Marilyn Monroe: Gloria nu este decât o fericire trecătoare şi parţială

Marilyn Monroe a murit în noaptea de 4 spre 5 august 1962, vârsta de 36 de ani, în urma unei supradoze de barbiturice, în locuința sa de pe Fifth Helena Drive din Los Angeles.

În ziua precedentă, fusese vizitată de publicista Patricia Newcomb, menajera Eunice Murray, fotograful Lawrence Schiller și psihiatrul Ralph Greenson. La cererea celui din urmă, menajera a rămas peste noapte pentru a-i ține companie actriței. În jurul orei 3 dimineața, femeia a observat că Marilyn se încuiase în dormitor și că nu răspundea, l-a sunat pe medic, acesta a sosit în scurt timp, a intrat în cameră după ce a spart un geam și a găsit-o pe Monroe fără suflare.

Moartea ei neașteptată, clasificată de Biroul Medicilor Legiști din Los Angeles drept sinucidere, a ținut mult timp prima pagină a ziarelor din întreaga lume.

Ziarul italian „Paese Sera” scria: „Sinuciderea lui Marilyn Monroe atrage atenţia asupra unor lucruri mai importante decît viaţa personală a unei artiste, asupra trăsăturilor unei societăţişi unui mod de viaţă care este cu prea multă uşurinţă arătat cu degetul lumii contemporane ca un exemplu neîntrecut.

…Această femeie care exprima în mare măsură starea confuză a societăţii în care a crescut şi care de la o copilărie şi o adolescenţă grea a ajuns la popularitate, la bogăţie, la un succes fără margini, era strivită de uscăciunea şi singurătatea legii de fier a industriei cinematografiei americane. Agenţiile internaţionale declară cu o aparentă naturaleţe că artista suferea de nelinişte, ca şi când ar fi vorba de oboală produsă de un virus. În anunţarea acestei tragedii este ceva deosebit de dureros şi de alarmant. Alarma priveşte chiar modelul care ne-a fost propus: ea scoate la iveală petele negre ale unei organizări sociale care produce şi distruge totul în grabă”.

„Trista şi ironica realitate”, consemna New York Times, “este că doamna Monroe aspira sincer să fie artistă de talent în filme si chiar în teatru. Însă efortul care s-ar fi cerut pentru a depăşi toate obstacolele care îi stăteau in cale pe drumul progresului era, evident, prea greu pentru ea. Acesta este secretul tragediei sale şi al tragediei Hollywoodului”.

„New York Times” arăta că din cele 22 de filme realizate de Marilyn Monroe între 1950 şi 1961 s-au câştigat 200 de milioane de dolari. Ben Lyon, cineastul care a descoperit-o și i-a ales numele de artistă, a spus: „De ce a făcut ea aceasta? Cred că s-a datorat și loviturii pe care a primit-o prin concedierea de la turnarea ultimului ei film”.

Lawrence Olivier, marele actor englez care a jucat împreună cu Marilyn Monroe în filmul „Prinţul şi balerina”, mărturisea: „Marilyn a fost întru totul victima zarvei şi senzaţionalului… Vina este numai a Hollywood-ului. Au făcut din ea o stea, dar au uitat că este un om. Sfârşitul ei este foarte trist. Opinia publică şi tot ce se face pentru a o dirija constituie un mediu îngrozitor de viaţă. Marilyn a fost exploatată mai mult decât ar putea suporta cineva”.

Regizorul italian Luchino Visconti: „Din câte ştiu eu, modul de viaţă american a ucis-o pe Marilyn, complicaţiile lumii moderne, împreună cu o serie de neînţelegeri cărora artista le-a căzut victimă în ultimul timp. Monroe era una din cele mai bune artiste ale lumii şi la doliul pentru neaşteptata şi dureroasa sa dispariţie participă astăzi toţi lucrătorii cinematografiei”.

Scriitorul francez Jean Cocteau: „Nu o cunoşteam, dar sunt foarte trist pentru că era foarte talentată. Multe tinere care visează să devină „vedete” vor înţelege că viaţa stelelor nu este un basm”.

