă şi şi-a găsit una nouă. A realizat prin ea poate mai mult decât prin prima, în orice caz un fapt de adevărată nobleţe: a creat o şcoală interpretativă, a impus o manieră de lucru care ne lipsea, a întârziat asupra meşteşugului pianistic, a propulsat câteva talente tinere, pe atunci, înspre marea carieră.
O singură mărturie provenind de la unul dintre cei mai mari interpreţi de ieri, Dinu Lipatti, e de-ajuns spre a ne da seama de rolul fostei profesoare în muzica românească: “Domnişoarei Musicescu îi datorez în întregime meşteşugul meu pianistic”. Iar la Paris, Nadia Boulanger declara: „Când Dinu Lipatti a sosit la Paris era un pianist desăvârşit…” Se află în aceste două citate dovada cea mai elocventă a prestigiului şcoalei interpretative a Floricăi Musicescu.
Deschizătoarei de drum, aceleia care a ştiut să insufle unor generaţii pasiunea şi adevărul în artă, celei care a condus din umbră, nobilă, o parte din ceea ce numim destinul muzicii româneşti, un ultim salut!
Va trebui să găsim mijloacele spre a face ca numele, principiile lăsate în cartea de aur a interpretării, memoria ei să se poată succede timpului”.