Într-o corespondență din New York, scriitorul Carl Marzani relata:

“Moartea tragică a artistei Marlyn Monroe a zdruncinat vanitatea multor americani şi le-a permis să întrezărească suferinţele şi ravagiile produse de comercializarea fără frâu şi exploatarea fiinţelor umane în scopul profitului. Chiar şi ziarele americane de extremă dreaptă nu pot ascunde răspunderea societăţii pentru moartea ei, iar presa internaţională condamnă, şi ea, în unanimitate, societatea care provoacă asemenea drame. Marele actor englez, sir Laurence Olivier, a vorbit în numele multora atunci când a spus că nici o fiinţă umană nu trebuie să fie obiect de exploatare din partea Hollywood-ului. Dar şi mai plină de amărăciune şi indignare este luarea de atitudine a artistei americane de cinema Kim Novak, care a declarat că o celebritate a Hollywood-ului nu este socotită decât o bucată de carne într-o măcelărie. Cu prilejul unei emisiuni televizate care a avut loc noaptea trecută, ea a relatat cum un agent de publicitate de la un studio din Hollywood i-a spus: „Aminteşte-ţi şi nu uita niciodată că voi toţi sunteţi ca o bucată de carne într-o măcelărie”. „Este îngrozitor — a spusea mai departe — să te gândeşti ce eşti atunci când te gândeşti la tine şi cel mai rău lucru este că în acelaşi fel sunt trataţi mii şi mii de artişti care muncesc din greu la Hollywood. Dar, în realitate, singurul adevăr este acela al dolarului atotputernic”.

Marilyn Monroe a fost bolnavă fizic, dar studioul a concediat-o pentru că „întârzia la lucru”. Motivul real a fost însă lupta care s-a desfăşurat între diferite grupuri financiare pentru control. Șeful studioului (Skouras) s-a aflat de asemenea mult timp sub amenințarea concedierii (între timp Skouras a fost dat afară!)

Întrucât a cheltuit 30 milioane dolari cu realizarea filmului „Cleopatra”, studioul a concediat-o pe Marilyn Monroe pentru a reduce cheltuielile. De aceea, în realitate, Marilyn Monroe a fost victima unei lupte financiare. Marilyn Monroe a fost obligată să-și scoată la mezat frumusețea corpului ei deoarece societatea în care a trăit a fost astfel clădită pentru a folosi senzualitatea ca o momeală pentru obţinerea de profituri.

Ca simbol al sex-appeal-ului, a adus profituri de peste 200 milioane de dolari societăţilor producătoare de filme, dar în viaţa ei particulară nu a pus accentul pe senzualitate. Se preocupa de o educaţie solidă, necesară unui artist adevărat. După o copilărie neobişnuit de grea, a început să citească, să studieze şi să lupte pentrua se dezvolta ca om. Era o persoană prietenoasă şi foarte emotivă şi în viaţă a dus o luptă care reprezintă un exemplu al unei fiinţe umane, de neîmblânzit, înjosită de sărăcie şi umilinţe. A fost o personalitate sinceră şi cei care au cunoscut-o bine o regretă mult”.

Regizorul John Huston: “Întâmplarea a făcut să fiu regizorul primului mare film al Marilynei Monroe, ca şi al ultimului… La moartea sa, lumea aştepta să i se dezvăluie cine ştie ce lucruri, dar a aflat de fapt nişte adevăruri tulburătoare: că viaţa este crudă, că nu am înţeles decât prea târziu zbuciumul unei fiinţe omeneşti şi că nu totdeauna este suficient curajul. Dacă forţa sufletului s-ar măsura prin sentimentul de teamă, atunci trebuie să recunoaştem că îndrăzneala Marilynei a fost într-adevăr mare…

…Oamenii îi spuneau simplu: Marilyn, ca şi cum ar fi cunoscut-o bine — şi poate o cunoşteau. În spatele grotescului «simbol al feminităţii», ieşit din fabricile de frumuseţe ale Hollywoodului, publicul recunoştea un chip uman…”

Lee Strasberg, directorul şcolii Actor’s Studio: „Pentru unii Marilyn Monroe era o legendă. Iar eu nu ştiu să descriu un mit şi o legendă. Nu aşa am cunoscut-o pe Marilyn, fiinţa aceea caldă, impulsivă şi timidă, sensibilă în teama ei de a nu fi cumva aşa cum se cuvine… Marilyn a visat totdeauna să devină artistă în adevăratul sens al cuvântului, a trăit cu acest vis care era raţiunea ei de a fi. Cu tot succesul, nu a fost mulţumită de ea însăşi”.

Yves Montand: „Nu m-am întrebat niciodată dacă a fost o actriţă mare sau mijlocie. Era o personalitate autentică, în faţa căreia trebuia să te înclini… A fost o fiinţă care făcea să strălucească toate dimensiunile obişnuite atribuite în general vedetelor de cinema… În aparenţă era puternică, cu amândouă picioarele pe pământ, dar sub acest echilibru permanent era sfâşiată de nelinişte… I se părea că nu trece drept o adevărată artistă în ochii compatrioţilor ei… Îndoiala aceasta mi se pare mie ar fi fost adevărata dramă a vieţii ei…”

Joe Hyams, „New York Herald Tribune”: „Marilyn Monroe şi-a exprimat dorinţa de a-mi acorda o întrevedere, cu condiţia de a reda cu scrupuloasă exactitate întreaga discuţie. Nu puteam refuza o asemenea ocazie de a obţine un material de senzaţie, aşa că am promis, şi acum suntem nevoiţi să-l dăm publicităţii. Întrevederea a avut loc la restaurantul-bar Pygmalion de pe Second Avenue din New York. Miss Monroe a început prin a declara că intenţiona să-mi pună dânsa întrebări şi anume din două categorii: personale şi nepersonale, începând fireşte cu cele personale.

— Sunteţi daltonist?, întrebă ea.

— Nu, răspund eu.

Miss Monroe scotoceşte în poşetă şi scoate o tăietură de ziar. E un articol de al meu.

— Cum se face atunci că descrieți casa mea ca fiind tapetată cu roșu, când e de fapt galbenă?

Fără să mai aștepte vreo scuză (de altfel nu aveam nici una), miss Monroe mai caută prin geantă și-mi pune sub ochi altă tăietură de ziar.

— Considerați că un asemenea titlu e… cinstit?

Era titlul unui articol al meu care suna: «Așteptînd-o pe Marilyn… Ca de obicei!» Am încercat să-i explic că titlul nu e niciodată pus de autorul articolului.

— Atunci de ce ați scris că am întârziat cu două ore, când știţi că am venit la ora stabilită? — întreabă miss Monroe, arătând un pasaj din articolul incriminat. Aici prezentați lucrurile cu totul altfel decât s-au petrecut în realitate. De ce? Cu ce a devenit mai bun articolul dumneavoastră dacă ați răstălmăcit adevărul? Vă întreb nu numai din curiozitate, ci pentru propria mea informare: mă interesează profesiunea de gazetar… Şi acum vreau să vă pun o serie de întrebări nepersonale: Sunteţi căsătorit, divorţat sau şi una şi alta?

— Asta mi se pare o întrebare cam prea personală, remarc eu.

— Să-mi fie cu iertare, zice miss Monroe, dar procedez întocmai cum am învăţat de la oameni ca dumneavoastră care mi-au luat interviuri. Dar dacă vreţi, am să vă pun o altă întrebare nepersonală: Care vă este religia? Care-i religia soţiei dumneavoastră? E aceeaşi cu a dumneavoastră? După ce rit v-aţi căsătorit şi care pe cine a convertit la propria sa religie?

— Dar aici sunt o duzină de întrebări, nu una, mă plâng eu. Și apoi treburile astea mă privesc personal.

— Mă rog, atunci îmi puteți da răspunsul în scris sau pe bandă de magnetofon, spuse miss Monroe cu un zâmbet.

Am refuzat să răspund la întrebările acestea, așa că miss Monroe a trecut la altă întrebare «nepersonală»: “N-aţi vrea să treceţi să lucraţi la redacţia altui ziar din New York?”

— Nici un comentariu, mă eschivez eu, încurcat.

În cele din urmă, miss Monroe mi-a mărturisit că totul fusese o glumă, dar că asemenea întrebări i-au fost puse şi i se pun într-una.

— Am găsit necesar ca un om ca dumneata, care dă tonul în această profesiune, să cunoască și ceea ce se petrece de cealaltă parte a baricadei.

— Dar mai este o întrebare «nepersonală» pe care aţi neglijat să mi-o puneţi, observ eu.

— O, n-am uitat!, răspunde miss Monroe.

Dar mi-am dat seama de la prima vedere că nu sunteţi… gravidă…”

Cu câteva săptămâni înainte de a-și pune capăt zilelor, într-un interviu acordat revistei „Life” actrița mărturisea: „Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt mai generoşi între ei. Este foarte frumos să aparţii lumii fanteziei populare, dar ar fi plăcut să fii acceptat şi ca ceea ce eşti în realitate. Pentru mine gloria nu este decât o fericire trecătoare şi parţială, nu o hrană zilnică care să mă nutrească. Ca icrele negre, care sunt bune, dar nu la toate mesele şi nu în fiecare zi. Gloria poate veni, dar într-o zi, adio… Dacă se duce… ei bine, eu am ştiut întotdeauna că este capricioasă. Cel puţin am cunoscut-o, dar viaţa mea nu se identifică cu ea”.